din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

SCURT ISTORIC. Situaţia Bisericii Române Unite în Episcopia Lugojului a fost cu totul deosebită de a celorlalte eparhii. Unirea cu Roma, încheiată de românii din Transilvania după tratativele purtate începând din 1693 şi încununate prin hotărîrile din sinoadele unioniste ţinute în Alba Iulia în 1697-1698 şi 1700, nu au avut ecou în Banat, acesta fiind sub ocupaţia turcească până în anul 1717, când, apoi, prin tratatul de la Passarovitz din 1718, Banatul timişan a trecut în stăpânirea Austriei şi a devenit provincie cu administraţie militară.206) Devenind de acum propice şi activităţii Bisericii catolice, unii dintre preoţii români, animaţi de puternice sentimente de emancipare de sub tutela Ortodoxiei sârbeşti, cu limba liturgică slavonă atât de străină de sufletul românesc, precum şi îndemnaţi de călugării iezuiţi, au dus tratative de unire cu episcopia romano-catolică a Cenadului, restabilită acum şi ea la Timişoara. În 1736 se crease deja un nucleu de preoţi români trecuţi la unire şi, la cererea episcopului romano-catolic, Falkenstein, împăratul a aprobat să se plătească acestor preoţi, începând cu data de 1 ianuarie 1737, congruă, adică salar în patru rate anuale. Primii beneficiari ai congruei au fost: preotul din Timişoara, Petroniu Popovici, precum şi preoţii din Muran, Chesinţi, Fintaş, Făget, Fizeş, Goiz, Cacova şi Fenlac, iar în alt document mai sunt amintiţi cei din Sacoşul Turcesc, Vizma, Gladna, Sărăzani şi un diacon din Timişoara. Tot în secolul XVIII a luat fiinţă parohia Zăbran şi cea de la Arad.207)

Episcopul romano-catolic mai ceruse împăratului să se înfiinţeze şi o episcopie unită pentru români şi să se pună la dispoziţia episcopului unit câţiva călugări baziliani, care să-l ajute în loc de canonici, iar printr-o altă scrisoare ceruse să fie ajutaţi uniţii să-şi ridice biserici sau barem capele sau oratorii. Rezoluţia imperială de răspuns la aceste scrisori din 10 mai 1738, a dat o rezolvare favorabilă, împăratul aprobând şi hotărînd înfiinţarea unei episcopii unite cu reşedinţa într-una din localităţile Palanca Nouă sau Moldova Nouă, dând totodată îndrumări pentru edificarea unei biserici catedrale, a reşedinţei episcopale şi a unei mănăstiri pentru călugări. Însă, toate hotărîrile imperiale din 1738, au rămas literă moartă, datorită unui nou război al Austriei cu turcii, care l-a pierdut şi, prin pacea de la Belgrad din 17 septembrie 1739, Austria a pierdut şi avantajele obţinute prin pacea de la Passarovitz.

Urmaşul episcopului Falkenstein, Nicolae Stanislavici, prin raportul său asupra vizitaţiilor canonice, repetă şi el în 1741 cererea înfiinţării pentru românii uniţi a unei episcopii, de data aceasta la Lugoj. Propunerea a rămas, ca şi a antecesorului său, fără rezultat, şi numai după mai bine de o sută de ani va deveni Lugojul reşedinţă a unei episcopii române unite.

Pe lângă cauzele politice de tot felul care au împiedicat propăşirea românească în Banat, cea mai dăunătoare a fost existenţa Bisericii sârbeşti. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, 30.000-40.000 de sârbi, sub conducerea patriarhului ortodox Arsenie Cernovici, au părăsit Serbia şi s-au aşezat în Ungaria şi în satele şi oraşele Banatului. Prin decretul din 21 august 1690, împăratul Leopold I acordă patriarhului sârb jurisdicţia peste bisericile orientale de rit grecesc. Aceste privilegii numite „ilirice”, întărite şi consfinţite şi prin alte decrete de mai târziu au ridicat Biserica sârbă la rangul de instituţie naţională de prim rang. Favorul de a exercita o asemenea jurisdicţie, patriarhul sârb l-a înţeles în sensul de a subordona pe toţi cei de confesiune orientală şi rit grecesc, cu deosebire pe românii băştinaşi şi majoritari.208) Cu tot protestul făcut de cardinalul Kolonich, ierarhia sârbească şi-a întins tot mai puternic jurisdicţia peste români, şi nu numai în Banat, ci în toată Ungaria şi în Transilvania. În această pretenţie a Bisericii sârbe de a domina îşi au originea răzmeriţele religioase, atât a lui Visarion Sarai cât şi a lui Sofronie de la Cioara. În urma acestor acţiuni de şovinism sârbesc, în 1766 episcopul Cenadului arată că nu mai rămăseseră în Banat decât două parohii româneşti unite, Timişoara şi Zăbran, acesta din urmă defecţionând şi iarăşi revenind, toate bisericile româneşti fiind sub jurisdicţie sârbească cu limba liturgică slavona. Tendinţa sârbilor era totala slavizare a românilor. În acest scop le-a impus limba sârbă nu numai în biserică ci şi în şcoală. Încă de la înscrierea copiilor în clasa I-a elementară li se adăuga la numele de familie sufixul vici. Prin biserică, şcoală şi căsătoriile mixte au dispărut mari comunităţi româneşti în masa sârbească, cum au fost cele din Chichinda Mare şi Becicherecul Mare, azi complet dispărute.209) Înfiinţarea Episcopiei române unite la Oradea în 1777, cu jurisdicţia şi peste Banat, a dat naştere Vicariatului foraneu al Timişoarei, dar numai cu cele două parohii rămase, menţionate mai sus, Timişoara şi Zăbran.

O adevărată reacţiune antisârbească a românilor bănăţeni a început în anul 1831 cu un val de unire care, încetul cu încetul, a cuprins întregul Banat. În numai 20 de ani, între 1831-1851, s-au convertit la unire comunităţile româneşti din 20 de localităţi, între care unele cu toţi locuitorii, cum a fost comuna Chizdia. La 1836, capelanul român din Lugoj, „Ştefan Berceanu, după multe suferinţe şi greutăţi la care a fost expus din partea superiorilor sârbi, cu o parte însemnată a locuitorilor români din loc, a depus profesiunea de credinţă în mâinile protopopului Avram Dobra din Timişoara şi s-a deschis capelă pentru cultul divin şi s-a înfiinţat parohia română greco-catolică”.210) În 1844 Episcopul Vasile Erdeli de la Oradea a făcut vizitaţii canonice în parohiile bănăţene convertite, fiind primit peste tot în triumf şi cu un deosebit entuziasm, care a favorizat continuarea convertirilor, ajungându-se în 1851 la 22 parohii române unite, faţă de cele două existente înainte.

Aceasta a fost starea de lucruri în Banat la 26 noiembrie 1853, când Sfântul Scaun Apostolic a emis bula Ecclesiam Christi de confirmare a hotărîrii imperiale de restaurare a Mitropoliei Transilvaniei şi înfiinţarea celor două noi episcopii, la Gherla şi Lugoj. Prin bula Apostolicum Ministerium din aceeaşi dată, 26 noiembrie 1853, dieceza română unită a Lugojului s-a înfiinţat cu cele 22 de parohii nou înfiinţate din Banat, scoase de sub jurisdicţia episcopiei din Oradea şi 91 parohii aparţinătoare până atunci eparhiei Făgăraşului deci, în total 113 parohii.

Nu putem să nu arătăm protestul episcopului Andrei Şaguna de la Sibiu, exprimat prin memoriul înaintat Curţii Imperiale în 1850, împotriva înfiinţării episcopiei unite de la Lugoj, susţinând că aceasta a fost înfiinţată „spre stricarea – spune Şaguna – Bisericii noastre din Banat, căci acolo confraţii noştri naţionali şi coreligionari erau foarte mulţumiţi cu episcopii sârbi. (s.n.) El nu a înţeles durerea bănăţenilor, de aceea, la 1855, împreună cu patriarhul de la Carlovitz şi cu episcopul sârb de la Vârşeţ, au anatemizat „Gazeta Transilvaniei de la Braşov… şi împreună cu ea au anatemizat literile latine”.211)

Înfiinţarea episcopiei Lugojului a dat un nou avânt unirii în Banat. Istoricii enumeră între anii 1853-1901 convertiri în 45 localităţi din Banatul timişan în care s-au format parohii române unite. În 1930, cu ocazia ultimei arondări a Provinciei Mitropolitane, odată cu înfiinţarea episcopiei Maramureşului, eparhiei Lugojului i s-au mai ataşat 20 de parohii, dezmembrate de la episcopia Oradea. Cel mai recent document de care dispunem ne arată la 1 ianuarie 1942 dieceza română unită a Lugojului formată din 235 parohii, grupate în 10 districte protopopeşti.212) Întrucât după această dată nu au mai avut loc arondări de parohii în cadrul Provinciei Mitropolitane Române Unite, aceasta a fost situaţia eparhiei Lugojului la 1 decembrie 1948, data desfiinţării „oficiale” a Bisericii Române Unite.

EPISCOPUL ALEXANDRU DOBRA (1856-1870). A fost întâiul episcop al eparhiei nou înfiinţate a Lugojului. S-a născut la 15 februarie 1794 în comuna Şopteriu, comitatul Cluj, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud, fiu al preotului Simion Dobra. Studiile liceale le-a urmat la Târgu Mureş şi Blaj. În 1812 A fost primit în clerul tânăr şi s-a înscris la Seminarul teologic din Blaj, dar după doi ani, în 1814 a trecut la Oradea unde şi-a continuat studiile. După terminarea seminarului a fost trimis de către Episcopul Samuil Vulcan la studii teologice superioare la Pesta. În 20 noiembrie 1818 a fost hirotonit preot de către acelaşi episcop şi numit funcţionar în cadrul centrului eparhial din Oradea, de unde în 1819 episcopul Vulcan l-a trimis din nou la studii, de data aceasta la Institutul „Sf.Augustin” din Viena pentru specializare. Aici, în 1822 a fost promovat doctor în Teologie. În timpul studiilor la Viena a scris lucrarea „De ortu et progressu schismatis Orientalis”. În 1823 a fost numit secretar episcopesc, apoi asesor consistorial, la 10 septembrie 1824 canonic onorar, iar la 19 octombrie 1843 canonic actual în Capitulul eparhial Oradea. În această calitate l-a găsit la 17 martie 1854 numirea ca episcop al Lugojului, în aceeaşi zi cu numirea lui Ioan Alexi la Gherla. A fost confirmat la 17 noiembrie 1854 de către Sfântul Scaun Apostolic, iar la 28 octombrie 1855, împreună cu Ioan Alexi, a fost hirotonit în catedrala din Blaj prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, zi în care s-a făcut şi instalarea acestuia în scaunul restaurat al Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş. Alexandru Dobra a fost instalat abia la 21 septembrie 1856, datorită greutăţilor începutului, ca şi la Gherla, până s-a închiriat reşedinţa episcopală şi alte clădiri necesare funcţionării unei eparhii. Instalarea s-a făcut în catedrala din Lugoj „între cele mai strălucite festivităţi”, în prezenţa episcopului Vasile Erdeli de la Oradea, a episcopilor romano-catolici din Alba Iulia şi Timişoara şi a contelui Coronini, guvernatorul Banatului timişan, în calitate de comisar regesc.213) După consacrare s-a îngrijit mai întâi de alcătuirea Capitulului eparhial, obţinând la 15 ianuarie 1857 rezoluţia imperială de numire a primilor canonici (5), iar după câteva luni şi confirmarea Sfântului Scaun Apostolic pentru prepozit. A terminat interiorul bisericii parohiale din Lugoj, devenită catedrală episcopală, fiind găsită la instalare terminată abia pe dinafară. A consacrat-o în anul 1868. A înfiinţat fondul „Rudolfin” pentru ajutorarea tinerilor din dieceză, îndeosebi a celor ce studiază Teologia.

Episcopul Alexandru Dobra a ostenit mult în organizarea şi consolidarea parohiilor, cele mai multe convertite de curând, unele chiar în timpul păstoririi sale, solicitând ajutoare din fondul religionar, obţinând abia pentru unele din ele… Unul dintre impedimentele organizării şi sistematizării parohiilor, dotării lor cu biserici, case parohiale, şcoli etc. a fost Legea din 1868 asupra trecerilor religioase şi îndeosebi, interpretarea art. XX din 1848 „ca bisericile cu toate cele ţinătoare de ele să rămână celor ce nu ar trece, chiar şi dacă ar fi numai câţiva, de care pururea se află.214)

În calitate de participant la activitatea naţională, episcopul Alexandru Dobra a prezidat Conferinţa Naţională românească, ţinută în Timişoara la 18-19 noiembrie 1860.

În 1868 a prezidat la Blaj, în calitate de „comisar regesc”, împreună cu Alexandru Bohăţiel, sinodul electoral pentru alegerea mitropolitului în scaunul rămas vacant prin decesul lui Alexandru Şterca-Şuluţiu, când cele mai multe voturi le-a primit episcopul Gherlei, Ioan Vancea. Deşi Alexandru Dobra avea atunci 74 de ani şi a cerut să nu-l considere candidat, totuşi a primit şi el 11 voturi. În acelaşi an, în urma vizitei Nunţiului Apostolic de la Viena, Mariano Falcinelli, episcopului Dobra i s-a conferit titlul de Prelat Domestic, Asistent al Tronului Pontifical şi Conte roman precum şi decoraţia Ordinului Sf. Mormânt din Ierusalim, în gradul de cavaler clasa I, iar împăratul, prin diploma din 19 noiembrie 1868, l-a numit consilier actual intim de stat.

La 11 aprilie 1869, deşi bătrân şi slăbit, a participat la Blaj, ca delegat papal, la instalarea mitropolitului Ioan Vancea, după care, revenit la Lugoj, a slăbit tot mai mult. Duminică, 10 aprilie 1870 a fost ultima dată la biserică, după care miercuri 13 aprilie, după amiază, a decedat subit, în al 77-lea an al vieţii, al 52-lea al preoţiei şi al 16-lea al episcopatului.

În timpul păstoririi sale s-au ridicat în eparhia Lugojului peste 30 de biserici, precum şi multe şcoli şi case parohiale. A fost unul dintre distinşii oratori ai Bisericii Române Unite.

EPISCOPUL IOAN OLTEANU (Între anii 1870-1874 episcop la Lugoj, iar între 1874-1877, episcop la Oradea. Vezi mai sus.).

EPISCOPUL VICTOR MIHALI DE APŞA. (Între anii 1875-1895 episcop la Lugoj, iar între 1895-1918, mitropolit la Blaj. Vezi mai sus.).

EPISCOPUL DEMETRIU RADU.(Între anii 1897-1903 episcop la Lugoj, iar între anii 1903-1920, episcop la Oradea. Vezi mai sus.).

EPISCOPUL VASILE HOSSU (Între anii 1903-1912 episcop la Lugoj, iar între 1912-1916, episcop la Gherla. Vezi mai sus.).

EPISCOPUL VALERIU TRAIAN FRENŢIU (Între 1913-1922 episcop la Lugoj, iar între 1922-1952 episcop la Oradea. Vezi mai sus.).

EPISCOPUL ALEXANDRU NICOLESCU (Între anii 1922-1935 episcop la Lugoj, iar între anii 1935-1941, mitropolit la Blaj. Vezi mai sus.).

EPISCOPUL IOAN BĂLAN (1935-1959). S-a născut la 11 februarie 1880 la Teiuş, judeţul Alba. Şi-a făcut studiile liceale la Blaj unde a promovat maturitatea în primăvara anului 1899. A fost trimis la studii teologice la Budapesta şi Viena. A fost hirotonit preot în 24 iunie 1903. A ajuns paroh şi protopop al Bucureştilor pentru parohiile din Vechiul Regat, precum şi canonic arhidiecezan şi rector al Academiei de Teologie. Ioan Bălan a fost unul dintre clericii de înaltă cultură ai Bisericii Române Unite. A militat cu deosebire în studiul Dreptului Canonic Bisericesc Oriental. În acest scop a fost desemnat din partea Bisericii Române Unite ca membru în comisia pentru redactarea codului Canonic Oriental, cu sediul la Roma, unde a petrecut mai mult timp. Ca publicist, pe lângă abordarea problemelor de Drept Canonic, Ioan Bălan a abordat o gamă întreagă de probleme bisericeşti, axându-se cu deosebire pe studiul limbii cărţilor liturgice româneşti. Combătând cu vehemenţă devierile artificiale de la limba vorbită, inclusiv latinismul exagerat care, pentru a evidenţia latinitatea românilor, a introdus cu totul nejustificat o serie de termeni latinizanţi ce nu-şi aveau locul în limbă şi cu atât mai puţin în textele liturgice. În acest scop ne-a lăsat lucrarea Limba cărţilor bisericeşti. Dar preocuparea de căpetenie ca om de cultură a lui Ioan Bălan rămâne traducerea Sfintei Scripturi. Astfel, în 1924 ne-a dat Testamentul Nou, tipărit la Oradea. Textul este însoţit de note explicative de subsol, în care, în primul rând, sunt date locurile comune din celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi, atât ale Testamentului Nou cât şi ale Testamentului Vechi, cu indicarea cărţii sfinte, a capitolului şi versetului în care se găseşte locul comun respectiv. La sfârşitul lucrării, sub titlul „Numele şi lucrurile din Noul Testament”, este redat în ordine alfabetică un indice al textelor în care putem găsi sensul evanghelic al celor mai importante noţiuni, acţiuni sau lucrări din economia mântuirii, sprijinit pe textele sfinte ale Noului Testament. Lucrarea rămâne mereu actuală şi de un real folos în pastoraţie, cu deosebire în combaterea sectelor. Ioan Bălan a lucrat şi la traducerea Vechiului Testament, dovadă că a fost un bun cunoscător al limbilor clasice, latina, elina şi ebraica. Datorită vicisitudinilor vremii traducerea a rămas în manuscris neterminată şi nepublicată.

În 1935, în urma vacantării scaunului episcopesc al Lugojului prin alegerea şi transferul lui Alexandru Nicolescu ca mitropolit, a fost numit canonicul Ioan Bălan. Pe lângă problemele curente ale eparhiei, episcopul Ioan Bălan s-a ocupat în paralel de traduceri, continuând lucrarea la Testamentul Vechi. Perioada episcopatului său se identifică însă dureros cu timpurile grele prin care a trecut neamul omenesc, Europa şi, în mod deosebit, ţara noastră. Ne-au fost mutilate frontierele, atât în răsărit cât şi în apus. Diktatul de la Viena din 30 august 1940, prin ocupaţia horthystă, a spintecat în două Biserica Română Unită, în urma căreia sute de preoţi uniţi au luat calea pribegiei, unii expulzaţi, alţii refugiaţi din calea prigonitorilor. Mulţi dintre aceştia au ajuns şi în dieceza Lugojului, unde au găsit în episcopul Ioan Bălan un părinte bun, care i-a adăpostit şi ocrotit pe toţi cei ce i-au cerut sprijinul şi ajutorul.

Episcopul Ioan Bălan a fost de o deosebită modestie, dublată de o bunătate şi o generozitate rar întâlnite, la casa lui găsind alinare cei în suferinţă şi stâmpărarea foamei mulţi flămânzi. Dar pe cât a fost de bun şi de generos, pe atât a fost şi de hotărît în credinţă. Arestat în octombrie 1948, a fost supus încercărilor aceluiaşi Calvar ca şi ceilalţi ierarhi ai Bisericii Române Unite. L-au găsit trimişii puterii ateiste rugându-se în capelă şi de acolo l-au arestat. Avea valiza pregătită. Pe credincioşii pregătiţi să-l apere i-a rugat să plece liniştiţi acasă. Dus împreună cu ceilalţi episcopi la Dragoslavele, la Mănăstirea Căldăruşani şi din mai 1950, la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, după moartea episcopului Valeriu Traian Frenţiu în 1953, a rămas cel mai bătrân dintre ierarhii puşi la tăiat lemne cu fierăstrăul, în „echipa voinicilor”, cum îi numeau în derâdere călăii temniţei pe bătrânii ierarhi, care trăgeau câte doi de o parte a fierăstrăului.

În 1955, eliberat de la Sighetu Marmaţiei şi dus la Bucureşti, după „refacerea” de la spitalul „Gerota”, a fost aşezat, împreună cu ceilalţi doi supravieţuitori dintre ierarhii titulari, Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu, cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş. În urma energicelor memorii înaintate stăpânirii, cei trei episcopi au fost transferaţi la Mănăstirea Ciorogârla, iar după Liturghia din 12 august 1956 din faţa Bisericii Piariştilor din Cluj au fost dispersaţi, Ioan Bălan a rămas la Mănăstirea Ciorogârla, lângă Bucureşti, cu sarcina expresă de a respecta cu stricteţe domiciliul obligatoriu. În urma şirului nesfârşit de suferinţe şi a izolării, s-a îmbolnăvit şi, la 4 august 1959, s-a stins din viaţă. Este înmormântat în Cimitirul Belu Catolic din Bucureşti.