Dacă Cristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră,
zadarnică şi credinţa voastră. …
Dar acum Cristos a înviat din morţi,
fiind începătură a învierii celor adormiţi"
(I Cor 15,14 şi 20).
Preacucernici fraţi preoţi,
Iubiţi fii sufleteşti,
An de an, la data stabilită de Biserică, celebrăm "Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Cristos-Mântuitorul, Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii" (Stihira 1, a Paştilor). Paştile Domnului, patima, moartea şi Învierea Lui! Iată marea noutate a tuturor timpurilor, care revine mereu pentru a imprima vieţii noastre ritmul vieţii celei noi, ritmul vieţii cu Cristos, pe care trăindu-l, avem deja viaţa veşnică în noi.
Tema pe care am ales-o spre a fi meditată de toţi fiii Arhidiecezei noastre, fie preoţi, fie persoane consacrate, fie tineri sau vârstnici, aduce în actualitate starea credinţei corintenilor, de pe la mijlocul primului secol de creştinism. Aceştia, surprinzător, nu negau învierea lui Isus din morţi, dar negau învierea celor adormiţi. Şi astăzi, şi mai surprinzător, sunt creştini care neagă nu numai învierea celor adormiţi, dar şi Învierea lui Isus. După două milenii de creştinism, datorită unei secularizări absolut accelerate a societăţii în care trăim, datorită exageratului consumism, datorită răsturnărilor marilor valori morale şi a necontrolatei culturi a morţii, Învierea lui Isus, învierea celor ce au plecat din lumea aceasta cu credinţa în înviere, viaţa de după această viaţă, viaţa veşnică sau osânda veşnică, nu mai spun nimic, nu mai au nici cea mai mică adiere de noutate şi de ecou din veşnicie. Pentru toţi aceştia, cuvintele Sfântului Apostol Pavel rămân deosebit de potrivite şi actuale: "Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. … Dar acum Cristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi" (I Cor 15,14 şi 20).
Este de sesizat faptul că Sfântul Pavel nu admite, referitor la adevărul învierii lui Isus şi a învierii noastre, nici o ezitare, nici un "poate". Pentru el mărturisirea de credinţă nu este un amestec de diferite învăţături adunate din felurite concepte umane şi curente de idei, ci el mărturiseşte ceea ce a primit de la Domnul: "Căci v-am dat întâi de toate, ceea ce eu am primit, că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Cor 15,3-4). Aceasta este temelia întregii noastre credinţe, aceasta este inima predicii apostolice şi a întregii propovăduiri a Bisericii, aceasta este "memoria" exprimată în Liturghie: "Aducându-ne aminte de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de mormânt, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea de-a dreapta, de a doua şi preamărita iarăşi venire".
Mai importantă este sublinierea: "Cristos a murit pentru păcatele noastre". Afirmaţia aceasta, care, de fapt, este proclamarea mântuirii noastre, pare a fi un fel de "chemare la ordine". Chinurile lui Cristos, moartea lui violentă pe cruce, sunt urmări ale păcatelor noastre! Atunci, chiar aşa de uşor privim chipul Răstignitului, fără să ne sensibilizăm asupra preţului plătit de Domnul nostru pentru mântuirea noastră? Mai putem trăi uşuratic viaţa aceasta? Mai putem avea îndoieli în credinţă?
Dar Isus Domnul nu numai că a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat prin atotputernicia Sa, distrugând moartea. S-a întâmplat ceva morţii! Ea a devenit adormire, în aşteptarea învierii morţilor şi a vieţii celei fără de sfârşit (cf Crezului). Astfel, Învierea lui Cristos devine garanţie a învierii tuturor celor adormiţi, la întoarcerea Sa întru glorie. Atunci vor fi nimicite toate domniile, toate stăpânirile şi puterile, punând pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Ultimul duşman care va fi nimicit va fi moartea (cf 1 Cor 15,24-26). Toate fiind restaurate, Dumnezeu va fi totul în toţi".
Iubiţi fii sufleteşti,
Ce L-a făcut pe Isus să moară pentru păcatele noastre şi să învie din morţi? Ce L-a făcut să fie garantul învierii noastre? Numai iubirea! Pentru Isus iubirea valorează mai mult decât viaţa: "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). "Numai dacă pentru cineva iubirea valorează mai mult decât viaţa, adică numai dacă cineva este gata să-şi subordoneze viaţa iubirii şi să o considere numai în raport de aceasta, numai atunci iubirea va fi mai tare şi va însemna mai mult decât moartea. Dar pentru ca ea să poată fi mai mult decât moartea, trebuie să fie mai întâi mai mult decât viaţa". Iar Isus şi-a dat viaţa pentru noi!
"Dragostea stă la baza nemuririi, iar nemurirea ia naştere numai din dragoste!" Aşa afirmă Papa Benedict al XVI-lea! (Joseph Ratzinger, Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic). "Înseamnă că Acela care i-a iubit pe toţi a pus bazele nemuririi pentru toţi. Acesta este şi sensul exact al afirmaţiei biblice că învierea Sa este învierea noastră… Dacă El a înviat atunci vom învia şi noi, pentru că atunci iubirea e mai tare decât moartea; dacă El n-a înviat, atunci nu vom învia nici noi, deoarece, în acest caz, ultimul cuvânt îl are moartea şi nimeni altcineva (cf 1 Cor 15,16)". Prin urmare, numai iubirea lui Dumnezeu, care se identifică cu propria Sa putere de viaţă şi de dragoste, poate constitui temeiul nemuririi noastre; dar rămâne valabil faptul că nemurirea noastră depinde şi de modul nostru de a iubi, adică "aşa cum ne-a iubit şi El pe noi" (In 15,12).
Aceasta înseamnă, dragii mei, să fim fiii Învierii, să fim fiinţe pascale: credinţa că a fi creştin înseamnă să actualizezi mereu acest eveniment în viaţa proprie, înseamnă să te laşi mereu întâlnit de Isus. El, numai El, dă orizont nou vieţii noastre şi totodată orientarea ei decisivă. Cristos a înviat; şi noi vom învia! Acesta este Paştele lui Cristos şi paştele nostru! Celebrând Învierea lui Cristos, celebrăm şi învierea noastră! De ce să nu fim, atunci, plini de bucurie, de speranţă şi de iubire?
Iubiţii mei,
Citind relatările Sfintei Scripturi despre paştele evreiesc, despre Moise, eliberatorul poporului ales din robia Egiptului, popor căruia, cu ajutorul "braţului înalt" al lui Iahve, i-a redat demnitatea, trezindu-i conştiinţa naţională şi conducându-l în ţara libertăţii, nu pot să nu fac o paralelă între biblicul Moise, "văzătorul de Dumnezeu" şi episcopul vizionar şi carismatic, Inocenţiu Micu.
El, Inocenţiu Micu, a întemeiat Blajul, loc unde s-au frământat, s-au maturat şi s-au pus în viaţă atâtea idei, idei care au condus la statornicirea veşnicei Uniri cu Biserica Romei, precum şi la trezirea conştiinţei naţionale a tuturor românilor, prin descoperirea originilor latine ale poporului nostru. El, întors acasă, în Catedrala pe care a ctitorit-o, în Blajul pe care l-a întemeiat, veghează la bunul mers al Bisericii sale. Dimpreună cu episcopii mărturisitori de credinţă catolică şi apostolică, şi iubitori de neam, imploră milostivirea Preasfintei Treimi pentru Biserica noastră, pentru poporul din mijlocul căruia s-au ridicat.
Mijlocirii lor atribuim şi marele eveniment pe care-l vom celebra solemn şi cu mulţumire: ridicarea Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, sui iuris, la demnitatea de Arhiepiscopie Majoră. Vom cânta şi ne vom bucura cu toţii, duminică, 30 aprilie, Duminica Tomii, auzind proclamarea Bulei emise de Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea prin care se consfinţeşte acest act unic din viaţa Bisericii noastre.
*
Să-i mulţumim Cerescului Părinte pentru învierea Fiului Său! Să-i mulţumim Tatălui ceresc, prin Isus, pentru că şi noi vom învia!
Se spune că Domnul Dumnezeu, după ce a sfârşit opera creaţiei Sale, a hotărât să sărbătorească dimpreună cu toate cele create. Toţi şi toate se preocupau să ofere în dar lui Dumnezeu ceea ce puteau mai frumos. Veveriţele aduseră nuci şi alune, iepurii morcovi şi rădăcini dulci, oile lână moale şi caldă, vacile lapte şi smântână. Mii de îngeri din cer s-au adunat să-i cânte cereşti armonii. Omul aştepta să-i vină rândul. Emoţionat şi îngrijorat se întreba: Oare ce îi voi putea dărui eu? Florile dau mireasmă, albinele miere! Toate creaturile treceau prin faţa lui Dumnezeu şi îi ofereau darurile lor. Omul era frământat. Când îi veni rândul, omul a făcut ceea ce nici o altă creatură nu a îndrăznit să facă. Alergă la Dumnezeu, sări pe genunchii Săi, îl îmbrăţişă şi îi spuse: Te iubesc! Atunci chipul lui Dumnezeu se lumină şi toată creaţia a înţeles că omul îi făcuse lui Dumnezeu darul cel mai frumos. Atunci răsună în tot universul imnul: Aliluia!
Suntem ai lui Dumnezeu. Suntem făcuţi pentru a cădea în braţele Lui părinteşti. "Să ne luminăm cu sărbătoarea! Acum toate s-au umplut de lumină!"
Doresc fiecăruia dintre Dumneavoastră, dragi credincioşi, să petreceţi Sfintele Sărbători cu pace şi bucurie, cu convingerea neclintită că, după pelerinajul pământesc, îl vom îmbrăţişa în ceruri pe Tatăl. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să ne înveţe şi să ne inspire farmecul petrecerii cu El, din această viaţă şi în veşnicia întreagă.
Al vostru,
+ Lucian
Arhiepiscop şi Mitropolit
[DOC-BLAJ]