din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
EPISCOPUL IOSIF POP SILAGI (1863-1873). După moartea episcopului Vasile Erdeli sub păstorirea căruia eparhia de Oradea a fost scoasă de sub jurusdicţia Arhiepiscopiei de Strigoniu şi a devenit sufragană a Mitropoliei Române Unite, a fost numit episcop vicarul capitular Iosif Pop Silagi. Acesta s-a născut la 13 aprilie 1813 în comuna Tarcea, judeţul Bihor, fiu al preotului Simion Silagi din localitate, care a trecut de acolo ca preot în comuna Poceu, azi în Ungaria, şi de acolo, în parohia Oradea-Olosig, promovat deodată şi canonic onorar. Genealogia familiei Pop sau Papp Silagi, de origine nobilă, e comună cu cea a familiei Pop de Băseşti cu care au fost rude apropiate.
Iosif Pop Silagi a urmat studiile liceale la Oradea ca bursier al Seminarului greco-catolic. Elev excepţional, după absolvire a fost trimis la Viena unde a urmat Teologia. În 1837 a fost promovat doctor. Încă din 1836 a fost hirotonit preot prin episcopul Samuil Vulcan. Revenind la Oradea, după o funcţie mai măruntă în cancelaria eparhială, a fost numit secretar episcopesc şi director al cancelariei diecezane. La 27 mai 1845 a fost numit canonic. Între 1852-1856 a fost rector al Seminarului Teologic. După moartea episcopului Vasile Erdeli a fost ales vicar general capitular, calitate în care l-a găsit numirea de episcop la 1 noiembrie 1862. A fost confirmat de Papa Pius al IX la 16 martie 1863 şi consacrat în catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor Mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, la 3 mai acelaşi an. În cuvântarea ţinută cu ocazia hirotonirii, Iosif Pop Silagi a elogiat românismul, şi cu deosebire excepţionalele merite ale Blajului în formarea acestuia: „O, Blajule, cetate sfântă pentru tot românul adevărat, eşti tu leagănul în care s-a născut naţiunea română, tu eşti lumina românilor, povăţuitoarea lor spre civilizaţie şi fericire, tu eşti exemplul fidelităţii naţiunii către Dumnezeu şi Biserica Română”.188)
La instalarea solemnă la 17 mai 1863 la Oradea, a ţinut clerului o cuvântare în limba latină despre înalta demnitate şi chemare a preoţimii. La 17 iunie 1867 a fost numit Asistent al Tronului Pontifical. Împreună cu mitropolitul blăjan, Ioan Vancea, a participat la lucrările Conciliului Ecumenic al XX-lea, Vatican I, între anii 1869-1870. Bun gospodar şi om de cultură s-a îngrijit cu deosebire de învăţământul din şcolile poporale. A cerut clerului, pentru a se cultiva, să facă mai multă lectură, recomandându-le Catehismul lui De Harbe, tradus de către studenţii teologi români din Viena, apoi revistele vremii: „Sionul Românesc” de la Viena, „Amvonul” lui Iustin Popfiu, „Foaia şcolii”, „Economul” din Blaj ş. a. De la el au rămas lucrările scrise: Scurtă istorie a credinţei românilor (1864) şi Enchiridion juris Ecclesiae orientalis catolicae (1862), o lucrare de mare valoare în literatura canonică universală, publicată în 1880 de către canonicul Dr. Augustin Lauran într-o nouă ediţie.
Revenit de la conciliul Vatican, episcopul Iosif Pop Silagi s-a îmbolnăvit grav şi nu s-a mai reînsănătoşit. La 5 august 1873 a încetat din viaţă, în vârstă de 61 ani. A lăsat o frumoasă moştenire fondurilor diecezane. Cităm o succintă caracterizare a defunctului din circulara cu care Capitulul eparhial a vestit moartea episcopului: „Acest bun părăsit, a zis de mai multe ori, casa (banii) e al lui Dumnezeu şi din casa lui Dumnezeu împarte săracilor ajutor. Acesta a fost un episcop adevărat, după cugetul lui Dumnezeu. Mare preot a fost şi sincer către toţi preoţii care s-au purtat bine, însă sever către toţi cei care s-au purtat rău”.189)
EPISCOPUL IOAN OLTEANU (1874-1877). S-a născut la 25 decembrie 1839 în comuna Sinteşti, judeţul Caraş. Studiile liceale le-a urmat la Lugoj şi Blaj, iar teologia la Blaj şi Viena. Din lipsă de preoţi la parohia Lugojului, după numai trei ani de teoligie la Viena, a fost chemat la Lugoj şi numit actuar în cancelaria eparhială. Hirotonit mai târziu preot, a fost numit secretar episcopesc şi apoi notar consistorial şi promovat protopop şi camerar papal.
Episcop la Lugoj (1870-1874). Ca notar consistorial l-a găsit la 25 iulie 1870, la vârsta de 31 de ani, numirea de episcop al Lugojului ca urmaş al lui Alexandru Dobra. La 15 octombrie 1870 a fost cofirmat de Sfântul Scaun, iar la 18 septembrie acelaşi an a fost consacrat episcop prin punerea mâinilor chiriarhului orădean Iosif Pop Silagi. A fost instalat printr-o solemnitate simplă, la care a participat exclusiv Capitulul diecezan. A păstorit la Lugoj numai trei ani, timp în care a reuşit să cumpere localul reşedinţei episcopale, închiriat sub pastoraţia lui Alexandru Dobra. Pentru a grăbi formarea de preoţi, atât de necesari în parohiile vacante, a înfiinţat un curs extraordinar de Teologie Morală. Dar abia şi-a început activitatea că a fost transferat de la Lugoj la Oradea.
Episcop de Oradea. La 16 septembrie 1873, abia la o lună de la moartea episcopului Iosif Pop Silagi, episcopul Ioan Olteanu a fost transferat la Oradea, unde a fost instalat în scaunul eparhial la 24 ianuarie 1874. În anul 1875 a şi luat măsuri de restaurare a palatului de reşedinţă, adăugându-i o nouă aripă. De asemenea a refăcut reşedinţa din Beiuş, distrusă de un incendiu. Trebuie însă menţionat că, la 20 septembrie 1877, cu ocazia unei mari demonstraţii organizată de ungurii din Oradea, de bucurie că turcii au repurtat la Plevna o bătălie asupra ruşilor şi românilor, reşedinţa episcopală fiind încă în curs de restaurare, demonstranţii i-au zdrobit toate ferestrele cu pietre. În fruntea demonstranţilor au fost studenţii Academiei de Drept care, în simpatia lor faţă de turci, au manifestat cu fesuri pe cap.190)
Episcopul Ioan Olteanu a fost generos, cu deosebire faţă de săraci. Tot ce avea cheltuia în opere de milă şi caritate.
A fost decorat cu ordine şi medalii ale timpului, iar pe linie bisericească a fost promovat prelat papal, conte roman şi Asistent al Tronului Pontifical.
Îmbolnăvindu-se de „un morb greu care l-a răpus la 29 noiembrie 1877 în reşedinţa din Beiuş” a fost înmormântat la Oradea, în cripta bisericii catedrale. Avea abia 38 de ani.
EPISCOPUL MIHAIL PAVEL (1879-1902). S-a născut la 6 septembrie 1827 în comuna Recea, judeţul Maramureş, aproape de Baia Mare. Tatăl său, Constantin, a fost învăţător şi cântăreţ bisericesc. Mama, Maria n. Ardeleanu. Părinţii de origine nobilă.
Cinci clase gimnaziale le-a urmat la călugării Minoriţi din Baia Mare, iar cele două de liceu sau filosofia în Satu Mare şi Caşovia. A fost trimis de către episcopul Muncaciului – de care ţinea atunci Recea – la Institutul „Sf. Barbara” din Viena, pe care în 1848, din cauza revoliţiei, a trebuit să-l părăsească înainte de terminarea studiilor. A absolvit teologia la Seminarul din Ungvar, în 1851. După absolvire, încă în acelaşi an, a voit să se căsătorească. Însă, murindu-i logodnica înaite de cununie, s-a decis pentru celibat. A fost hirotonit preot de episcopul Muncaciului, Baziliu Popovici. După hirotonire a fost numit notar consistorial la Episcopia Muncaciului şi referent pentru credincioşii români din acea eparhie. În anul 1852 a fost trimis paroh în parohia românească Apşa de Jos (azi în URSS). Luând fiinţă episcopia Gherlei, la care au trecut o parte din parohiile româneşti din eparhia ruteană a Muncaciului, Mihail Pavel a fost chemat în 1856 la Gherla şi numit notar consistorial, în 1860 protopop al Slatinei (azi în URSS), iar în 1862 vicar al Maramureşului. În 1870, călătorind la Roma, a reuşit, cu ajutorul Mitropolitului Ioan Vancea, care era la Roma cu ocazia Conciliului ecumenic Vatican I, să obţină dezmembrarea parohiei române unite Sighetu Marmaţiei de la eparhia ruteană a Muncaciului şi anexarea ei la eparhia Gherlei. Confirmarea trecerii parohiei de la Muncaci la Gherla făcându-se prin decretul Nunţiaturii Apostolice din Viena abia la 18 aprilie 1881, arată cu câtă greutate s-a putut face acest transfer.
Episcop la Gherla (1873-1879). La 1 septembrie 1872, după transferul episcopului Ioan Vancea de la Gherla ca mitropolit la Blaj, Mihai Pavel a fost numit episcop al Gherlei. A fost confirmat de către Papa Pius IX la 23 decembrie şi hirotonit în catedrala din Blaj la 29 ianuarie 1873 prin Mitropolitul Ioan Vancea, iar la 23 februarie 1873 a fost instalat în scaunul episcopal al Gherlei. Ca episcop al Gherlei, fiind un bun organizator şi versat în administraţia bisericească, a pus rânduială în problemele cancelariei diecezane, împunând protopopilor şi preoţilor să înainteze regulat, periodic, statistici de informare, pentru a se cunosşte în orice moment starea eparhiei sub toate aspectele, inclusiv al învăţământului din dieceză.
Episcop la Oradea. Numai după cinci ani de păstorire rodnică la Gherla, la 29 ianuarie 1879, a fost numit episcop la Oradea, transfer confirmat de Sfântul Scaun la 15 mai acelaşi an şi instalat la 8 iunie. Activitatea sa pastorală la Oradea e remarcată cu deosebire în viaţa spirituală, la care a stăruit nu numai prin grai viu şi îndemnuri ci şi prin exemplul său, cerându-le preoţilor să fie şi ei pildă vie pentru credincioşii lor. Continuând, ca şi la Gherla, cu introducerea disciplinei în administraţia bisericească, pe lângă publicarea decretelor Conciliului provincial, ţinut la Blaj în 1872, prin care s-au adus importante hotărîri, a întocmit personal statute şi regulamente pentru toate ramurile administraţiei bisericeşti. În anul 1899, pe lângă toată opunerea unor membri capitulari, a înfiinţat oficiul administrativ al fondurilor şi fundaţiilor diecezane, ale cărui statute au fost completate şi redactate din nou în anul 1926.
La Beiuş a deschis în 1887 internatul de băieţi, iar în 1896 a înfiinţat şcoala civilă (sau medie) de fete împreună cu internat. A ridicat o casă parohială.
La Oradea a renovat catedrala, a zidit o şcoală de aplicaţie, a zidit cinci case pentru canonici, a creat Fundaţiunea subsidiară Paveliană prin care să fie completate fondurile de pensie ale profesorilor din Beiuş, de ajutorare cu îmbrăcăminte a elevilor săraci şi îndeosebi a fetelor orfane, fiice de preot din internatul şcolii de fete din Beiuş.
Episcopul Mihail Pavel a avut de suferit mult, uneori chiar de la conaţionalii săi. Presa maghiară, mai ales cea orădeană, l-a atacat cu toată furia. În vara anului 1892, după prezentarea Memorandului la Viena, în seara zilei de 28 iulie, şovini maghiari, incitând şi studenţimea de la Academia de Drept şi „canaliile străzilor”, vociferând şi urlând la adresa episcopului Mihail Pavel, „Jos cu mizerabilul valah, puturos, opincar, trădător de patrie, belciug în nasul lui”, i-au zdrobit ferestrele cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, obloanele, uşile …191)
Dar toate aceste răutăţi le vor compensa clipe de mângâiere ce i se vor oferi, cu deosebire la 29 ianuarie 1898, la împlinirea a 25 de ani de la consacrarea ca episcop.
La 1 iunie 1902 s-a stins subit din viaţă la băile Slatina (azi URSS). Acolo a fost aşezat în cripta bisericii parohiale, zidită pe cheltuiala sa.
EPISCOPUL DEMETRIU RADU (1903-1920). S-a născut la 26 octombrie – sărbătoarea Sfântului Dumitru – 1862 în comuna Uifalău, azi Rădeşti, judeţul Alba, din părinţi ţărani, Ion şi Paraschiva născ. Maior. A urmat şcoala primară la Aiud la călugării Minoriţi, iar liceul la Blaj. În 1879, ca absolvent al clasei a VI-a de liceu (azi a X-a), Mitropolitul Ioan Vancea l-a trimis la Roma, la Colegiul „Sf. Atanasie”, unde a studiat şase ani Filosofia şi Teologia la Propaganda Fide, după care a fost promovat doctor. La 26 iulie 1885 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor arhiepiscopului greco-catolic al colegiului „Sf. Atanasie”, Stefan Stefanopoli. Revenit la Blaj, după câtva timp în serviciul cancelariei mitropolitane, a fost numit paroh al Bucureştilor pentru credincioşii greco-catolici români. Neexistând biserică greco-catolică în Bucureşti şi nici casă parohială, a fost primit în reşedinţa Arhiepiscopiei romano-catolice, prin bunăvoinţa arhiepiscopului Iosif Palma. Aici a fost încredinţat cu funcţiile de predicator român la catedrala „Sf. Iosif” şi profesor de Teologie la Seminarul catolic, pe atunci în satul Cioplea (azi cuprins în cartierul Dudeşti al Capitalei). Ca orator a atras atenţia înaltului cler al Bisericii Ortodoxe Române, care a pornit împotriva lui o îndârjită campanie de presă, cu deosebire în revista „Biserica Ortodoxă Română”.192) Din Bucureşti a colaborat la „Unirea” de la Blaj şi la „Revista Catolică” a pr. Vasile Lucaciu. După construirea noului Seminar teologic romano-catolic lângă catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti, Demetriu Radu a fost numit director al acestuia, iar mitropolitul Ioan Vancea l-a distins protopop onorar şi l-a numit asesor consistorial mitropolitan. Binecunoscut şi apreciat în cercurile politice româneşti, a fost trimis de două ori de către regele Carol I în misiune diplomatică la Vatican.
Episcop la Lugoj (1897-1903). După zece ani petrecuţi în capitala României şi după alegerea de mitropolit a episcopului Victor Mihali de Apşa şi transferarea lui la Blaj, la 22 noiembrie 1896, Demetriu Radu a fost numit episcop de Lugoj. A fost confirmat de Sfântul Scaun prin bula Papei Leon XIII din 3 decembrie 1896. A fost consacrat episcop în catedrala din Blaj la 9 mai 1897 prin punerea mâinilor mitropolitului Victor Mihali de Apşa. La 16 mai, acelaşi an, a fost instalat în scaun la Lugoj. Din activitatea sa ca episcop al Lugojului menţionăm:
– Participarea la Conciliul al III-lea provincial, ţinut la Blaj în 1900, cu ocazia jubileului celor 200 de ani de la unirea cu Roma.
– Vizitaţii canonice în părţile Haţegului.
– Îmbunătăţirea salarului clerului.
– Grija pentru învăţământul confesional sătesc prin organizarea „Inspectoratului şcolar general”.
A dovedit o deosebită preocupare pentru restaurarea catedralei, repararea reşedinţei, zidiri de biserici, şcoli, case parohiale, într-o mulţime de parohii.193)
Eparhia Lugojului a întâmpinat multe greutaţi în privinţa creării patrimoniului necesar funcţionării normale a cultului. O mare lipsă de biserici a necesitat servirea slujbelor divine „în locaruri, ori mai bine zis în case particulare… cu chirie, care nici scopului nu corespund şi nici justelor aşteptări ale religiunii”. De aceea, toţi episcopii s-au năzuit să ridice cât mai multe lăcaşuri sfinte.194)
Episcop la Oradea. În anul 1903 episcopul Demetriu Radu a fost transferat la Oradea în scaunul eparhial devenit vacant prin decesul lui Mihail Pavel.
A fost unul dintre marii ierarhi ai Bisericii Române Unite. A activat pe toate tărâmurile: gospodăresc, administrativ, diplomatic, şcolar, cultural etc.
Încă înainte de instalarea sa la Oradea, Demetriu Radu a încredinţat unui distins arhitect, C. Rimanoczy junior, reconstruirea palatului rezidenţial, care rămăsese după distrugerea din 1892 într-o stare deplorabilă. A fost terminat şi inaugurat, cu deosebită solemnitate, la 11 iunie 1905. A reconstruit întregul domeniu de la Beiuş, îndeosebi reşedinţa, distrusă de un incendiu în 1910 şi casa dominială din Holod. La Stâna de Vale a zidit o nouă reşedinţă şi mai multe vile şi le-a modernizat pe cele vechi. A amplificat şi adăugat noi aripi la seminar, şcoala normală diecezană, internatul de băieţi din Beiuş şi o casă celui de fete.
În 1909 a publicat un nou şematism diecezan. Pastoralele şi circularele sale din timpul războiului au fost un model de prudenţă. În circulara cu care a anunţat moartea lui Francisc Iosif I a afirmat profetic: „pare că se închid marginile unei epoci întregi”.195) Şi s-au închis.
Problemele şcolare extrem de grave, cu celebra „zonă culturală” a lui Apponyi, i-au provocat multe nopţi nedormite episcopului român unit.
A participat activ la lupta împotriva alipirii unei parohii româneşti la eparhia maghiară de Hajdu-Dorogh, înfiinţată în 1912. În acest scop a condus o delegaţie a episcopatului român unit la Roma cu un memoriu de protest adresat Sfântului Scaun.
„Memorabil şi vrednic de admiraţie a fost refuzul său de a primi tristul rol al lui Vasile Mangra de a se face stegarul politicii lui Tisza (primul ministru al Ungariei n. n.) în România.”196) Dar sosită ziua biruinţei, episcopul Radu, împreună cu I. Papp, episcopul ortodox al Aradului şi Gheorghe Pop de Băseşti, au prezidat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Nu s-a putut întoarce la Oradea decât în mai 1919, după ce armata română a cucerit Bihorul de la bolşevici. A luat parte activă la şedinţele Consiliului Dirigent, la Sibiu. La 1 ianuarie 1920, cu ocazia instalării mitropolitului Vasile Suciu, a fost distins cu paliul arhiepiscopal, distincţie acordată în mod obişnuit mitropoliţilor.
Tuturor activităţilor atât de productive ale episcopului Demetriu Radu le-a pus capăt bomba pusă la senat de către anarhistul Goldstein, la 8 decembrie 1920. Odată cu el a fost ucis şi ministrul Dumitru Greceanu. Ambilor li s-au organizat funeralii naţionale. Osemintele pământeşti ale defunctului episcop au fost duse la Oradea şi aşezate în cripta bisericii catedrale.
EPISCOPUL VALERIU TRAIAN FRENŢIU (1922-1952). S-a născut la 25 aprilie 1875 în oraşul Reşiţa, judeţul Caraş, din părinţii Ioachim, preot şi Rozalia n. Demeter. A urmat liceul la Blaj, absolvindu-l şi promovând examenul de maturitate în 1894, când s-a înscris la teologie la Budapesta. La 28 septembrie 1898, la sfârşitul celor patru ani de studii, a fost hirotonit preot celibatar şi trimis la Viena la institutul „Augustinaeum”, unde a studiat patru ani, până la 1902 când a fost promovat doctor în Teologie. La Viena, concomitent cu studiile, a fost şi duhovnicul ostaşilor români din garnizoana capitalei. Între 1902-1904 a fost utilizat în cancelaria eparhială din Lugoj, ca impiegat, arhivar, bibliotecar şi vice-notar consistorial, iar în 1904, la vârsta de 29 de ani a fost numit paroh şi protopop la Orăştie. Dedicat cu totul funcţiei încredinţate, s-a ocupat atât cu propria sa parohie cât şi cu cele 14 parohii şi 7 filii din protopopiat, pe care le-a vizitat în fiecare an. I s-a întâmplat să rostească şi cinci predici într-o singură zi. Împreună cu canonicul dr. Iacob Radu şi dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, a introdus primele misiuni sfinte în eparhia Lugojului, ţinute la Cugir în 14-16 decembrie 1904.
Episcop la Lugoj (1913-1922). La începutul anului 1912 a fost numit protopop şi vicar foraneu la Haţeg, iar la 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, a fost numit episcop al Lugojului în scaunul eparhial rămas vacant prin transferul lui Vasile Hossu de la Lugoj la Gherla. A fost hirotonit episcop la 14 ianuarie 1913 în catedrala din Blaj, prin Mitropolitul Victor Mihali şi episcopii Demetriu Radu de la Oradea şi Vasile Hossu de la Gherla, toţi trei foşti antecesori ai lui în scaunul eparhial al Lugojului.
Mai puţin cunoscut şi primit la început cu oarecare neîncredere, episcopul V. T. Frenţiu s-a dovedit a fi un chiriarh exemplar. De altfel, totdeauna a avut în vedere viaţa spirituală, atât a clerului cât şi a păstoriţilor mireni, fiind în privinţa aceasta foarte exigent şi, în primul rând cu sine însuşi. A introdus la Lugoj celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, ceea ce a făcut şi el personal, atât ca preot cât şi ca episcop. A fost printre cei dintâi ierarhi care au introdus această practică în Biserica Română Unită. A obligat preoţii să predice în duminici şi sărbători. A început să trimită pastorale la sărbătorile mari, credincioşilor, lucru care până la el nu s-a făcut decât în ocazii rare, de natură istorică. A pus în funcţie seminarul, înfiinţat de antecesorul Vasile Hossu. A înfiinţat Şcoala Normală de fete, întâia şcoală românească de acest fel din Ungaria. A deschis o librărie diecezană la Lugoj şi un atelier de ucenici cu internat. N-a făcut politică militantă, nici ca preot şi protopop, dar a fost întotdeauna „un demn apărător al drepturilor neamului”.197)
Episcop la Oradea. La 25 februarie 1922 a fost trasferat la Oradea, în scaunul rămas vacant prin asasinarea lui Demetriu Radu. Eparhia era vastă şi pretenţioasă. Se întindea „de la Arad la Satu Mare, prin Salonta, Oradea, Săcuieni, Valea lui Mihai şi Carei, toată Valea Crişului Repede, Valea Barcăului şi a Bistrei, Valea Crişului Negru, de la izvor până la graniţă, insule şi mase compacte de români uniţi stăteau sub ascultarea episcopului din Oradea”.198) Toate comunităţile religioase, parohii şi filii le-a vizitat, cu începere din 1922, unele inopinat.
Grija iniţială deosebită a fost Seminarul Teologic. După doi ani l-a ridicat la rangul de Academie teologică. Cursurile de 4 ani le-a ridicat experimental la 6 ani, dintre care doi ani de filosofie, predată în limba latină. S-a îngrijit să fie încadrată cu personal corespunzător, atât pentru instruire cât şi pentru educaţie spirituală. Vacanţele de Crăciun şi de Paşti se petreceau în seminar, iar cea de vară, lunile iulie şi august, la Beiuş; doar o singură lună, septembrie, o petreceau în familie. „Clerul din pastoraţie… în sate şi oraşe, familist sau celib, simplu preot sau protopop, profesor sau canonic… fiecare trebuie să continue… viaţa de seminar… liturghia zilnică, lectura spirituală, meditaţia, rugăciunea, studiul îl vor menţine forţele proaspete”.199) Predicile şi catehezele au fost obligatorii. De asemenea şi exerciţiile spirituale pentru întreaga preoţime.
În 1925 a fondat revista „Vestitorul”, care a apărut până în anul 1940. În ea se publicau şi pastoralele chiriarhului. A obligat la examenele prosinodale pe toţi preoţii hirotonoţi după 1926.
Neavând nici o mănăstire cu călugări în eparhie şi neavând de unde aduce din Biserica Română Unită, s-a adresat Bisericii Universale. La apelul său au răspuns Asumpţioniştii, Augustanii (ai Adormirii Preacuratei) din Franţa, Franciscanii Minori Conventuali din Moldova şi Fraţii şcoalelor creştine din Bucureşti. Asumpţioniştii au fost aşezaţi la Beiuş pentru a conduce internatul de băieţi, iar ramura feminină a acestora, internatul de fete. Fraţilor şcolari li s-a repartizat Seminarul din Oradea cu educaţia elevilor normalişti, iar Franciscanii au fost trimişi în satele cu pastoraţie grea.
Pierzându-se, după fixarea graniţei de vest prin tratatul de pace din 1920, locul de Pelerinaj Maria Pocs, rămas în Ungaria, episcopul V. T. Frenţiu a stabilit două noi locuri de pelerinaj, la Zalău şi Drăgeşti.
Continuând tradiţia antecesorilor pe linia bunei gospodăriri a patrimoniului eparhial şi sporirea lui, a construit Academia teologică, a supraetajat vechiul seminar, decretându-l internat pentru elevii români uniţi ai şcolilor secundare din Oradea, a ridicat impunătoarea clădire a Şcolii Normale. Bisericile şi casele parohiale noi au amplificat realizările chiriarhului. Dar, toate acestea au fost întrerupte în 1940, când ierarhului nu i-au mai îngăduit horthyştii ocupanţi ai Transilvaniei de Nord să revină de la Beiuş la Oradea. În 1941 a fost numit Administrator Apostolic al arhidiecezei, devenită vacantă prin decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu (cum s-a arătat mai sus).
Prigoana l-a găsit, în 1948, revenit la Oradea. În septembrie acelaşi an a fost depus din scaun prin decret guvernamental, împreună cu episcopii Ioan Bălan al Lugojului şi Alexandru Rusu al Maramureşului. La 28 octombrie 1948 a fost arestat. A început calvarul Bisericii Române Unite, al chiriarhilor, clerului şi credincioşilor ei. După domiciliile forţate de la Dragoslavele şi Căldăruşani, transferat împreună cu ceilalţi episcopi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, nemaiputând suporta duritatea temniţei, s-a stins din viaţă la 11 iunie 1952. A fost înhumat noaptea într-o groapă în Cimitirul Săracilor de pe malul Izei.200)