IOAN
din mila lui Dumnezeu şi graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei,
episcop român unit, greco-catolic, al Eparhiei de Maramureş
Onoratului cler şi iubitului popor credincios:
har, pace şi mântuire de la Dumnezeu,
iar de la noi arhierească binecuvântare!
„Rămâi cu noi, căci către seară este şi s-a plecat ziua” ( Lc 24, 29).
Preaiubiţi fraţi în Cristos,
Vestea cea mare, pe care îngerul Domnului a făcut-o cunoscută femeilor ce dis-de-dimineaţă au alergat la mormântul Domnului, pentru îndeplinirea misiunii faţă de Cel ce zace în mormânt, veste pe care femeile au dus-o apostolilor şi cu care ucenicii se întorc de la Emaus, este bucuria izvorâtă din mormântul Învierii. Cu această bucurie Vă întâmpină şi episcopul dumneavoastră în această zi luminată a Învierii Domnului, în cadrul celebrării euharistice a morţii şi învierii lui Cristos. Este bucuria pe care Domnul a hotărât să ne-o ofere în dar de ziua glorioasei Sale învieri din morţi.
Sfântul evanghelist Luca, cu harul şi măiestria unui narator, pe care mulţi critici literari îl consideră de neegalat, reuşeşte să ne transpună în timpul şi locul evenimentelor sfinte, pentru a gusta cu nemărginită satisfacţie bucuria Învierii lui Cristos. Să poposim puţin asupra pasajului ce prezintă drumul spre Emaus. Cei doi ucenici, stăpâniţi de o mare tristeţe şi decepţie, se îndepărtează de Ierusalim, locul ce în sufletul lor poartă amprenta vie a patimilor şi morţii Mântuitorului, un loc care, la început, le oferea un sens şi o speranţă, dar care, într-un final, îşi pierde sensul în viaţa lor: „Noi speram că El este Cel care îl va răscumpăra pe Israel” (Lc 24, 21).
Nu întâmplător Providenţa lucrează în mintea şi sufletul omului, după nevoile prezente stării sale. Tocmai în această stare de încercare îşi face simţită prezenţa Isus, în persoana unui necunoscut. Este parcursul spiritual al creştinului, care întotdeauna este însoţit de harul divin, în momentele sale de îndoială. Sfânta Tereza de Ávila spunea: „În orice obscuritate a noastră e prezentă o fărâmă de lumină”. Ar fi fost simplu pentru discipoli dacă Isus s-ar fi dezvăluit fiind încă pe cale spre Emaus, dar Isus preferă să-i pregătească pentru întâlnirea minunată şi să le temeinicească raportul dintre ei şi El, pe fundamentul credinţei. De aceea, le reaminteşte profeţiile Vechiului Testament, privitoare la El, reproşându-le cu iubire lipsa lor de încredere în ceea ce este scris despre El: „O, nepricepuţilor şi târzii cu inima de a crede toate câte au grăit proorocii! … Şi le explică toate Scripturile, care erau despre El, începând de la Moise şi de la toţi proorocii.” (Lc 24, 25.27). Este momentul în care, chiar dacă ochii lor continuă să fie acoperiţi, pentru a nu-L cunoaşte, sufletele lor încep să fie mişcate de cuvântul lui Dumnezeu prezent în Sfânta Scriptură. Acest lucru îl vor realiza mai târziu: „Oare nu ardea inima în noi, când ne vorbea pe cale, şi când ne explica Scripturile?” (Lc 24, 32). În prezenţa lui Dumnezeu sufletul omului se găseşte în elementul său, în ceea ce poate să-şi dorească cel mai mult, deoarece sufletul, cea mai nobilă creaţie a Lui, nu este pe deplin satisfăcut decât în El. Este de înţeles pentru ce îl roagă cei doi să rămână cu ei. Isus acceptă, iar când au stat la masă, în prezenţa lor „luând pâinea, a binecuvântat şi frângând le-a dat lor” (Lc 24, 30). Apoi Isus s-a retras. Ce efect, ce schimbare se produce în inimile lor! Uită de toate şi într-o stare euforică, aşa cum ne prezintă evanghelistul, se ridică chiar în ceasul acela şi-n miez de noapte aleargă nerăbdători spre Ierusalim, pentru a vesti apostolilor cele ce li s-au întâmplat pe drum spre Emaus şi cum L-au recunoscut la frângerea pâinii.
Iubiţi fraţi în Cristos,
După două mii de ani de existenţă a Bisericii, noi care nu am fost prezenţi la mormânt, nici n-am primit vestea de la femeile mironosiţe sau de la înger, noi care n-am călătorit cu Isus spre Emaus şi care am trecut prin atâtea îndoieli în viaţa noastră spirituală, ne întrebăm: ce, oare, ne dă putere, ca după atâta timp să trăim bucuria marelui eveniment al Învierii şi să o transmitem celor ce vin în urma noastră? Răspunsul îl găsim la fel cum l-a găsit Luca şi Cleopa la cina din Emaus: Jertfa Euharistică. Martori ai Învierii devenim prin frumosul şi tradiţionalul salut: „Cristos a înviat”, şi răspunsul: „Adevărat c-a-nviat”, iar, în unire cu Cristos din Sfânta Taină a Euharistiei, trăim acest mister al Învierii din plin şi-l mărturisim prin viaţa noastră. „Euharistia este viaţa Bisericii” spunea Servul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica Ecclesia de Eucharistia. Acesta continuă: „Biserica trăieşte din Euharistie, ea trăieşte cu bucurie în multe feluri împlinirea continuă a făgăduinţei: «Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor», dar în Sfânta Euharistie, prin schimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, ea se bucură de această prezenţă cu o intensitate unică”.
Noi, ca mădulare ale Trupului Mistic al lui Cristos, care este Biserica, unde am putea plasa centrul vieţii noastre dacă nu în Sfânta Euharistie? Trăim o viaţă biologică, o viaţă în care se succed în mod repetat aproape aceleaşi manifestări. Dar autentica viaţă, cea a Spiritului, care va continua în veşnicie, în sânul Tatălui, nu poate avea ca hrană decât Trupul şi Sângele aceluiaşi Dumnezeu: „Adevărat, adevărat vă zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (In 6, 53). Aşadar, viaţa veşnică este o continuare a vieţii spirituale trăite aici pe pământ: „Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, are viaţa veşnică” (In 6, 54).
Iubiţi fraţi în Cristos,
Dincolo de Emaus-ul geografic, care la mulţi dintre noi rămâne necunoscut, există un Eamus spiritual, în care trebuie să intrăm fiecare dintre noi, pentru a-l asculta pe Isus care ne vorbeşte, pentru a frânge împreună cu El pâinea Sa şi pentru a-L putea recunoaşte. De aceea, în această zi a Învierii Domnului, doresc a vă adresa invitaţia de a ne bucura împreună, din toată inima, de Învierea lui Cristos şi împreună cu ucenicii din Emaus să reuşim să Îl recunoaştem şi noi, să-L descoperim pe Isus cel înviat în fiecare zi a vieţii noastre în jertfa Sfintei Euharistii, jertfă pe care Conciliul Vatican II a proclamat-o „izvorul şi apogeul întregii vieţi creştine”.
Lumina Învierii lui Cristos să ne strălucească nouă tuturor, pentru a-l recunoaşte pe Cristos cel înviat din morţi ca pe Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.
Cristos a înviat!
† IOAN
Episcop de Maramureş
Dată în reşedinţa Noastră
din Baia Mare, la Sărbătoarea Învierii,
19 aprilie 2009[DOC-MARAMURES]