din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

"Unii istorici bisericeşti au căutat, din prejudecată confesională, să demonstreze că, deşi de limbă latină, românii au fost, dacă nu din capul locului, atunci de foarte devreme, sub jurisdicţia legitimă a Constantinopolului grecesc. Nu credem că aşa stau lucrurile. Puţinele mărturii pe care le avem despre creştinismul latin din Illyricum pledează pentru teza opusă, pentru romanitatea acestui creştinism. Nu numai cele mai vechi obiecte creştine descoperite pe teritoriul Daciei Traiane vădesc orientarea populaţiei către Italia, Panonia, Illyricum, dar şi personalităţi eclesiastice cunoscute, un Nicetas din Remesiana, un Dionisie Exiguus, se arată strâns legaţi, cum era şi firesc, de creştinătatea occidentală. Aceşti străromâni, cum încearcă să-i numească un învăţat prelat contemporan,l) «au fost desigur ortodocşi, dar nu pentru că ţineau de Biserica constantinopolitană, atât de supusă rătăcirilor, ci tocmai pentru că păzeau dreapta credinţă, împotriva Constantinopolului, alături de papalitate»".2)

Creştinismul de pe teritoriul patriei noastre îşi are începutul în propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, Corifeul Apostolilor. Acestuia, după o tradiţie consemnată de timpuriu, i-a căzut la sorţi evanghelizarea în Scythia.3) Mărturiile literare, coroborate cu cele folclorice şi arheologice, dovedesc elocvent că în Scythia Minor (Dobrogea de azi), creştinismul îşi are începutul cu Sfântul Apostol Andrei. Din sud ucenicii lui au trecut Dunărea în Dacia, ai cărei locuitori, dacii, pe baza religiei lor, aveau o doctrină şi o trăire religioasă foarte apropiată de Evanghelie.4) Credinţa lor într-un singur zeu, Zamolxe, şi în nemurire, a fost un mediu prielnic pentru evanghelizare. Herodot, după ce spunea că "geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" adaugă că "ei se cred nemuritori… credinţa lor este că ei nu mor, iar cel care piere se duce la Zamolxe, o fiinţă divină (daimon)… ei nu cred că există un alt zeu decât al lor".5)

După ocuparea Daciei de către romani, la 106, au fost aduşi aici colonişti, conform mărturiei lui Eutropius, "ex tot orbe romano" (din toată lumea romană).6) Dintre coloniştii aduşi, o parte erau din Asia Mică, îndeosebi din Capadocia şi Siria, precum şi din Grecia, provincii de multă vreme romanizate şi, în mare măsură, creştinate, cei mai mulţi fiind însă din provinciile romane sud-dunărene. Mulţi dintre aceştia au adus cu ei elementele Evangheliei şi trăirea creştină, care se va grefa peste trăirea creştină a autohtonilor daci, dând naştere unei spiritualităţi specifice poporului nou format sub faldurile romanizării şi creştinării. E bine să subliniem că prezenţa pe teritoriul Daciei a coloniştilor din Asia Mică, aşa cum avertizează acad. Constantin Daicoviciu, nu-i dă nimănui dreptul "de a transforma Dacia într-o expozitură a orientului greco-sirian" 7), cum fac unii teologi şi istorici ai Ortodoxiei româneşti, pentru a justifica religia creştină a românilor în formă răsăriteană, singurii latini de credinţă ortodoxă, afirmaţii rezultate nu din realitatea istorică, ci dintr-un fanatism confesional cu totul nejustificat, păgubitor.

Neîndoielnic că şi între soldaţii legiunilor romane aduse în Dacia, unii erau creştini, chiar dacă, în virtutea disciplinei militare, erau obligaţi să-şi trăiască viaţa spirituală pe ascuns. La fel au fost aduşi deţinuţi din diferite părţi ale imperiului şi mai ales de la Roma, condamnaţi tocmai pentru delictul de a fi creştini, la muncă forţată în mine "ad metalla damnati". Dintre aceştia după eliberare, mulţi au rămas pe loc, cum au rămas şi o parte din soldaţii eliberaţi după 25 de ani de activitate militară, "veteranii", de la care ne-a rămas în limba română cuvântul bătrân, întemeind atât unii cât şi ceilalţi familii creştine, adevărate pepiniere misionare. Nu trebuie neglijat nici elementul autohton. Dintru început elementele autohtone, lipsite de clasa conducătoare, cu caracter etnic geto-dacic, populaţia rurală autohtonă a fost în scurt timp o pradă uşoară a prozelitismului şi a deznaţionalizării treptate, lente, prin romanizare pierzând în primul rând factorul ce era şi este mai specific, profund legat de fiinţa ancestrală a sufletului colectivităţii populare – limba strămoşească, acel idiom vechi indo-european, din care azi mai recunoaştem în vorbirea poporului vreo 160-170 cuvinte, identificate prin grele şi complicate operaţiuni comparativ-etimologice.8) Populaţia indigenă, deja romanizată după 170 de ani, va fi aceea care, la retragerea legiunilor de către Aurelian (271-275), va rămâne în continuare pe loc, asigurând continuitatea atât de contestată de cei ce râvnesc şi azi întoarcerea unor vremuri de mult apuse, a rămas aceeaşi străveche populaţie autohtonă pe care a găsit-o expansiunea romană şi care nu fusese nici exterminată (la venirea romanilor, n.n.) şi nici alungată din cuprinsul provinciei.9) Procesul de romanizare şi creştinare din provinciile romane s-a extins şi în regiunile dacilor liberi, generalizându-se pe la sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV. Romanizarea şi creştinarea odată începute, au fost mereu în ascensiune, chiar şi sub scurgerea haotică a popoarelor migratoare care ne-au lăsat puţine urme în materie de limbă şi de credinţă. Limba latină devenind singurul mijloc de comunicare între diferitele grupuri etnice din Dacia, s-a menţinut şi după retragerea militară şi administrativă efectuată de Aurelian, contribuind la romanizarea şi creştinarea altor etnii pripăşite printre autohtoni. Rămas în calea răutăţilor, pământul patriei noastre, lipsit de apărarea armată a legiunilor romane retrase, cu toate cotropirile ce s-au făcut, populaţia romanizată şi-a păstrat limba, nefiind ruptă nici de populaţia latinofonă din sudul Dunării, din provincia Illyricum, împreună cu care populaţia fostei Dacii Traiane formau romanitatea dunăreană, concomitent dezvoltându-se şi viaţa bisericească. După ocupaţia făcută de goţi, ţinutul din nordul Dunării a fost numit Gothia sau Ţara Goţilor. În contactul cu populaţia indigenă daco-romană creştină, goţii care abia au cunoscut creştinismul la venirea lor din nordul Mării Negre au început să se creştineze în număr mare. Clasa conducătoare a goţilor a rămas mult timp păgână.

Aşa se explică persecuţiile lui Athanaric, atât cea din jurul anilor 348, cât mai ales cea din anii 370-372, care au cauzat martiriul multor creştini, între care amintim pe Sfântul Nichita, ars de viu, şi Sfântul Sava Gothul, înecat în râul Buzău cu un buştean legat de gât. După uciderea acestora, creştinii din Gothia, în clandestinitate şi ilegalitate, s-au organizat într-o Biserică creştină cu episcopi rămaşi anonimi. Negreşit aceştia au fost mai degrabă horepiscopi, itineranţi, adăpostindu-se pe unde puteau şi cum puteau, asigurând perpetuarea Bisericii daco-romane.

Urmărind în continuare viaţa bisericească din primele veacuri pe întinsul patriei noastre vom stărui cu deosebire asupra actelor de afirmare şi apărare a Bisericii, una, sfântă, catolică şi apostolică, a intervenţiei străbunilor noştri în acţiunile socotite litigioase care au dus la marea schismă din 1054, a luptei şi încercărilor de refacere a unităţii bisericeşti distruse, precum şi a "destinului fatal" al Bisericii româneşti, care a aruncat-o în Ortodoxismul slavo-grecesc, anticatolic şi antilatin.

În Scythia Minor, evanghelizarea începută de Sfântul Apostol Andrei a dat naştere unei vieţi creştineşti înfloritoare. Acolo a luat fiinţă mai târziu Episcopia de Tomis (Constanţa) dintre ai cărei ierarhi amintim pe Bretanion sau Vretanion, pentru rezistenţa faţă de arianismul împăratului Valens; Gherontius sau Terentius, care a participat la sinodul din Sardica, însărcinat de împăratul Teodosie cel Mare să păstreze în Scythia Minor puritatea credinţei, ortodoxia catolică de la Niceea (325) "să urmeze o astfel de religie pe care dumnezeiescul Apostol Petru i-a învăţat pe romani… pe care pontiful – Papa – Damasus o profesează".10) Teotim Scitul şi Filosoful, numit de huni "zeul romanilor", prietenul şi apărătorul Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru care a intervenit la papa cerând reintegrarea lui în scaun.

Călugării daco-romani din Scythia cunoşteau operele Sfântului Vasile cel Mare, preocupările lor erau întocmai ca ale Sfântului, de a apăra unitatea Bisericii şi înlăturarea schismei dintre Constantinopol şi Roma, provocată în anul 482 de patriarhul Acacie şi împăratul Zenon, iar o delegaţie a lor, în frunte cu Ioan Maxenţiu, este prezentă, întâi la Constantinopol şi apoi la Roma, unde expune în faţa Papei Hormisdas (514-523) doctrina lor menită să aducă reconcilierea dizidenţilor şi refacerea unităţii.

Spre deosebire de Bizanţ, unde limba liturgică era greaca, în bisericile din zona romanităţii dunărene, inclusiv Dacia Traiană, era latina, limba vorbită de locuitorii ţinutului. "Cu excepţia Dobrogei, a gurilor Dunării şi a unor zone mai mult sau mai puţin largi de la nordul Dunării, Imperiul bizantin nu a stăpânit niciodată în chip direct teritoriul României şi pe locuitorii săi".11) De aceea în toate teritoriile dacice, inclusiv cele ce au suferit temporar stăpânirea bizantină, limba bisericească a fost latina.

Concomitent cu lupta dusă pentru păstrarea unităţii bisericeşti, pe teritoriul romanităţii dunărene, locuit de strămoşii noştri, s-a dezvoltat de timpuriu o frumoasă literatură patristică de limbă latină.

Sfântul Ioan Cassian, călugăr, s-a născut în anul 360, în Scythia Minor, "natione scytha" – de neam scit, cum spune Ghenadie de Marsilia. După mai multe peregrinări în Orientul apropiat, hirotonit de către Sfântul Ioan Gură de Aur ca ierodiacon, a rămas pe lângă acesta la Constantinopol până în 404, la al doilea exil, când, încredinţându-i-se un mesaj din partea clerului şi poporului dreptcredincios, a mers la Roma la Papa Inocenţiu I pentru a-l determina să intervină în favoarea Sfântului său protector, Ioan Gură de Aur. De acolo a plecat la Marsilia, a fost hirotonit ieromonah şi s-a ocupat de organizarea vieţii monahale, întemeind două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, în jurul anului 415.12) Apelul făcut la papa pentru a interveni în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur, cum a făcut şi Episcopul Teotim Scitul şi Filosoful, ne arată că, şi în Răsărit, papa era considerat ca supremă autoritate în Biserică, dovadă incontestabilă că, implicit, se recunoştea primatul apostolic al pontifului roman.

Opera rămasă de la Sfântul Ioan Cassian constă din trei lucrări, toate scrise în limba latină:

– De Institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis – Despre aşezămintele creştineşti cu viaţă de obşte şi despre remediile împotriva celor opt păcate principale, în 12 cărţi;

– Colationem Sanctorum Patrum XXIV Convorbiri cu Părinţii XXIV;

– De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII – Şapte cărţi despre Întruparea Domnului contra lui Nestorie. Aceasta a fost scrisă la cererea arhidiaconului Leon, ajuns papă la Roma, şi "are între altele meritul de a prezenta pentru prima dată, Apusului, doctrina lui Nestorie (erezia patriarhului bizantin, n.n.) şi de a fi supus-o unei critici severe… O asemenea scrisoare reprezintă încă un însemnat pas în teologia de limbă latină a secolului V".13) Ca să poată fi citite la Constantinopol, lucrările Sfântului Ioan Cassian au trebuit traduse în limba greacă. Astfel, Convorbirile cu Părinţii au fost traduse încă din secolul V. "Din trecutul său roman, Imperiul transferat pe Bosfor în lumea greacă, a păstrat numai numele, principiul de unitate şi legitimare a aspiraţiilor sale la organizarea politică a lumii. Romanitatea daco-iliriană, ultimul bastion al vechii Rome latine în Orient a împiedicat până în secolul al VII-lea această evoluţie… În atitudinea Bizanţului faţă de români, urmaşii acestei romanităţi orientale, ostilă elenismului şi legată de creştinătatea latină orientală, găsim ecoul acestei vechi antinomii… În toate dialectele, atât în cele de la nord de Dunăre, cât şi în cele balcanice, bizantinii nu sunt numiţi niciodată altfel decât greci, iar statul bizantin este în toate timpurile pentru români împărăţia grecească… Definirea Imperiului bizantin ca imperiu grecesc este un loc comun în gândirea politică a Occidentului romano-catolic".14) Aşadar, etnicitatea romanică şi limba vorbită, latina, i-a îndreptăţit pe români să se opună grecizării bizantine şi le-a creat temelia de apropiere la Apusul roman.

Sfântul Dionisie Exiguus (cel Mic sau cel Smerit) s-a născut, la fel, în Scythia Minor. Bun cunoscător al celor două limbi, latina şi greaca, a fost chemat la Roma de către Papa Gelasius I ( 492-496). A stat la Roma sub 10 papi, de la Anastasiu al II-lea (496-498) până la Vigilius (537-555). Data probabilă şi locul morţii sale sunt stabilite între anii 540-545 la Vivarium.15) Cassiodorus, prim-ministru al lui Teodosie şi prieten al lui Dionisie Exiguus, spune despre el că "erat totus catholicus" – era catolic desăvârşit (în întregime).

Opera sa constă mai mult din traduceri patristice în limba latină, cu scopul de a le pune la dispoziţia confraţilor săi călugări sciţi, drept armă de combatere a ereziei cristologice a lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului. Vorbind despre bizantini spune: "Credinţa flexibilă şi nestatornicia acestora faţă de adorarea lui Dumnezeu tare mă mâhnesc. Ei îşi schimbă adesea părerile după bunul plac al împăraţilor, ca şi cum sfânta religie se poate schimba după calcule omeneşti".16)

Dintre traducerile Sfântului Dionisie Exiguus trebuie neapărat semnalate următoarele:

– Epistola sinodală a Sfântului Ciril al Alexandriei contra lui Nestorie, traducere trimisă episcopului Petru din Scythia Minor (crescătorul şi binefăcătorul său), căruia i se adresează numindu-l "vestra beatitudine catholica" – fericirea ta catolică, adică "dreptcredincioasă", în opoziţie cu erezia combătută în epistolă.

– Pentru a recomanda formula teopaschită Unul din treime a pătimit în trup pentru noi, formulată de patriarhul Proclu împotriva lui Nestorie, recurge la un text din De Civitate Dei a Sfântului Augustin, citându-i cuvintele din Cartea XI, cap. 24, care, între altele, cuprind şi doctrina purcederii Spiritului Sfânt şi de la Fiul. Dintre scrierile originale ale lui Dionisie Exiguus menţionăm:

– Seria hagiografică cu unele biografii de sfinţi,

– Scrierile de drept canonic, între care canoanele conciliilor ecumenice (Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon) şi

– Decrete pontificale.

Este demn de reţinut cum vorbeşte Dionisie Exiguus în scrierile sale despre papii de la Roma, în care el vede şi recunoaşte pe supremul cap al Bisericii:

În dedicaţia făcută papei Hormisdas cu ocazia traducerii canoanelor conciliare scrie: "Domnului, Preafericitului papă Hormisdas, Dionisie Smeritul, Regulele Sfinţilor Părinţi pe care Fericirea Ta m-ai obligat să le traduc din greceşte… cu puterea ce vă ridică peste ceilalţi ierarhi mi-aţi poruncit".17) La fel vorbeşte despre papa Gelasie, care "s-a bucurat de aşa mare bunăvoinţă, încât cu voia lui Dumnezeu primind primatul în Biserică pentru folosul celor mulţi...acest păstor… a fost un distins întâistătător al Scaunului Apostolic, împlinind şi păzind poruncile lui Dumnezeu".18) Cu aceste mărturisiri, Dionisie Exiguus atestă credinţa străbunilor noştri că primatul în Biserică nu era onorific sau din vrere omenească, ci din voia lui Dumnezeu.

"O ultimă serie de lucrări ale monahului daco-roman din Scythia Minor o formează lucrările de cronologie creştină".19) El a pus bazele erei creştine şi, începând cu cronologia lui, se socotesc anii de la Întruparea Domnului Isus Hristos, calculaţi până atunci în diferite feluri: de la întemeierea Romei (Ab Urbe condita), de la prima Olimpiadă, de la Facerea lumii etc.

Sfântul Nichita de Remesiana, născut la 340, "de naştere el însuşi daco-roman", pare a încorona activitatea patristică a străbunilor noştri.20) A fost apostolul daco-romanilor, romanizatorul triburilor scito-getice şi îndeosebi a tribului "bessilor cei neînvinşi în războaie din pădurile şi văile Carpaţilor",21) învăţându-l să-l preamărească pe Hristos "corde romano" – cu inimă romană, să ducă o viaţă curată, în pace, dezrădăcinând din firea lor pornirile sălbatice. "Depinzând jurisdicţional de episcopul Romei mergea, din când în când, la acesta spre a-i raporta situaţia diocezei şi a primi îndrumări sau a participa la un sinod".22) A avut legături şi cu Ascolios din Tesalonic, numit de Papa Damasus (366-384) vicar al Scaunului roman în Illyric, de care depindea şi dioceza lui Nichita.23) Organizând viaţa călugărească a tradus în limba latină, în acelaşi timp cu Rufin din Aquilea (345-411), Regulele monahale ale Sfântului Vasile cel Mare.24) Prieteniile lui în Apus, în afară de Paulin de Nola, cu sfinţii Augustin şi Ambrozie al Milanului confirmă atât latinitatea lui cât şi existenţa unei culturi latine bine conturate pe meleagurile daco-romane.25)

Toate lucrările Sfântului Nichita au fost scrise în limba latină:

– Te Deum, operă muzicală, "o adevărată teologisire cântată".

– Libelli instructionis, un adevărat catehism destinat candidaţilor la botez.

– De vigiliis servorum Dei – Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, omilie alcătuită din 9 capitole.

– De Psalmodie bono – Despre folosul cântării psalmilor.

– De diversis appelationibus – Despre diferitele numiri (ale Domnului nostru Isus Hristos).

Deşi cunoştea mai multe limbi – greaca, spune apologetul său de la Nola, dar e probabil că şi altele, de vreme ce a predicat dacilor, sciţilor, bessilor, goţilor, armenilor etc. Niceta scrie numai în limba latină (aproape) o jumătate de veac – spune C. Giurescu – străduindu-se toată viaţa lui la un creştinism corde romano.26)

"Apariţia acestor scrieri trebuie considerată şi ca o contribuţie la problemele istorice ale patristicei şi la problematica scrisului românesc, a lingvisticii, a literaturii, a filologiei, într-un cuvânt la problematica culturii străvechi româneşti. Credem că limba latină pe care o vorbeau străbunii noştri, matricea structurală lexicală a limbii române ce şi-a căpătat o identitate specifică la numai câteva secole după romanizarea Daciei, demonstrând o vitalitate uimitoare ca «insulă de latinitate» precis delimitată «într-o masă slavă» a rezultat un adevărat privilegiu obiectiv al destinului nostru istoric şi pentru dezvoltarea neamului românesc".27) Străbunii noştri au fost, deci, acei la care romanitatea s-a impus prin limbă, aşa încât latinitatea a fost o caracteristică esenţială a lor. Dar cei dintâi care ne-au contestat-o au fost, în chip surprinzător, bizantinii, care nu găsesc "un temei de solidarizare cu strămoşii noştri, deşi ei înşişi se socotesc şi se numesc romei, adică romani. Înverşunarea cu care bizantinii se obstinează să vadă în români o etnie barbară, străină de imperiu şi numai tolerată, nu-şi au egal decât în literatura maghiară despre românii din Transilvania. În pofida faptului că românii se numesc ei înşişi români în toate dialectele şi graiurile lor, fie nord-dunărene, fie balcanice, daco-românii rumâni, aromânii arumăni, istro-românii rumeri, bizantinii îi desemnează prin etnonimul de împrumut slav vlahi. La nivelul literaturii culte numeroase sunt mărturiile despre atitudinea de ostilitate a bizantinilor faţă de aspiraţia românilor la conservarea şi afirmarea identităţii lor romanice".28) Scriitorii bizantini, Kakaumenos în sec. XI "om de cultură mediocră şi tocmai din această pricină reprezentativ pentru mediocritatea comună, Nichita Choniates în sec. XIII şi Ioan Canabutzes, în sec. XV, îi consideră pe români barbari, în timp ce Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) face din conştiinţa romanităţii vlahilor lui Ioniţă Caloian un argument în favoarea unirii bisericeşti cu Roma şi a întregirii lor în ordinea politică mondială, legitimată de papalitate".29)