din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
EPISCOPUL VASILE HOSSU (1912-1916). S-a născut la 30 ianuarie 1866 în Târgu Mureş, din părinţii Vasile Hossu, protopop districtual şi Maria născ. Sebeni. A fost văr primar cu Ioan Hossu, preotul din Milaş, tatăl episcopului cardinal Iuliu Hossu.
Clasele primare le-a urmat la reformaţi în Târgu Mureş, patru clase gimnaziale la Reghin, iar clasele V, VI şi o parte din clasa a VII-a de liceu, la Colegiul reformat din Târgu Mureş, de unde, ca elev în clasa a VII-a, a fost trimis de către mitropolitul Ioan Vancea la Roma, în toamna anului 1882, ca bursier al Colegiului grecesc „Sf. Atanasie” şi student al Institutului „De Propaganda Fide”. La 6 august 1884 a fost promovat doctor în Filosofie. Grav bolnav s-a întors acasă, la 15 iulie 1887, fără a termina examenele în vederea promovării doctoratului în Teologie. S-a vindecat cu greu, iar corpul profesoral de la Institutul „De Propaganda Fide”, luând în considerare succesele sale excepţionale de la examenele anterioare din cei trei ani de studii teologice, în unanimitatea de voturi a propus Papei Leon XIII, să fie dispensat de restul examenelor şi, la 13 noiembrie 1887, a fost promovat doctor în Teologie.
La 27 august 1888 a fost hirotonit preot celib în catedrala din Blaj de către mitropolitul Ioan Vancea, iar în ziua următoare, 28 august, a fost numit profesor de Teologie Dogmatică la Seminarul Teologic din Blaj. A fost numit membru în diferite comisii arhidiecezane. În 1900, împreună cu dr. Alexandru Grama, dr. Augustin Bunea, dr. V. Smighelschi şi dr. Izidor Marcu au înfiinţat săptămânalul bisericesc-politic „Unirea”, al cărui redactor responsabil a fost un an şi jumătate. A rămas colaboratorul „Unirii” până la moarte.
La procesul Memorandumului, 1894, profesorul de Teologie dr. Vasile Hossu, participant din partea săptămânalului „Unirea”, a fost numit preşedintele Comitetului internaţional de presă, fiind cunoscător al mai multor limbi străine de mare circulaţie, pentru a putea conversa cu reprezentanţii ziarelor europene.
Încredinţându-i-se, în 1891, catedra de filosofie a clasei VIII de liceu (azi XII), a scris şi tipărit Manualul de Psihologie şi Logică pentru clasa a VIII-a gimnazială, editată în Blaj, în 1898. Tot în 1898 a fost ales canonic şi confirmat odată cu Augustin Bunea – numit mai înainte – şi V. Smighelschi.
În 1900 a participat la Conciliul al III-lea provincial, ca delegat al Capitulului arhidiecezan şi a fost desemnat prim secretar, În 1901 a fost numit de către Papa Leon XIII „prelat domestic”. În Şemantismul jubiliar al arhidiecezei pe anul 1900 a scris partea istorică Seria capitularilor, cuprinzând biografiile tuturor canonicilor arhidiecezani, de la înfiinţarea capitulului până la zi.
Episcop la Lugoj (1903-1912). Prin decretul imperial din 16 mai 1903, canonicul Vasile Hossu a fost numit episcop al Lugojului, în scaunul rămas vacant prin transferul Episcopului Demetriu Radu de la Lugoj la Oradea. La 25 mai acelaşi an a fost confirmat de Sfântul Scaun Apostolic. La 21 septembrie a fost consacrat în catedrala din Blaj prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihali, asistat de Demetriu Radu Episcopul Oradei, iar la 27 septembrie 1903 a fost întronizat la Lugoj cu mare solemnitate. Din activitatea sa de episcop al Lugojului menţionăm:
– A servit toate sărbătorile mai mari de peste an, fie în catedrală, fie în sate în vizitaţii canonice, Sf. Liturghie arhierească şi a predicat.
– A făcut vizitaţii canonice în 125 din cele 163 de parohii ale diecezei, în unele de mai multe ori.
– A consacrat 10 biserici, cu care ocazie de multe ori a hirotonit preoţi.
– A redus numărul preoţilor moralişti. A obţinut 350.000 coroane pentru construcţia unui seminar teologic. Acesta l-a deschis succesorul său, Valeriu Traian Frenţiu.
– A renovat şi împodobit catedrala şi i-a procurat ornamente noi, arhiereşti, preoţeşti şi diaconeşti.
– A prevăzut toate bisericile din dieceză cu antimise noi, pe cheltuiala sa.
– A pus disciplină în administraţia bisericească şi gospodărirea fondurilor bisericeşti.
– A deschis primul internat de băieţi pentru tinerii elevi români la Lugoj.
– A obligat preoţii să facă şi catehizare.
– A restaurat mănăstirea Prislop, reclădindu-i casele dărăpănate.
– A stăruit mult pentru educaţia morală a credincioşilor, prin misiuni sfinte şi combaterea concubinajului, foarte răspândit în Banat.
– Sub pastoraţia lui s-au ridicat şi reparat 60 biserici, 12 case parohiale şi 28 de şcoli, obţinând în acest scop un ajutor în sumă de 200.000 coroane ş. a.
Episcop la Gherla. La 15 noiembrie 1911 a fost transferat prin decret imperial la Gherla. La 10 decembrie acelaşi an, transferul a fost confirmat de Sfântul Scaun Apostolic. Mare bucurie în eparhia Gherlei, după păstorirea unui ierarh imobilizat la pat atât timp de boală, prin venirea lui Vasile Hossu. Toate ziarele şi revistele româneşti din Transilvania a consemnat această veste. La sosirea în Gherla, în 6 august 1912, a fost primit cu mare căldură. Întronarea solemnă s-a făcut duminică 11 august 1912. În aceeaşi zi, printr-o circulară episcopală, a anunţat clerul eparhial că a luat conducerea eparhiei cu toate formele canonice. Începutul păstoririi şi-l face prin acte de disciplină spirituală, înfiinţând Reuniunea de Misiuni Sfinte, reglementând problema pe atunci atât de spinoasă, a intenţiunilor misale, punând-o sub controlul canonicului Ioan Ivaşco. A luat măsuri pentru ţinerea exerciţiilor spirituale pentru preoţi pe centre la care participau preoţi din protopopiatele mai apropiate. Aşa s-au ţinut la Dej, Bistriţa, Şomcuta Mare, Baia Mare, Şimleu, Sighetu Marmaţiei etc. A început să facă vizitaţii canonice şi sfinţiri de biserici, să participe la reunirile învăţătoreşti. A editat în 1914 Şematismul în limba română şi o ediţie în limba latină. A făcut nenumărate promovări şi distincţii în clerul de mir, de parohi, protopopi actuali, protopopi onorari etc., atât de delăsate sub arhipăstorirea antecesorului său, Ioan Sabo.
Discursul rostit în iunie 1913 în Casa Magnaţilor din Budapesta, împotriva înfiinţării episcopiei de Hajdu-Dorogh, rămâne o capodoperă de combativitate naţională, care a dezmeticit pe mulţi dintre cei care acuzau episcopatul român unit că nu ar fi fost destul de combativ şi de hotărît în atitudinea sa, faţă de înfiinţarea, exclusiv din şovinism maghiar, a acelei episcopii de Hajdu-Dorogh.
Şi-a continuat vizitaţiile canonice în toate părţile diecezei, iar la izbucnirea războiului mondial din 1914 a luat cele mai potrivite măsuri de ajutorate a familiilor celor mobilizaţi dând dispensă arhierească de a se face clăci, în duminici şi sărbători, în favoarea familiilor cu bărbaţi duşi pe câmpul de luptă. Noaptea de Ajun a anului 1915 a petrecut-o, însoţit de clerul gremial, intelectualii gherleni şi clericii seminarişti, în mijlocul răniţilor adunaţi de pe diferite fronturi şi cazaţi în Institutul corector, transformat în spital de campanie, azi penitenciar.
Dragostea faţă de învăţământ şi-a arătat-o nu numai prin supravegherea şi ajutorarea şcolilor existente, ci mai ales prin înfiinţarea noii şcoli preparandiale de fete şi aşezarea ei, la început, în incinta reşedinţei episcopale, în care episcopul şi-a restrâns propriul său spaţiu de locuit. Alături de seminarul teologic şi preparandia de băieţi, preparandia de fete va fi un alt focar de cultură românească la Gherla.
Visul Episcopului Vasile Hossu era să aibă în Gherla un complex de edificii măreţe, un Vatican Românesc pe care, deşi l-a început, n-a reuşit să-l continue din cauza primului război mondial, rămânând în urma lui doar fundaţiile.
Îmbolnăvindu-se, la 13 ianuarie 1916 a încetat din viaţă la Budapesta în casa medicului George Bilaşcu, plecat să-şi caute de sănătate. Ori de câte ori mergea în capitala Ungariei, la doctorul Bilaşcu îşi avea reşedinţa şi o capelă. Osemintele i-au fost aduse la Gherla şi îngropate în cripta catedralei. Ar fi dorit să fie înhumat la Mănăstirea Nicula, dar nu apucase să-şi pregătească locul de veci.
CARDINALUL IULIU HOSSU (1917-1970). A fost una dintre figurile cele mai complexe dintre ierarhii Bisericii Române Unite. Un uriaş predestinat pentru lucruri mari. Martir al Bisericii şi erou naţional, s-a născut la 30 ianuarie 1885, în comuna Milaş, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud, al treilea din cei şase băieţi ai preotului Ioan Hossu şi ai soţiei sale Victoria născută Măriuţiu. Atât după tată, cât şi după mamă, provine din vechi familii cu tradiţie în viaţa Transilvaniei. Doi dintre străbuni au fost voievozi în Ţara Chioarului încă la 1525, Petru şi Toma Hossu, primul stingându-se în lupta de la Mohács contra otomanilor, la 1526. Mama, în plan îndepărtat, provine din acelaşi neam al Hosseştilor; bunica episcopului, Adolfina Hossu, fiica protopopului districtual Ştefan Hossu din Indol, azi Deleni, judeţul Cluj, s-a căsătorit cu Simion Măriuţiu (Mauriţiu), tribun în Revoluţia din 1848/49 în Legiunea XIII-a de glotaşi de pe Câmpie, condusă de prefectul lui Avram Iancu, Nicolae Vlăduţiu, preot unit în Bogata, judeţul Mureş.204)
Studiile primare le-a urmat în localitatea natală, între anii 1892-1896, primele trei clase gimnaziale la Reghin cu limba de predare germană, între anii 1896-1899, clasa a IV-a la Gimnaziul romano-catolic maghiar din Târgu-Mureş, iar ultimele clase liceale, V-VIII (azi IX-XII), la gimnaziul superior greco-catolic din Blaj. Aici a fost coleg de clasă cu viitorul profesor universitar, medicul dr. Iuliu Haţieganu, ambii elevi excepţionali la învăţătură. În 1904 a promovat examenul de maturitate, a fost primit în clerul tânăr al eparhiei Lugojului – de către Episcopul Vasile Hossu – şi a fost trimis la Roma, ca student la Institutul „De Propaganda Fide”, care-i păstrează numele în calitate de „EX PRIMO PREFETTO”.205) În 1910 a fost promovat doctor în Sfânta Teologie. În 27 martie 1910, ultimul an de studii, a fost hirotonit preot, în Roma, de către episcopul Vasile Hossu al Lugojului. Revenit la Lugoj a fost integrat în oficiul diecezan ca protocolist, arhivar şi bibliotecar, apoi avansat vice-notar consistorial şi secretar episcopesc. În 1912 a fost promovat director de cancelarie de către noul episcop al Lugojului, Valeriu Traian Frenţiu. În 1913 este numit profesor titular la catedra de Studii biblice la Academia de Teologie nou înfiinţată la Lugoj. În 1914 face o călătorie de studii în Germania şi Franţa şi participă ca delegat, la Congresul Euharistic internaţional de la Lourdes. În timpul călătoriei îl surprinde izbucnirea primului război mondial. Întors la Lugoj este mobilizat şi repartizat ca preot militar pentru pastoraţia răniţilor, cu deosebire români, din spitalele militare ale Austriei, Boemiei şi Moraviei. Tuturor răniţilor le exprimă nădejdea în biruinţă: „Dreptatea va învinge”!
Episcop de Gherla (1917-1930). La 3 martie 1917, prin decret imperial a fost numit episcop al Gherlei, în scaunul eparhial rămas vacant prin moartea Episcopului Vasile Hossu. În 21 noiembrie-4 decembrie 1917 este hirotonit episcop în catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor mitropolitului Victor Mihali de Apşa, asistat de Demetriu Radu, episcopul Oradei şi Valeriu Traian Frenţiu, episcopul Lugojului. La 15 decembrie preia oficiul eparhial, iar la 16 decembrie 1917 are loc instalarea festivă în catedrala din Gherla.
La 1 Decembrie 1918, tânărul episcop participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, vorbeşte Adunării şi citeşte „Declaraţia Unirii”, amintind de „Biruinţa dreptăţii”. La 3 decembrie 1918, împreună cu Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeşului, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş prezintă, la Bucureşti, Regelui Ferdinand I şi Guvernului României, hotărîrea de unire a Transilvaniei cu Ţara Mamă.
Între 14 iunie 1920 – 5 octombrie 1926 face vizitaţii canonice în 746 de comunităţi ecleziastice, parohii şi filii, de unde şi apelativul de „episcop al vizitaţiilor canonice”.
În calitate de senator de drept participă şi ia cuvântul în toate problemele care privesc Biserica, şcoala, relaţiile Bisericii cu statul, Concordatul cu Sfântul Scaun Apostolic etc.
Episcop de Cluj-Gherla (1930-1970). La 5 iunie 1930, prin bula Papei Pius al XI-lea Solemni Convertione se prevede rearondarea Provinciei Mitropolitane şi înfiinţarea Episcopiei Maramureşului cu reşedinţa la Baia Mare. Episcopia de Gherla suferă şi ea o rearondare, o parte din parohiile sale fiind transferate la eparhia Oradea şi la nou înfiinţata eparhie a Maramureşului, primind în schimb alte parohii de la Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş, între care şi cele din oraşul Cluj, acest oraş devenind noua reşedinţă episcopală, eparhia devenind de Cluj-Gherla, cu catedrala eparhială biserica Minoriţilor „Schimbarea la Faţă”, ajunsă în proprietatea Bisericii Române Unite prin donaţia pontificală din 1924, cea din Gherla rămânând co-catedrală eparhială. Între ctitoriile episcopului Iuliu Hossu, enumerând doar pe cele mai importante, nu pot rămâne neamintite: Casa Popenilor din Gherla, cumpărată în anul 1930 pentre Academia teologică pe care, după numai un an, o lasă Şcolii Normale de fete, Academia mutându-se la Cluj, începând cu anul universitar 1931-1932; la Cluj a cumpărat, pentru reşedinţa episcopală, palatul din Calea Moţilor nr. 26 de la familia Vesselenyi, apoi palatul Farmaciştilor din Calea Moţilor nr. 24, în vecinătatea nemijlocită cu reşedinţa, în care a aşezat internatul de băieţi, a construit impunătorul local al Academiei de Teologie din str. I. C. Brătianu nr.15 în care, pe lângă Academia teologică, a aşezat în 1945 şi Liceul de băieţi român unit „Inochentie Micu Clain”. A adaptat catedrala „Schimbarea la Faţă” ritului bizantin prin dotarea cu un iconostas, o adevărată operă de artă.
Între 1930-1940 a continuat, în acelaşi ritm susţinut, vizitaţiile canonice, îndeosebi în parohiile anexate eparhiei prin arondarea din 1930.
La 30 august 1940 devine conducătorul românilor din Transilvania de Nord, răpiţi prin diktatul de la Viena, singurul român în Casa Magnaţilor. De multe ori a fost victima şovinismului maghiar horthyst. De două ori au atentat la viaţa lui. În timpul celui de-al doilea război mondial a vizitat răniţii din spitalele militare şi pe românii din lagărele de muncă forţată de pe întinsul Ungariei, făcându-le slujbe religioase şi împărtăşindu-i atât cu ajutoare cât şi cu mângâieri sufleteşti. A cercetat pe evreii din ghetouri şi a participat la salvarea mai multora dintre ei de la deportare.
În 29 august 1941 a fost numit Administrator Apostolic al eparhiei Oradea, în lipsa episcopului titular Valeriu Traian Frenţiu, neadmis de hortyşti să revină de la Beiuş la Oradea. La Oradea l-a avut ca auxiliar pe Episcopul Ioan Suciu.
Pe tot timpul activităţii sale arhipăstoreşti, Episcopul Iuliu Hossu n-a scăpat din vedere principala misiune a episcopatului, viaţa spirituală din eparhie, pe care a îndrumat-o cu competenţă, purtând o deosebită grijă atât clerului cât şi credincioşilor. La fel, avea mereu la suflet formarea clerului tânăr, pe care-l supraveghea de aproape, asistând la toate sesiunile de examene la studiile principale. Clerul de mir, inclusiv cel gremial, era convocat periodic, pe serii, vara, la exerciţii spirituale de câte o săptămână, episcopul fiind prezent la toate seriile. Pentru credincioşi erau organizate misiunile sfinte, la care conducătorul era întotdeauna unul dintre preoţii cei mai buni predicatori, fie din centrul eparhial fie din afara lui, aceştia fiind organizaţi în Reuniunea diecezană de misiuni sfinte. Vizitaţiile canonice ale episcopului, împreunate de multe ori cu sfinţiri de biserici sau cu hirotoniri de preoţi, care au cuprins toată eparhia de la un cap la altul, erau de asemenea adevărate perelinaje de înălţare sufletească, aşa cum erau şi cele anuale de la mănăstirile din dieceză, Nicula, Strâmbu, Fizeş, Lupşa etc., la care pelerinii erau prezenţi cu zecile sau chiar cu sutele de mii.
Toate acestea au fost stopate în toamna anului 1948, prin integrarea Bisericii Române Unite în Ortodoxie, din dispoziţia Moscovei staliniste, de către Partidul comunist român, guvernul ateu al lui Petru Groza şi ierarhia Bisericii ortodoxe române. Memoriile episcopatului catolic din România n-au mai ajutat la nimic. N-au fost învrednicite de răspuns. Episcopul Iuliu Hossu a emis la 1 octombrie 1948 decretul de excomunicare a celor 36 de preoţi care, sub presiunea organelor politice, au adus hotărîrea de la Cluj, de „revenire” la Ortodoxie. La 8 noiembrie 1948, a fost ultimul episcop greco-catolic depus prin decret guvernamental, după ce a făcut ultima încercare şi a prezentat STATUTUL BISERICII CATOLICE DIN ROMÂNIA, împreună cu Episcopul romano-catolic Marton Aron. A fost arestat în noaptea de 27-28 octombrie în Bucureşti la locuinţa fratelui său, dr. Traian Hossu şi dus la Dragoslavele împreună cu ceilalţi ierarhi şi membri ai clerului superior al Bisericii Române Unite. Aşa a început Calvarul. De acolo, între 27 februarie 1949 – 24 mai 1950 în lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani şi apoi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei până în ianuarie 1955 când, Iuliu Hossu, împreună cu ceilalţi doi episcopi supravieţuitori dintre episcopii titulari, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu, au fost aşezaţi la mănăstirea Curtea de Argeş şi de acolo la Ciorogârla, de unde la 12 august 1956, după ce s-a săvârşit liturghia din faţa bisericii Piariştilor din Cluj, cei trei episcopi au fost dispersaţi, Iuliu Hossu fiind fixat cu Domiciliul Obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani. În martie 1969, Giuseppe Cheli, trimisul special al Papei Paul VI, i-a adus vestea că a fost promovat CARDINAL (in pectore, păstrată numirea secretă în inima papei) al Bisericii catolice. Invitat să plece la Roma, a refuzat socotind că autorităţile române nu-i vor mai permite reîntoarcerea.
La 28 mai 1970 a încetat din viaţă în spitalul „Colentina” din Bucureşti, având la căpătâi pe actualul mitropolit şi cardinal al Bisericii Române Unite, Alexandru Todea. Avea 85 de ani. Înhumarea a fost fixată de autorităţi pentru a doua zi, 29 mai, pentru a nu se aduna prea multă lume. A fost aşezat provizoriu într-un mormînt al familiei Ţurcanu, în cimitirul Belu catolic. Slujba prohodului a fost săvârşită de un singur preot, pr. Zudor de la Bărăţie. La 5 martie 1973, Papa Paul VI a făcut public numele cardinalului păstrat în inima sa (in pectore), episcopul român unit de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu. La 7 decembrie 1982, osemintele episcopului au fost exhumate şi aşezate într-alt mormânt, în acelaşi cimitir. Lumea a început să facă pelerinaj la mormântul lui, mărturie fiind lumânările şi florile ce-i acoperă mereu mormântul.
Iuliu Hossu este întîiul cardinal român unit.205 A)