SĂ PREGĂTIM «PEŞTERA» PRUNCULUI MÂNTUITOR
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
Florentin, prin harul, îndurarea şi îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor creştinilor credincioşi, iubitori şi cinstitori de Dumnezeu,
«Har, îndurare şi pace, de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, Mântuitorul nostru!» (Tit 1,4).
Iubiţi credincioşi,
Suntem în timpul binecuvântat al marii Sărbători a Naşterii Mântuitorului nostru Isus Hristos. Ne-am pregătit locuinţa pentru marea sărbătoare: totul e curat, împodobit, luminat, bucatele pregătite şi masa întinsă. De ce atât efort şi atâtea cumpărături? Probabil pentru că avem o listă lungă cu musafirii care vor veni şi dorim să-i putem primi cu căldură, într-un loc curat, luminos, frumos-împodobit, în care să se simtă bine, iar apoi să-i servim cu bucate alese, să le oferim cadouri şi astfel să le arătăm iubirea noastră.
Între atâtea treburi şi preocupări, oare n-am uitat nimic? Nu cumva am uitat de pe listele noastre de preocupări şi de musafiri pe Cel mai important? Oare mai găsim timp să ne gândim şi la Acela care, pentru noi creştinii, ar trebui să fie motivul principal al bucuriei noastre în aceste zile sărbătoreşti?
Să ne reamintim că acesta este «Musafirul» care a venit acum mai bine de două milenii pentru a ne oferi fiecăruia dintre noi cel mai mare «cadou»: Mântuireasufletului.
Pentru acest «Musafir» care ne-a iubit mai înainte ca noi să-L fi cunoscut, ne-a chemat mai înainte ca noi să-L fi căutat şi ne-a mântuit mai înainte ca noi să-L fi iubit, pentru Cel care vine să renască în sufletele noastre ne-am gândit cum să ne pregătim pentru a-L primi? Ce să-I pregătim?
«Găteşte-te Bethleeme, peşteră înfrumuseţează-te şi primeşte, iesle, pe Dumnezeu cel nemărginit, care se cuprinde în trup, că vine să se nască, precum a binevoit» (imnografia sărbătorii).
Pentru a pătrunde mai profund misterul Naşterii Domnului să încercăm să înţelegem cu «ochiul minţii» de ce a fost necesară venirea Cuvântului Tatălui, în trup, pe pământ. Sf. Ignaţiu de Loyola ne invită să ne imaginăm cum Dumnezeu Unul şi Întreit Sfânt priveşte din înaltul cerului spre om, spre creatura «mâinilor» Sale. Priveşte spre întregul neam omenesc de pe întinsul «rotunjimii» pământului şi vede diferite triburi, familii, populaţii, naţii, diferite limbi, rase, culturi, tradiţii, etc. Vede cum în anumite zone ale pământului e pace, în altele război, în unele e bunăstare, în altele sărăcie, în anumite zone plâns şi jale, în altele râs şi bucurie, etc. Priveşte oamenii care s-au îndepărtat de El, nu-L mai recunosc, L-au «scos» din viaţa şi societatea lor şi îşi fac alţi dumnezei. Priveşte pe cei care se fac robii propriului trup, pe cei care devin robii bunurilor materiale sau robii societăţii onorurilor, puterii. Iată ce a ajuns fiinţa creată din Iubirea divină după «chipul şi asemănarea» Sa! Fiinţa menită să împărtăşească divina fericire se zbate acum, neputincioasă, în ghearele păcatului, sortită infernului.
Iubirea milostivă şi Înţelepciunea divină se «preocupă» cum să elibereze din robia păcatului fiinţa umană cu tot neamul ei şi se întreabă: «Pe cine îl vom trimite şi cine va merge pentru noi?» (Is. 6,8). Astfel Dumnezeu Tatăl la timpul rânduit trimite pe unicul Său Fiu iubit, Cuvântul Său, «ţesându-I» trup uman în sânul neprihănitei Fecioare Maria, pentru a vorbi «omeneşte» oamenilor şi pentru a putea ispăşi «omeneşte» în trupul Său păcatul, eliberând astfel, prin moartea şi învierea Sa, întregul neam omenesc de moartea în păcat.
Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan redă acest moment esenţial din istoria mântuirii printr-o frază scurtă, dar cu un sens teologic profund: «Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi» (Io. 1,14). Cuvântul Cel unic-născut din veşnicie din Tatăl, în gloria cerească, acum îmbracă «haina» umanităţii noastre. Cuvântul se naşte etern din «sânul» Tatălui, dar se întrupează şi se naşte concret, în istoria umană, din Preasfânta Fecioară, la o dată precisă şi într-un loc precis, pe pământ.
Să ne întoarcem acum în timp şi să medităm în mod particular la acel moment al nopţii sfinte de la Betlehem, cu circa 2000 ani în urmă, pentru a vedea cum a pregătit Tatăl ceresc venirea Fiului Său pe pământ.
1) Să pregătim «peştera» sufletelor noastre
«Cum te va primi Cuvinte, pe Tine Cel ce vii să te naşti cu trup, peştera cea prea mică şi prea sărăcăcioasă? Cum vei fi înfăşat în scutece, Cel ce acoperi cerul cu nori? Cum vei fi culcat în ieslea necuvântătoarelor ca un prunc?»
Tatăl a pregătit Fiului Său ce urma să vină pe lume o mică peşteră, aşa cum erau numeroase peşteri pe «Câmpul păstorilor» din apropierea Betlehemului, care slujeau drept adăpost păstorilor pe timpul nopţii, pentru animalele lor.
Cu siguranţă că dacă Tatăl ne-ar fi întrebat pe noi, astăzi, ce să pregătească Fiului Său care urma să se nască în lume, am fi sugerat să-i pregătească o vilă ultra-modernă sau un palat înalt, dotat cu încăperi cu aer condiţionat, cu piscină, cu grădină, cu maşină, etc. Tatăl însă a pregătit o peşteră strâmtă, întunecoasă, cu pereţii reci, sărăcăcioasă, cu miros de animale, nu tocmai curată, cu noroi, …un fel de adăpost de animale, un grajd improvizat.
Deci Tatăl ceresc la venirea Unicului Său Fiu în lume nu a găsit de cuviinţă să pregătească altceva decât un astfel de locaş?!
Acesta este marele paradox al Înţelepciunii divine dar şi lecţia pe care Tatăl doreşte să ne-o ofere în fiecare an la Sărbătoarea Naşterii Fiului Său. Dacă Tatăl ceresc ne-ar cere astăzi să pregătim Fiului Său un palat luxos, am răspunde imediat: «Nu pot. Mi-e imposibil!». Meditând însă asupra peşterii din Betlehem, şi gândindu-ne că e vorba doar despre o peşteră, aceasta nădăjduim că am putea să-i oferim şi noi, pe plan spiritual.
Într-adevăr, de multe ori şi sufletele noastre sunt asemenea locului în care Isus a trebuit să se nască, adică reci, sărăcăcioase, întunecate, noroioase şi nu întotdeauna curate.
Sperăm că Isus, care nu s-a ruşinat să se nască într-o peşteră, nu se va ruşina să se nască nici în «peştera» sufletelor noastre. Mai mult decât atât, ştim că pentru Isus nici sărăcia, nici simplitatea, nici modestia acestui loc nu au constituit un obstacol pentru venirea Sa printre oameni. El a venit să ia asupra Sa sărăcia naturii noastre umane şi să ne îmbogăţească prin natura Sa divină, după cuvintele Apostolului Pavel: «…cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos, pentru că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi» (II Cor. 8,9). Acum El vine nu pentru a judeca lumea, ci pentru a o mântui: «Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Isus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu» (I Tim. 1,15). Să înţelegem că Isus nu vine să renască doar în sufletele «perfecte», «desăvârşite», ale sfinţilor preoţi, călugări sau mireni, ci doreşte să se nască şi în acele suflete care seamănă mai mult cu peştera din Betlehem…
El cere astăzi doar atât: să fie primit cu aceeaşi bunăvoinţă cu care a fost primit acolo în întuneric, frig, sărăcie, simplitate. Într-un cuvânt, ne cere să fim «oameni de bunăvoinţă», aşa cum răsuna cântul îngeresc în noaptea înstelată a Naşterii Domnului: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă» (Lc. 2,14).
În peştera din Betlehem erau două suflete smerite, rugătoare, unite în dorinţa de a împlini voinţa divină şi unite în aşteptarea Celui care trebuia să vină. Iosif şi Maria, obosiţi de drumul lung, învăluiţi în acelaşi întuneric al peşterii, în acelaşi frig şi în aceeaşi sărăcie. Fără a fi descurajaţi de refuzul primit din partea oamenilor, fără a se plânge, acolo în simplitatea în care se aflau doresc să împlinească voinţa lui Dumnezeu.
Să privim din nou la «peştera» sufletelor noastre şi să cerem Domnului să ne trimită un har al bunăvoinţei Sale, pentru ca Isus să poată renaşte şi în sufletele noastre. Să nu ne descurajăm în faţa lipsurilor noastre. Avem multe lipsuri? Locul în care El s-a născut era gol. Avem multe mizerii pe suflet? Şi peştera din Betlehem era plină de noroi şi miros de animale. Avem un suflet rece, întunecat, trist? Aşa era şi peştera din Betlehem!
Dumnezeu în divina-I Înţelepciune a ales pe «cei mici», pe cei simpli, pe cei lipsiţi şi pe păcătoşi, pentru a le trimite pe Fiul Său. După cum Isus-Însuşi va spune: «nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi. Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi» (Mc. 2,17).
Deci, să cerem harul bunăvoinţei de a ne arăta în faţa Domnului aşa cum suntem, la «gura» peşterii noastre, iar transformarea o va realiza El.
Aceasta a fost şi experienţa spirituală a proorocului Ilie. Ameninţat cu moartea, în pragul descurajării, se retrage în pustiu mai întâi, iar apoi, la îndemnul mesagerului îngeresc, întărit de hrana divină, începe urcuşul Horebului. Ajuns pe munte, Ilie rămâne în întunericul peşterii (cfr. III Regi 19,3-9). Acolo, în peşteră, este pătruns de Cuvântul Domnului: «Ce faci aici, Ilie?». El răspunde arătând preocupările, necazurile, dificultăţile şi temerile sale. Atunci Domnul îi porunceşte: «Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Căci iată Domnul va trece;» (19,11). Cuvântul divin îi cere să iasă din propria peşteră, din propriul întuneric, să nu mai privească sărăcia, necazurile, dificultăţile şi temerile proprii, ci să-şi întoarcă privirea spre Dumnezeu, să se arate înaintea Domnului aşa cum este, pentru ca Domnul, venind, să i se descopere într-un mod necunoscut lui, să-i descopere noul Său chip: adierea de vânt lin a milostivirii Sale. Astfel Ilie, încredinţând Domnului toate preocupările sale, va cunoaşte o altă «faţă» a Lui prezent în viaţa lui şi îşi va putea relua viaţa cu elan reînnoit, va putea primi o nouă misiune.
Aceasta ne cere şi nouă Dumnezeu acum la ceasul renaşterii Fiului Său în sufletele noastre. Să avem curajul să ieşim din peştera întunecată a păcatelor noastre şi să ne arătăm aşa cum suntem în faţa Domnului, pentru ca El să ne descopere prezenţa Sa, noul Său chip în sufletele noastre, noua Sa «faţă» şi să renască în viaţa noastră.
Să privim spre «Câmpul păstorilor» din apropierea Betlehemului: totul este învăluit în noaptea friguroasă, doar stelele pâlpâitoare şi, ici-colo, un mic foc. Deodată însă, o lumină parcă desprinsă dintre stele uneşte cerul cu pământul. O peşteră devine izvor de lumină şi o chemare îngerească răsună pentru toţi. Păstorii buimăciţi de somn, se grăbesc să răspundă chemării Cuvântului divin. Se aud coruri şi cântări îngereşti, o lumină lină se revarsă din peştera strălucitoare şi un parfum de bună mireasmă spirituală se răspândeşte în lume, un parfum de viaţă nouă…adierea de vânt lin a prezenţei mântuitoare a lui Dumnezeu între oameni, Emanuel, Dumnezeu este cu noi.
Preacurata Mamă-Fecioară Maria şi tatăl ocrotitor Iosif îngenunchează în adoraţie în faţa miracolului divin. Întunericul, frigul, sărăcia şi noroiul peşterii par acum nesemnificative pentru că totul s-a transformat într-o capelă, într-un templu strălucitor, o catedrală «mai cuprinzătoare decât cerurile», care îl cuprinde pe Cel de necuprins, «Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute»…
Este miracolul Iubirii divine faţă de noi oamenii care, găsind bunăvoinţa şi iubirea celor două suflete, a aflat «poarta» de intrare în lume pentru a preschimba întunericul în lumină, frigul în căldura iubirii, sărăcia în bogăţie de haruri, mirosul greu în parfum spiritual, noroiul în strălucire iar moartea păcatului în izvor de viaţă.
Deci, să nu ne descurajăm în faţa întunericului, răcelii, sărăciei şi necurăţiei «peşterii» noastre, să reînnoim harul bunăvoinţei şi al iubirii şi-apoi cu încredere, arătându-ne Lui aşa cum suntem, cu smerenie să ne lăsăm priviţi de El, atinşi de adierea lină a luminii harului iubirii Sale. El are puterea să transforme totul în lumină, să transforme din nou «peştera» sufletelor noastre în templu al Spiritului Sfânt. Ne întreabă şi astăzi Sf. Apostol Pavel: «Oare nu ştiţi că trupul vostru este templu al Spiritului Sfânt care este în voi…? (…) Preamăriţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru şi în spiritul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu» (I Cor. 6,19.20).
Să pregătim deci cu smerenie, cu bunăvoinţă şi cu iubire «peştera» în care Domnul doreşte să renască, să-L lăsăm să o lumineze, să o purifice, să o sfinţească şi să o transforme în templu viu al Cuvântului întrupat în viaţa noastră.
2) În peşteră cu Sf. Iosif
«Bine ai voit a Te naşte pentru noi în peşteră pământească, Dumnezeu fiind; sărăcit-ai, Bunule, cu a noastră sărăcie, din milostivire şi ieşind întrupat din Fecioara, ai rămas Fiu din Tată şi din Mamă» (imnografia sărbătorii).
Tatăl ceresc a pregătit în peşteră doi «oameni de bunăvoinţă»: un bărbat blând şi smerit, curat şi drept, prudent şi credincios şi o tânără femeie-fecioară, consacrată, smerită, pioasă şi credincioasă. Iosif şi Maria au fost rânduiţi prin Înţelepciunea divină să fie părinţii pământeşti ai Pruncului mântuitor. Tatăl ceresc a dorit ca Fiul Său, acum întrupat în Pruncul mic, gingaş, neputincios, să ajungă în grija unor persoane de încredere.
De ce, oare, Tatăl l-a ales tocmai pe Iosif pentru a-i încredinţa pe Unicul Său Fiu?
După cum ştim, sufletul lui Iosif era împodobit cu alese haruri, dar acea virtute care i-a dobândit rolul de părinte ocrotitor al Pruncului mântuitor, a fost fidelitatea sa admirabilă, faţă de voinţa lui Dumnezeu. Iosif a înţeles, cu smerenie şi modestie, că nu era decât un simplu slujitor alături de «slujitoarea Domnului» Maria. Nu era decât un instrument al voinţei divine, pentru un scop precis şi într-un interval de timp precis, chiar dacă nu putea înţelege imediat şi pe deplin motivaţia profundă a tot ceea ce i se cerea să facă. De aceea, mesagerul ceresc îi poate transmite noaptea, în somn, voinţa divină: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt…» (Mt. 2,13) iar Iosif primeşte şi împlineşte porunca divină cu o fidelitate încântătoare: «sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt» (Mt 2,14). Această ascultare nu a fost încercată doar o dată şi nu a durat doar o zi. După mult timp, Cuvântul divin i se adresează din nou poruncindu-i să se întoarcă: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel…» (Mt. 2,20), iar Iosif, la fel de prompt şi liniştit, împlineşte degrabă şi cu fidelitate porunca divină, fără a se scandaliza, a se minuna sau a se împotrivi. Pentru el împlinirea Cuvântului şi a voinţei divine sunt pe primul plan. Ascultarea lui este liberă şi bazată pe o încredere deplină în Cel care i-a încredinţat misiunea şi cunoaşte rolul acestei misiuni, pentru înfăptuirea planului mântuirii neamului omenesc.
Aşa cum Tatăl a dorit să-L încredinţeze atunci pe Fiul Său în mâini bune şi sigure, unor suflete ascultătoare şi fidele, în mod asemănător ne cere şi nouă astăzi aceeaşi ascultare simplă şi imediată, aceeaşi încredere fidelă şi perseverentă nu de o zi, nu pentru o singură dată, ci pentru întreaga viaţă.
Iată de ce este nevoie ca şi în «peştera» noastră să fie un «tată ocrotitor» după modelul Sf. Iosif, adică să împodobim sufletele noastre cu fidelitatea încântătoare a Sf. Iosif. Să pregătim, cu smerenie şi fidelitate în credinţă, o peşteră curată în care, atunci când Cuvântul divin se întrupează, să nu dorim altceva decât împlinirea voinţei divine.
Să mai privim o dată în peşteră şi să contemplăm chipul liniştit, blând şi surâzător al Sf. Iosif. Este un om cu adevărat liber. Liber de orice ataşament uman, liber pentru a se dărui lui Dumnezeu oriunde şi oricând are nevoie de el. O dăruire totală şi necondiţionată din iubire, nu o ascultare selectivă în funcţie de propria plăcere sau beneficiu. O ascultare liberă ce vine nu doar din credinţă ci şi din iubire. Doar astfel ascultarea se poate face liber, cu bucurie, cu suflet deschis şi disponibil.
Oare aşa este ascultare noastră faţă de principiile şi poruncile credinţei noastre creştine? Sau poate considerăm că suntem în stare să cunoaştem mai bine decât Tatăl Creator şi Atoateştiutor ceea ce este mai bine util şi potrivit pentru mântuirea sufletelor noastre? Unele persoane se roagă doar cerând şi dând lui Dumnezeu indicaţii. «Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, atunci spune-i ce are de făcut!», spunea Fericita Tereza de Calcutta.
Să ne amintim câte greşeli am făcut urmând doar propriile păreri, propriile instincte, înclinaţii. Oare nu ni s-a întâmplat şi nouă să spunem că facem totul «pentru Domnul» şi «în numele Domnului», fără a ne interesa, de fapt, de ceea ce Domnul ar dori să facem pentru El?
Să ne reamintim atunci când Isus vine ca oaspete în casa lui Lazăr. Marta, foarte activă, se sileşte şi se îngrijeşte de multe, dar de fapt se serveşte pe sine, propriul eu, dorinţa de afirmare. Maria însă rămâne, în aparenţă, inactivă, dar atenţia ei este total îndreptată spre Isus, iar nu spre propria persoană. Ea, cu smerenie şi răbdare, ascultă Cuvântul divin şi la timpul potrivit va putea acţiona după ce mai întâi a înţeles ceea ce Isus doreşte de la ea, care este voinţa divină. Aceasta este «partea cea bună» (cfr. Lc. 10,42) pe care şi Sf. Iosif a ales-o, acea parte care rămâne.
Probabil că Iosif pregătise deja Pruncului ce urma să vină pe lume o încăpere cu un pătuţ frumos sculptat şi un leagăn în casa de la Nazaret, căci era doar tâmplarul priceput al cetăţii… Şi totuşi, în momentul în care Fiul său vine pe lume, ei se vor afla într-o cetate străină, în care, căutând adăpost sunt refuzaţi de toţi şi trebuie să se mulţumească doar cu ieslea dintr-o peşteră-adăpost pentru păstori şi animale la Betlehem. Dumnezeu îi schimbă complet planurile vieţii (aşa cum se întâmplase şi la Nazareth cu Pruncul Mariei – Mt. 1,19.24), dar el nu se tulbură, nu se simte rănit în orgoliul propriu, nu se plânge, nu deznădăjduieşte şi nici nu protestează, ci acceptă liber voinţa divină.
Lumea caută fericire şi libertate prin satisfacerea propriilor dorinţe şi a propriilor plăceri şi înclinaţii, dar se izbeşte adeseori de limitele materiale ale unei fericiri mărginite în timp şi spaţiu aici pe pământ, după care urmează dureroasa trezire la cruda realitate. Şi calea se poate repeta de mai multe ori, până când vom învăţa să facem loc lui Dumnezeu în viaţa noastră şi să înţelegem că secretul adevăratei fericiri şi adevăratei libertăţi interioare nu stă în satisfacerea propriilor dorinţe şi a propriei voinţe, ci tocmai în a căuta să înţelegem şi să împlinim voinţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Atunci vom putea intra cu adevărat în rândul celor care fac parte din «familia lui Isus», aşa cum Mântuitorul o spune: «Mama Mea şi fraţii mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.» (Lc. 8,21). Aceştia sunt «oamenii de bunăvoinţă», oamenii făcători de pace, oamenii pe care El îi iubeşte (cfr. Lc. 2,14). Aceştia sunt numiţi cu adevărat «fericiţi» de către Isus: «…fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc» (Lc. 11,28).
Această fericire a trăit-o Sf. Iosif prin fidelitatea în ascultarea şi împlinirea voinţei divine, aici pe pământ, care apoi a continuat cu fericirea eternă în ceruri, după trecerea «hotarului» morţii. Aceasta ne cere şi nouă Tatăl ceresc, să trăim cu bucurie şi libertate interioară, pentru a putea descoperi fericirea celor care trăiesc şi păstrează Cuvântul Său, aici pe pământ şi a ne putea apoi bucura de fericirea deplină în bucuria veşnică.
3) În «peşteră», în braţele mamei-fecioare Maria
«Mari minuni întru tine şi înfricoşătoare taine pe pământ vedem cu uimire săvârşindu-se Preasfântă şi ca o vrednică datorie îţi pregătim peştera pe pământ şi ne rugăm cerului să arate steaua iar de la răsăriturile pământului magii vin la apusuri, ca să vadă Mântuirea oamenilor» (imnografia sărbătorii).
Dumnezeu Tatăl s-a preocupat pentru a găsi «calea» cea mai «umană» pe care Fiul Său să poată pătrunde în lume, în istoria omenirii. Pregătise o peşteră în care să se nască şi un părinte ocrotitor, ascultător fidel al voinţei divine care să-L crească. Pruncul însă avea nevoie, în primul rând, de un sân matern şi de-o inimă gingaşă de Mamă. Dar cum ar fi putut o fiinţă umană să fie mamă a Fiului lui Dumnezeu? Putea oare divinitatea să se supună naturii umane păcătoase?
Tatăl i-a oferit drept mamă o tânără fecioară ce-a acceptat să fie slujitoarea Domnului şi a Cuvântului Său (cfr. Lc. 1,38). O mamă pe care El o pregătise mai înainte de a se naşte împodobind-o cu harul zămislirii neprihănite. Femeia paradoxală: deşi fiinţă umană a rămas neatinsă de prihana păcatului strămoşesc, deşi logodită a rămas consacrată, deşi mamă a rămas fecioară. Prin Maria, rânduiala firii omeneşti nu se strică, ci se depăşeşte «căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (Lc. 1,37).
Maria ne arată cât de multe poate face Dumnezeu pentru persoana care acceptă să slujească şi să împlinească Cuvântul Său. Prin smerenia şi ascultarea ei, Maria va deveni pentru veşnicie «mai mărită decât heruvimii şi mai onorată fără de asemănare decât serafimii».
Pruncul mântuitor avea nevoie de o mamă a cărei inimă să pulseze la unison cu Inima divină. O inimă curată, altruistă, dispusă oricărui sacrificiu, înţelegătoare şi supusă întru toate voinţei divine. O inimă liberă care să nu spună niciodată: «al meu», «pentru mine», «mie», ci: «al tău», «pentru tine», «ţie». Numai o astfel de mamă putea fi colaboratoare fidelă şi împlinitoare a planului mântuirii alături de Fiul ei, de la Betlehem şi până pe Golgota, de lângă iesle şi până sub Cruce. Să-i poată înţelege bucuriile, să-i împărtăşească zelul apostolic, să-i respecte momentele de intimitate în rugăciune, dar şi să-i fie alături în suferinţele patimilor mântuitoare.
Poate că din cadrul pregătit Pruncului mântuitor toate celelalte personaje şi elemente ar fi putut lipsi, dar cu siguranţă nu ar fi putut lipsi «Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, mărita Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria».
De fiecare dată când Isus «se naşte» pe pământ are nevoie, mai înainte de toate, de o inimă deschisă, curată, altruistă, smerită şi iubitoare. Trebuie deci să-i pregătim în peştera noastră, alături de fidelitatea credinţei Sf. Iosif şi o «inimă maternă», după modelul Inimii Psf. Fecioare Maria.
Pentru micul Prunc ce privea cu ochi curioşi lumea în care abia venise, nu conta nici întunericul peşterii, nici frigul sau sărăcia, nici faptul că părinţii săi fuseseră alungaţi din toate casele de oaspeţi… Pentru El o singură fiinţă era importantă şi îi conferea siguranţă: chipul blând şi iubitor, privirea caldă şi înlăcrimată a Mamei care-i fusese tabernacol viu şi hrană dătătoare de viaţă, în al cărei sân a fost «ţesut» trup din trupul ei şi sânge din sângele ei. Prima «iesle vie» au fost braţele fine ale Mariei care l-au legănat, strângându-L la pieptul cald de mamă şi comunicându-i acea revărsare blândă de iubire pe care o simţise undeva, cândva, departe, mai înainte ca lumea să fi existat (cfr. Io. 17,2) şi mai înainte ca vârtejul timpului să-şi fi început curgerea ireversibilă, în «sânul etern» al Tatălui ceresc.
Să ne întrebăm din nou ce va găsi oare Pruncul mântuitor când va veni în mica noastră «peşteră»? Va fi încă răceală, întunecime şi noroi? Probabil, dar dacă va găsi mai presus de acestea chiar numai o rază din strălucitoarea iubire a Mariei, o adiere din parfumul purităţii ei, o picătură din tandreţea îmbrăţişării ei, o lacrimă caldă din bucuria ei, într-un cuvânt o fărâmă din inima maternă a Mariei, toate celelalte vor fi ca şi inexistente pentru El.
Oare am putea noi, oamenii păcătoşi, să dobândim această «iubire maternă»? Suntem mai obişnuiţi să iubim persoanele pe care le cunoaştem şi le vedem. Oamenii cunosc iubirea părintească, iubirea filială, iubirea conjugală, iubirea prietenilor, iubirea de neam şi patrie, dar mai puţini cunosc iubirea de Dumnezeu. De fapt, toate cele enumerate provin din unicul Izvor, de la care şi prin care purced toate, fiind doar aspecte ale Iubirii lui Dumnezeu. Cu siguranţă, vom înţelege mai bine aceasta în paradis, învăluiţi în iubirea divină a Tatălui, ce cuprinde toate celelalte forme de iubire pe care noi le distingem aici pe pământ. Acolo El va fi pentru noi tată, mamă, soţ, soţie, fiu, fiică, prieten, prietenă, tot ceea ce inima noastră doreşte şi aşteaptă. De aceea să nu ne oprim prea mult asupra deosebirilor, ci să ne propunem să primim Pruncul Mântuitor aşa cum Maria L-a primit. Iar dacă exemplul Mariei ni se pare dificil de urmat, atunci să luăm un alt exemplu, poate mai aproape de noi…
Evanghelistul Luca ne vorbeşte despre un om mic de statură, păcătos, zgârcit, nedrept, dar foarte bogat şi foarte singur, care era mai marele vameşilor din cetatea Ierihonului. Auzind că Isus urma să treacă pe acolo şi dorind să-L vadă, a fost împiedicat de mulţime căci era mic… Dorinţa lui este însă atât de puternică încât nu mai contează nici vârsta, nici onoarea, nici funcţia, nici ruşinea. Fuge mai înainte şi se caţără ca un copil într-un copac. Dorinţa arzătoare îl face să-şi recunoască public micimea spirituală şi astfel să ajungă deasupra tuturor celorlalţi. De acolo, de sus, priveşte în jos şi este văzut de Cel care s-a înjosit pentru a ne ridica pe noi. Isus pare că îl cunoştea şi, chemându-l pe nume, îi spune că doreşte să rămână în casa lui.
Ce a putut găsi Isus în sufletul acestui păcătos? Dincolo de păcate şi mai presus de ele era dorinţa actuală de a-L vedea, de a-L întâlni pe El. Zaheu coboară de îndată cu suflet smerit dar plin de bucurie, pentru că a fost atins de harul iubirii. Acesta este momentul esenţial în care Zaheu se simte iubit, înţelege că Isus îl căuta, îl cunoştea şi îl iubeşte aşa cum este. Acum Darul iubirii îl transformă în dar; simte şi el, la rândul său, că trebuie să împărtăşească iubirea primită. Astfel, harul iubirii preschimbă inima sa: din zgârcit devine darnic, din nedrept devine caritabil (cfr. Lc. 19,8).
Cât este de important să ştim că mai înainte de a putea iubi cu adevărat, trebuie să ne simţim iubiţi de Dumnezeu. Să ştim că şi în viaţa noastră este Cineva care ne-a iubit mai înainte ca să-L fi cunoscut, ne-a chemat mai înainte ca noi să-L fi căutat şi ne-a mântuit mai înainte ca noi să-L fi iubit. Să credem că suntem căutaţi, cunoscuţi şi iubiţi de El aşa cum suntem. Să ne reîntoarcem privirea asupra peşterii noastre şi să ne lăsăm priviţi de El aşa cum suntem, să-L primim cu fidelitatea Sf. Iosif şi cu iubirea maternă a Psf. Fecioare Maria, chiar dacă ni se pare că încă e prea mult întuneric, frig, sărăcie, noroi, miros de… păcat. Să-L lăsăm să privească, să lumineze, să încălzească, să purifice, să transforme şi să consacre din nou templul Spiritului Sfânt, care suntem fiecare dintre noi. Să nu-L lăsăm să bată la uşa închisă, să nu-L alungăm, nici să-L refuzăm ca şi atunci, cu 2000 de ani în urmă în cetatea Betlehemului, ci să-i deschidem cu smerenie «poarta» sufletului şi să-L invităm să rămână să «cineze» cu noi (Ap. 3,20) şi să ne împărtăşească iubirea Sa.
Iubiţi credincioşi,
Tatăl ceresc a trimis pe Fiul Său pentru «a mântui poporul Său de păcatele sale» (Mt. 1,21). Prin Pruncul născut din Preasfânta Fecioară Maria se împlineşte profeţia lui Isaia şi cu adevărat Dumnezeu este cu noi (Mt. 1,23). El doreşte să rămână prezent şi astăzi în mijlocul poporului Său, în societate, în familii şi în sufletele noastre. De fapt, pe plan spiritual, tainic, şi astăzi Dumnezeu este cu noi prin Fiul Său, care ni se oferă zilnic la Sf. Liturghie, prin lecturile biblice (Cuvânt dătător de viaţă) pe care le ascultăm, prin Sf. Taine izvorâtoare de har cu care ne hrănim, şi prin comuniunea în credinţă, speranţă şi iubire, pe care împreună o formăm, numită Biserica (Trupul mistic al lui Hristos) una, sfântă, catolică şi apostolică. În timp ce Dumnezeu doreşte să rămână mereu cu noi, se pare că omul doreşte, tocmai dimpotrivă, să-L elimine pe Dumnezeu din societate, din familie şi din propriul suflet, din viaţa personală. Atunci de ce ne scandalizează creşterea numărului de războaie în lume, de familii destrămate, de copii abandonaţi sau de copii care nu mai văd lumina zilei, creşterea corupţiei, a criminalităţii, a sinuciderilor, a bolilor psihice? De ce ne scandalizează imoralitatea şi consumul drogurilor în rândul tinerei generaţii, apariţia unor grupări extremiste sau sataniste, şi multe altele, dacă noi înşine L-am dat afară din societate, din familii şi din sufletele noastre? Sau poate ne întrebăm uimiţi, cum se poate aceasta oare, Dumnezeu nu este cu noi? Unde este Dumnezeu? De ce nu acţionează? De ce nu face nimic?
Este ca şi în povestioara cu acel călugăr care, trimis în misiune într-un mare oraş, plimbându-se pe străzi a văzut un copilaş în zdrenţe, slab, murdar, cerşind şi s-a întrebat: «Doamne unde eşti? De ce nu faci nimic pentru el?» Trecând mai departe a văzut un grup de tineri care se drogau în parc şi din nou şi-a pus aceeaşi întrebare. A mers mai departe şi a văzut un bătrân nevăzător care abia se târa pentru a trece strada şi iar şi-a pus aceeaşi întrebare. Răspunsul l-a primit într-o noapte când, dormind, se făcea că Tatăl ceresc i-a vorbit: «Ţi-am văzut frământarea şi ţi-am auzit întrebarea. M-ai întrebat „de ce nu fac nimic?”, îţi răspund: Eu te-am făcut pe tine!». Dacă îi punem astăzi şi noi aceeaşi întrebare, El ne va răspunde la fel. El ne-a creat, El s-a făcut om şi ne-a răscumpărat, El ne-a sfinţit prin darul Botezului creştin şi a celorlalte Sfinte taine, deci nu ne rămâne decât să trăim ca şi adevăraţi creştini. Să nu ne ruşinăm de chipul (icoana) Mântuitorului şi de Cuvântul Său, aducându-ne aminte de ceea ce Isus spunea: «de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său…». De aceea, noi creştinii, să nu ne sfiim să aducem tuturor cu bucurie vestea cea bună a prezenţei mântuitoare a lui Dumnezeu în lume, aşa cum o făceau şi moşii şi strămoşii noştri în acest timp binecuvântat de sărbătoare, participând la Sfintele slujbe, prin rugăciuni, prin cântări religioase, prin fapte de caritate, prin tradiţionalele obiceiuri creştineşti, prin colinde şi urări sărbătoreşti.
Iubiţi credincioşi,
Începutul Noului An 2007 marchează, pentru Ţara noastră şi pentru societatea românească, şi momentul intrării în marea Uniune Europeană. Ce poate aduce nou România «familiei europene»? Cu siguranţă două elemente: un «suflu nou» de credinţă creştină şi o tradiţie românească creştină vie. Fie ca astfel «familia europeană» să-şi aducă aminte că este o «familie creştină», cu rădăcini adânci în cultura şi tradiţia europeană creştină. Pentru aceasta însă trebuie să pornim mai întâi de la fiecare dintre noi, să ne aducem aminte de propriile rădăcini creştine, de Cuvântul scripturilor, de poruncile divine şi de Sfintele taine prin care Dumnezeu este şi astăzi prezent în viaţa noastră. Să ne amintim că şi astăzi Hristos vine să bată la uşa sufletelor noastre pentru a renaşte în lume dar, cum spune versul colindului: «Nu vine pe fân uscat, doar în sufletul curat!». Deci, să pregătim «peştera sufletului» nostru să o împodobim cu fidelitatea în trăirea credinţei după modelul Sf. Iosif, cu iubirea maternă a Psf. Maria şi cu bucuria creştinului dornic să-şi primească aşa cum se cuvine «Musafirul» ceresc, divinul Prunc Mântuitor, invocând lumina Spiritului Sfânt ca «să fim fără prihană întru sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos» (cfr. I Tes 3,13).
Şi acum, să dăm glas bucuriei noastre creştineşti, prin tradiţionalele urări transmise din moş-strămoşi, adresându-le tuturor sufletelor ce vor fi «gazde» ale lui Hristos în aceste zile de sărbătoare:
«Să fii gazdă veseloasă cu câţi ai, cu tăţi din casă,
Să fii gazdă vesăl, bun ca de zâua de Crăciun,(…)
Să-nchinăm cu cruci pe masă, să fii gazdă sănătoasă (…)
Să-nchinăm pă nintă creaţă, dă Doamne găzdii viaţă
Să-nchinăm pe-o dalbă floare, s-aveţi tăţi în rai intrare (…)
Să-nchinăm pe-un crin frumos, să ne fie de folos,
Nouă şi la neamu’ nost, de Naşterea lui Hristos».
(Bocşe M.- Mihaiu L., Colinde străvechi de pe Valea Someşului)
Arhierească binecuvântare şi creştinească îmbrăţişare, la ceas de sfântă şi luminată sărbătoare,
† Florentin
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2006, al 306-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 154-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 77-lea de la schimbarea sediului episcopal la Cluj, al doilea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi în al doilea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al doilea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia la Blaj, al 10-lea an al episcopatului nostru şi al 5-lea în tronul Eparhiei de Cluj-Gherla.
Colind
«Ce-aţi văzut păstori, sculaţi până-n zori?
L-am văzut pe Nou-născutul Prunc Isus din cer venitul
Fiu dumnezeiesc, Fiu dumnezeiesc.
Ce palat era, unde Domnul sta?
Peştera străină, rece, peştera de dobitoace
Palatul era, palatul era.
Unde sta culcat pruncul de-mpărat?
Ieslea îi era culcuşul, fân şi paie aşternutul
Micului Isus, micului Isus.
Cine sta cu El, Domnul mititel?
Sta Maria, Maica Sfântă,
Sta Iosif cu faţa-i blândă
Stau şi se-nchinau, stau şi se-nchinau.
Cine îi cânta,
Cine-L preamărea?
Îngerii din cer veniră,
Vesele cântări doiniră,
Micului Stăpân, micului Stăpân.»
[DOC-CLUJ]