din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

SCURT ISTORIC. La 1700, odată cu unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica Romei, puţinii români existenţi la Gherla nu aveau biserică. Unii frecventau biserica din Nicula, alţii pe cea din Băiţa sau din Mintiu. După ce în anul 1715 împăratul Carol VI Habsburg s-a decis să numească în scaunul episcopal rămas vacant din 1713, prin moartea episcopului Atanasie Anghel, pe Ioan Giurgiu Patachi, ţinând cont de hotărîrea conciliului Lateran din 1215, în virtutea căreia nu pot coexista în aceeaşi localitate două episcopii catolice, fiindcă readuse la Alba Iulia pe episcopul romano-catolic, expulzat de calvini din localitate cu 150 de ani în urmă (1566), donă episcopiei române unite domeniile de la Sâmbăta de Jos, districtul Făgăraşului şi de la Gherla. Desigur, episcopul Ioan Patachi şi-ar fi aşezat mai bucuros reşedinţa la Gherla, fiind aproape de localitatea sa natală, satul Horgos-Patac, azi Strâmbu, şi mai puţin mărginaşă ca la Sâmbăta de Jos, dar neexistând biserică la Gherla a fost nevoit să opteze pentru Făgăraş, oraş cu biserică românească, apropiat de domeniul de la Sâmbăta. Totuşi, pe domeniul de la Gherla transformă o zidire din curte, în capelă la care au avut acces şi credincioşii din oraş. Însă, la 1736 (după cum s-a arătat mai sus) Inochentie Micu Clain reuşi să schimbe cele două domenii cu cel de la Blaj, unde stabili reşedinţa eparhială. Domeniul de la Gherla, revenit fiscului, a fost închiriat Magistratului armean al oraşului, care a împiedicat pe români să mai cerceteze capela, ajungând cu slujbele bisericeşti prin şuri sau iarăşi prin satele învecinate.

La 18 mai 1721, prin bula Rationi Congruit a fost stabilită canonic dieceza Făgăraşului, independentă de episcopia romano-catolică de Alba Iulia, rămasă conform diplomei a doua leopoldină, dependentă de Strigoniu, dependenţă nerecunoscută de papa. Această dependenţă jurisdicţională, împotriva căreia românii uniţi au luptat cu hotărîre, a durat până la jumătatea secolului al XIX-lea.

Eparhia de Alba Iulia şi Făgăraş era foarte extinsă, şi, din această cauză, dificilă administrarea şi arhipăstorirea ei. Nu se terminase bine prigoana calvină – pe la 1727, la moartea episcopului I. G. Patachi, mai existau încă prin Haţeg şi Bihor structuri ierarhice romano-calvine cu pastori, protopopi şi vicari ai superintendentului calvin – că începuseră atacurile Ortodoxiei sârbeşti care s-au intensificat în timpul episcopatului lui Inochentie Micu Clain, prin răzmeriţa lui Visarion Sarai şi au culminat cu Sofronie de la Cioara, pe timpul lui Petru Pavel Aron, slăbind unitatea Bisericii.

Cu timpul, starea precară a Bisericii Române Unite, provocată de răzmeriţele religioase din secolul al XVIII-lea, s-a ameliorat simţitor. Consolidându-se Biserica, a sporit şi numărul credincioşilor. În 1777 a luat fiinţă Episcopia română unită de la Oradea, dependentă jurisdicţional de Arhiepiscopia romano-catolică a Strigoniului, aşa că românii uniţi au ajuns despărţiţi în trei episcopii separate şi fără legături canonice între ele: a Făgăraşului cu reşedinţa la Blaj, a Oradei şi multe parohii româneşti arondate la Episcopia greco-catolică ruteană a Muncaciului. Dată fiind această stare de lucruri, Marea Adunare a Naţiunii române, din 3/15 mai 1848 de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, a înscris, între cererile poporului român, şi restabilirea Mitropoliei româneşti. Înaintându-se în acest scop un memoriu Curţii imperiale, s-a cerut şi înfiinţarea a două noi episcopii. Răspunzând favorabil împăratul Francisc Iosif I a decretat la 12 decembrie 1850 restaurarea Mitropoliei Transilvaniei şi înfiinţarea celor două episcopii, la Gherla şi Lugoj. Papa Pius IX, prin bula Ecclesiam Christi din 26 noiembrie 1853, a scos cele două vechi episcopii româneşti, a Făgăraşului şi Oradei, de sub jurisdicţia Strigoniului şi a aprobat restaurarea Mitropoliei cu reşedinţa la Blaj, pendentă direct de Sfântul Scaun ca orice Biserică naţională, constituită, pe lângă Arhidieceză, din episcopiile sufragane cu reşedinţele la Oradea, Gherla şi Lugoj. Odată cu bula de restaurare a Mitropoliei, Sfântul Scaun a emis şi bule separate pentru înfiinţarea celor două noi eparhii. Prin bula Ad Apostolicam Sedem a luat finnţă în mod canonic Eparhia română unită de Gherla. Noii eparhii i s-au arondat de la început 733 parohii şi filii cu un total de 358.350 credincioşi, dintre care 629 comunităţi bisericeşti cu 261.229 credincioşi, dezmembrate de la Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş şi 144 comunităţi, cu 97.121 credincioşi, de la eparhia ruteană greco-catolică a Muncaciului. Mai târziu s-a obţinut şi Sighetu Marmaţiei, confirmat de Sfântul Scaun în 1881.

Episcopia de Cluj-Gherla. În 1930, prin bula Sollemni conventione, din 5 iunie, Provincia mitropolitană română unită suferă o nouă şi ultimă arondare, cu ocazia înfiinţării Eparhiei Maramureşului cu reşedinţa la Baia Mare. De la Eparhia Gherlei au fost dezmembrate 151 parohii şi repartizate: 82 Eparhiei Oradei şi 69 Eparhiei Maramureşului. În schimb Eparhiei Gherlei i s-au repartizat 150 de parohii dezmembrate de la Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş, între care şi oraşul Cluj, care va deveni noua reşedinţă episcopală, Eparhia numindu-se de acum de Cluj-Gherla, cu catedrala „Schimbarea la Faţă”, donată de Sfântul Scaun Bisericii Române Unite încă din anul 1924. În urma acestei restructurări, Eparhia de Cluj-Gherla a rămas cu 628 comunităţi bisericeşti, parohii şi filiale, arondate în 19 protopopiate pe teritoriul judeţelor Alba, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Mureş şi Sălaj cu 400.673 credincioşi. În această organizare a rămas până în anul 1948, când prin decretul nr. 358 din 1 dec., s-a hotărît trecerea în ilegalitate a Bisericii Române Unite.

EPISCOPUL IOAN ALEXI (1856-1863). Întâiul episcop al Gherlei s-a născut la 24 iunie 1801, în comuna Mălădia, judeţul Sălaj, din părinţi ţărani săraci. Tatăl său a fost morar. După altă versiune, s-ar fi născut la Periceu, iar tatăl său ar fi fost păstor din Mălădia.201)

Studiile primare le-a urmat la Şimleul Silvaniei, iar cele medii la Carei şi Oradea. Primit în 1821 în clerul tânăr al Eparhiei Oradea, a fost trimis de episcopul Samuil Vulcan pentru studii teologice la Universitatea din Viena şi bursier intern la „Sfânta Barbara”. După patru ani de studii a fost hirotonit preot celib şi numit administrator parohial la Borozel, protopopiatul Oradea. În 1831 a fost transferat în centrul eparhial Oradea, în calitate de protocolist şi arhivar, după care a fost promovat notar şi asesor consistorial, devenind şi secretar al episcopului Samuil Vulcan. În 1835 a fost trecut iarăşi în pastoraţie şi numit paroh în Oradea, parohia Olosig. În 1837 a fost promovat canonic onorar, iar la 19 octombrie 1843 a fost numit canonic actual în Capitulul eparhial Oradea. Prin decretul imperial din 17 martie 1854 a fost numit întâiul episcop al Eparhiei nou înfiinţate a Gherlei. A fost confirmat de Sfântul Scaun prin bula din 16 decembrie 1854 a Papei Pius IX. LA 28 octombrie 1855 a fost consacrat episcop în catedrala din Blaj, odată cu episcopul Lugojului, Alexandru-Dobra, prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, asistat de nunţiul apostolic la Viena, Cardinalul Michele Viali Prelŕ. A fost instalat la Gherla la 7 septembrie 1856 de către acelaşi mitropolit. A avut de luptat cu greutăţile începutului. Una dintre acestea a fost şi împărţirea în două a eparhiei din punct de vedere administrativ, o parte fiind situată pe teritoriul Ungariei, iar cealaltă pe al Transilvaniei, episcopia fiind nevoită a purta corespondenţă cu două guverne. Şi-a constituit capitulul catedral din 6 canonici, în frunte cu Macedon Pop, fost vicar foraneu al Rodnei.

A luat de la început măsuri pentru ridicarea pregătirii clerului. A interzis trimiterea la Blaj la cursurile de Morală de 1-2 ani a tinerilor clerici. Cu toată criza de localuri, însăşi reşedinţa fiind aşezată în casă închiriată, iar catedrala fiind micuţa biserică parohială din cartierul Candia, totuşi în noiembrie 1859 a deschis – tot în clădire închiriată – Liceul teologic regesc episcopal domestic – Academia Teologică de mai târziu – profesori fiind numiţi canonicii, iar prepozitul Macedon Pop a fost numit prodirector. Directorul era episcopul însuşi. A făcut multe vizitaţii canonice.

Bun administrator, a introdus actele de gestiune ale bunurilor şi valorilor bisericeşti şi parohiale, obligator jurnal de casă, pretinzând încheierea în fiecare an a conturilor de gestiune, numite raţiuni. La 1 ianuarie 1858 a introdus noile matricole pentru botezaţi, cununaţi şi morţi, cu rubricatura scrisă în grafie latină în locul celor cu chirilice folosite până atunci, acordând o deosebită importanţă disciplinei demografice, destul de neglijată până la el. Preoţilor le-a cerut să lase la o parte „lucrurile cele seculare şi politiceşti” fiindcă „nu se ţin de chemarea lor”. Deviza lor trebuie să fie „Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie”. A luat măsurile cele mai potrivite pentru organizarea învăţământului elementar confesional care, după Revoluţia din 1848/49 şi abolirea iobăgiei, a luat un deosebit avânt. A introdus inspectorii şcolari mireni, în fiecare comună câte unul, pentru şcoala poporală confesională sătească. Prepozitul Macedon Pop a fost numit „suprem inspector şcolar”. În 1858, a obţinut aprobarea şi în 2 ianuarie 1859 a deschis la Năsăud Preparandia greco-catolică; aceasta după zece ani de funcţionare în centrul grăniceresc, a fost transferată la Gherla.

Iubitor de neam şi bun român, episcopul s-a manifestat în mai multe acţiuni de suflet românesc:

– În 1861 i-a făcut o frumoasă primire lui Alexandru Bohăţiel, la trecerea prin Gherla în drum de la Cluj spre Năsăud, pentru a-şi lua în primire funcţia de „căpitan suprem” (prefect) al Districtului românesc autonom, nou înfiinţat, al Năsăudului.

– A protestat împotriva celor 58 pretinşi români care, printr-o petiţie redactată în 1860, adresată autorităţilor ungureşti odată cu introducerea cărţilor funciare, au cerut ca acestea să fie redactate în limba maghiară. Episcopul califică acţiunea lor „urâtă trădare de neam, oarbă şi ruşinoasă faptă”, fiindcă „acest privilegiu, această dreptate aparţine întregii naţiuni române şi nimeni nu are dreptul să renunţe la el fără dreptul şi învoirea întregii naţiuni”.

A scos din uz celebrarea liturghiei în limba slavonă din multe biserici din Maramureş, rămase de pe timpul când au aparţinut eparhiei rutene de Muncaci. I-a obligat pe preoţi să-şi cumpere cărţi liturgice, tipărite la Blaj.

Intelectual şi om de cultură, cunoscător a mai multe limbi străine, clasice şi moderne, episcopul Ioan Alexi a avut şi preocupări filologice. Încă de pe când era student teolog la Universitatea din Viena a scris o gramatică românească în limba latină: Gramatica Daco-Romana sive Valachica, latinitate donata, aucta ac in huc ordinem redacta, opere ei studio Ioannis Alexi, clerici almae dioeceseos G. R. C. Magnus Varadiniensis in caesareo regio convictu Viennensi alumni theologi absoluti. Vienne apud bibliopolam Iosephum Geistinger 1826. Gramatica lui Alexi a întrunit deosebite aprecieri din partea străinilor, pe care autorul i-a convins nu numai de romanitatea limbii române, ci şi de faptul că limba română este „cheia cercetărilor asupra originii tuturor limbilor romanice”.202)

Episcopul a tipărit pe cheltuiala sa Catehismul mare, mic şi mijlociu, traduse de prepozitul Macedon Pop. A mai contribuit şi la editarea altor cărţi religioase şi pedagogice.

Îmbolnăvindu-se de pneumonie, pe atunci o boală greu vindecabilă, a încetat din viaţă la 29 iunie 1863. A fost înhumat în cimitirul parohial din Gherla.

EPISCOPUL IOAN VANCEA DE BUTEASA (episcop la Gherla între anii 1865-1869. Ales mitropolit. Vezi mai sus).

EPISCOPUL MIHAIL PAVEL (episcop la Gherla între anii 1873-1879. A fost transferat la Oradea. Vezi mai sus).

EPISCOPUL IOAN SABO (1879-1911). S-a născut la 16 august 1836 în comuna Istrău, judeţul Satu Mare, fiu al preotului Dumitru, nobil de Cristelec. Studiile primare şi liceale le-a urmat la Oradea. A fost elev premiant şi cu foarte bună purtare. În anul 1853 a fost trimis la Roma la Colegiul „Sf. Atanasie”. La 26 iulie 1859 a fost promovat doctor în Teologie la Institutul „De Propaganda Fide”. Revenit de la studii, la 4 noiembrie 1859 a fost hirotonit preot celib în catedrala din Oradea, prin punerea mâinilor episcopului Vasile Erdeli. După hirotonire a fost numit vice-rector seminarial şi profesor la Şcoala Normală din Oradea. În 1861 a fost numit asesor consistorial, iar în Şematismul eparhiei Oradea pe anul 1864, Ioan Sabo mai apare şi în oficiile de examinator şi fisc consistorial. La 15 mai 1867 a fost numit canonic. Posedând o frumoasă cultură şi cunoscând în afara limbilor clasice latina şi greaca, mai multe limbi moderne – pe lângă română şi maghiară mai vorbea curent italiana, franceza şi germana – episcopul Iosif Pop Silagi l-a considerat cel mai ales sfetnic al său, luându-l cu el în călătoriile oficiale la Viena şi Roma, în vederea rezolvării unor importante probleme bisericeşti. Cu o astfel de ocazie Ioan Sabo a fost prezent la Conciliul XX Ecumenic, I Vatican, când, la 28 ianuarie, la Liturghia arhierească română unită, pontificată de Mitropolitul Ioan Vancea, asistat de episcopul orădean Iosif Pop Silagi, Ioan Sabo, însoţitorul episcopului de la Oradea şi Victor Mihali de Apşa, însoţitorul mitropolitului, au servit ca diaconi.

La Sinodul I Provincial, ţinut la Blaj la 1872, canonicul Ioan Sabo a fost reprezentantul episcopului Iosif Pop Silagi, rămas acasă bolnav.

După alegerea şi plecarea Episcopului Ioan Vancea de la Gherla ca mitropolit la Blaj, Episcopul I. Pop Silagi a stăruit ca în locul lui să fie numit episcop la Gherla canonicul Ioan Sabo, dar atunci Curtea vieneză l-a preferat pe Mihail Pavel. Însă, după vacantarea din nou a scaunului de la Gherla, prin plecarea lui Mihail Pavel la Oradea, prin decretul împărătesc din 18 februarie 1879 a fost numit episcop Ioan Sabo. La 15 mai 1879 a fost consacrat în catedrala din Oradea prin punerea mâinilor Episcopului Mihail Pavel, iar la 18 august acelaşi an, „în cadre strict oficiale, bisericeşti, foarte modeste”203) cum a preferat el însuşi, a fost instalat la Gherla.

După mai puţin de şase ani de la instalare, episcopul Ioan Sabo s-a îmbolnăvit grav, ultimii cinci ani ai vieţii căzând cu totul la pat, fiind purtat cu un cărucior dintr-o cameră într-alta. În acest context şi în aceste împrejurări trebuie să fie privită activitatea sa pastorală. Totuşi, a încercat să-şi îndeplinească îndatoririle chiriarhale cât mai bine posibil.

A participat la toate cele trei concilii provinciale, în 1872 ca delegat, iar în 1882 şi 1900 ca episcop eparhiot al Gherlei. În 1886 a vizitat Roma împreună cu toţi episcopii români uniţi, în frunte cu Mitropolitul Ioan Vancea, ad limina Apostolorum.

Episcopul Ioan Sabo conferea cu multă precauţie beneficiile, iar în privinţa distincţiilor a fost extrem de zgârcit, făcând doar câteva în cei 32 de ani de arhipăstorire. Boala nu i-a îngăduit să facă vizitaţii canonice, iar consacrări de biserici a făcut numai câteva (Şoimeni, Monor, Năsăud, Suciul de Sus şi Bistriţa). În timpul său s-a construit catedrala din Gherla, între anii 1905-1907, integral cu banii obţinuţi de episcop de la guvern, sfârşind astfel oficiul de catedrală a micuţei biserici din spatele închisorii, despre care a spus nunţiul apostolic de la Viena, Antoniu de Luca, într-o vizită făcută la Gherla: „Vos estis adhuc in Catacumbis” (Voi şi acum sunteţi tot în catacombe). Episcopul Ioan Sabo a cumpărat reşedinţa episcopală, ţinută până la el în chirie. A fost categoric împotriva celor ce negustoreau cu intenţii liturgice, în care, din păcate, a fost implicat şi memorandistul şi luptătorul naţional dr. Vasile Lucaciu, preotul din Şişeşti, fapt pentru care episcopul şi-a atras aspre critici din partea unor organe de presă româneşti, atât din Transilvania cât şi de peste munţi, suspectându-l că ar fi fost influenţat de stăpânirea maghiară. În realitate problema a avut un caracter pur bisericesc, însă – poate – timpul sancţionării aplicate de episcop n-a fost bine ales, fiindcă a coincis cu prigoana maghiară împotriva memorandiştilor. În schimb nu i-au fost socotite episcopului meritele naţionale ce-i revin în lupta cu guvernul maghiar. Aşa, a refuzat introducerea limbii maghiare în Seminarul teologic, păstrând pentru unele studii limba latină şi pentru cele mai multe limba română. A susţinut caracterul confesional român al Liceului din Năsăud în acelaşi scop, precum şi catehizarea în limba română nu numai în şcolile poporale confeşionale săteşti, ci şi în liceele de stat şi şcolile primare de stat din dieceza de Gherla. Şi, îndeosebi, cât a trăit episcopul Sabo, n-au îndrăznit să ridice problema înfiinţării episcopiei de Hajdu-Dorogh, fapt întâmplat numai după moartea sa. Fost coleg de clasă cu preşedintele Partidului Naţional Român, George Pop de Băseşti, a întreţinut cu acesta întinsă corespondenţă în problemele bisericeşti şi naţionale.

S-a stins din viaţă la 1 mai 1911. Osemintele i-au fost aşezate în cripta catedralei din Gherla.