din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
În schimb, în acest timp, uniţii vor dispune de o reţea de şcoli superioare şi medii, seminarii teologice, licee şi şcoli pedagogice – preparandii – în mai multe centre. Astfel, pe lângă avântul ce l-au luat din an în an şcolile din Blaj, la 1792 a luat fiinţă Seminarul teologic greco-catolic din Oradea, prin grija episcopului Ignatie Darabant; la 1828 Samuil Vulcan înfiinţează Gimnaziul din Beiuş, pe care, în 1836 îl ridică la opt clase, liceu complet. În 1857, episcopul Ioan Alexi deschide la Gherla Liceul teologic episcopal domestic, Academia Teologică de mai târziu, iar în 1859, acelaşi episcop înfiinţează la Năsăud Preparandia cu durata de studii de doi ani, mutată în 1869 la Gherla, iar începând cu anul şcolar 1878-1879, cursurile preparandiei au fost ridicate la trei ani. În 1863 a luat fiinţă la Năsăud Gimnaziul superior român greco-catolic, la început cu caracter confesional, până în 1888 când a fost trecut în sarcina fondurilor grănicereşti devenind Gimnaziul superior fundaţional.
Astra. Avântul cultural a dat naştere la Asociaţia Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român, numită prescurtat ASTRA. A luat fiinţă în anul 1861 şi a promovat colaborarea între cele două confesiuni naţionale, conducerea alternând, preşedinţii fiind aleşi, alternativ, din ambele confesiuni.
Cu toate aceste colaborări, trebuie să menţionăm că uniţii nu s-au identificat cu toate acţiunile episcopului Andrei Şaguna. Astfel, ei n-au aprobat răpirea făcută de Şaguna, împreună cu Pogán György, vice comitele (subprefectul) Albei-Inferioare, a Ecaterinei Varga în 5/17 ianuarie 1847 la Bucium Poieni. Apărătoarea moţilor, Ecaterina Varga, a devenit de nesuferit autorităţilor, însă nu îndrăznea nimeni s-o aresteze din mijlocul moţilor. Cerându-i-se acest lucru lui Şaguna, acesta a arestat-o personal. A pregătit o vizitaţie canonică, cu o slujbă religioasă la Buciumi, la care a fost invitată prin preotul local, şi Ecaterina Varga. Şaguna, pe atunci vicar la Sibiu, terminând slujba religioasă, înainte de a părăsi Buciumii cu sania cu patru cai, i-a cerut preotului să-i aducă pe Ecaterina Varga să-i vorbească. „Apropiindu-se doamna Ecaterina Varga de sanie, spune protopopul Simion Balint, vicarul schimbă cu dânsa 3-4 cuvinte în limba maghiară, după care îi zice să se suie în sanie. Dânsa nu voia. Atunci o apucă şi o aruncă în sanie. Se aruncă şi vicarul şi vicecomitele şi fiind caii prinşi strigară: Hajcsad Jancsi (mână, Ioane)„. A fost predată autorităţilor din Alba Iulia şi depusă la Aiud „unde fu arestată în fortăreaţă până în luna lui noiembrie 1849”.234)
Rămâne, de asemenea, în sarcina lui Şaguna lupta dusă împotriva alfabetului latin şi solidarizarea cu Ortodoxia sârbească, cu mitropolitul din Carlovitz şi episcopul din Vârşeţ când, în 1855, au afurisit literele latine şi Gazeta Transilvaniei fiindcă aceasta a renunţat la chirilice şi a trecut la grafia latină.
Pronunciamentul de la Blaj. Acordul austro-ungar încheiat la 5/17 februarie 1867 privind crearea statului dualist Austro-Ungar, prin care Transilvania îşi pierde autonomia, a provocat o legitimă reacţie în sânul neamului românesc. Protestul românilor, cunoscut sub numele de Pronunciamentul de la Blaj, a fost redactat de George Bariţiu la cererea lui Ioan Raţiu şi legat de aniversarea zilei de 3/15 mai 1868, zi de comemorare a Adunării de la 1848 de pe Câmpia Libertăţii. La manifestaţia festivă au participat, pe lângă intelectuali, mulţi ţărani din Munţii Apuseni, Câmpia Ardealului, de pe Mureş şi de pe Târnave. Conferinţa politică s-a ţinut în sala bibliotecii din Blaj. Aici s-a semnat textul pronunciamentului. După publicarea în presa românescă din Transilvania, din Bucureşti (România), cât şi din numeroase ţări străine, Ministerul Justiţiei a deschis, prin procuratura din Tg. Mureş, acţiune publică împotriva semnatarilor: Bazil Raţiu, prepozit capitular – mitropolitul Al. Şterca-Şuluţiu decedase la 7 septembrie 1867 -, Elie Vlase, canonic, Grigore Mihali, canonic, Ioan Micu Moldovanu, profesor la Blaj ş. a., fii ai Bisericii Române Unite.235)
Memoriul (Memorandul) de la Blaj din 1872. La 21 iunie/3 iulie 1872, o conferinţă a fruntaşilor politici români, convocaţi de Mitropolitul Ioan Vancea: George Bariţiu şi Ilie Măcelaru, a formulat „un important memoriu în care se cerea: În câmpul politic, recunoaşterea limbii române ca limbă oficială alături de cea maghiară, cum se decretase în dieta din anul 1863-1864; o nouă împărţire administrativă în comitate, scaune şi districte, cum se hotărîse în aceeaşi dietă; o nouă lege electorală pentru toate clasele sociale; primirea românilor în funcţiile publice; În câmpul bisericesc, libertatea, reciprocitatea şi autonomia Bisericii române şi remuneraţia clerului român de către stat; În câmpul şcolar, autonomia şcoalelor confesionale, numirea de profesori de naţionalitate română la Universitatea din Cluj, fondarea şi subvenţionarea din partea statului a unor instituţii culturale pentru români”.236)
Partidul Naţional Român. În zilele de 22-23 februarie/7-8 martie 1869 a avut loc, la Miercurea Sibiului, conferinţa naţională a fruntaşilor politici ai românilor transilvăneni, unde forţele intelectuale ale ambelor confesiuni au fost iarăşi unite, ca la înfiinţarea ASTREI. Conferinţa proclamă pasivismul, adică neparticiparea la alegeri şi boicotarea lor, drept protest – cu ecou internaţional – împotriva legii electorale discriminatorii, alcătuită de aşa manieră ca etniile minoritare să nu poată fi reprezentate în parlament proporţional cu numărul contribuabililor, asigurând majorităţi naţiunii maghiare, în realitate în minoritate faţă de celelalte naţionalităţi luate împreună. Curentul pasivist avea în frunte pe Ilie Măcelaru (ortodox), George Bariţiu (gr. cat.), Ioan Raţiu (gr. cat.), Ioan Micu Moldovanu (gr. cat.), deci atât uniţi cât şi neuniţi. Împotriva lor s-a ridicat o minoritate, a şaguniştilor (Şaguna neparticipând la conferinţă, cunoscând opoziţia împotriva atitudinii sale) şi a funcţionarilor guvernamentali, cu toţi activişti conform dorinţei guvernului maghiar. Un comitet din 25 persoane, ales până la constituirea partidului, trebuia să răspundă la aplicarea celor hotărîte. Din aceştia, 6 au fost clerici – 2 ortodocşi şi 4 greco-catolici. Proclamarea pasivităţii a produs indignare la Budapesta, guvernul Andrassy ordonând la 22 martie consulului regesc de la Cluj, Emanuel Pecky, să dispună fără întârziere sistarea comitetului de la Miercurea cu motivarea că, potrivit legii naţionalităţilor, „singura naţiune existentă în Ungaria este cea maghiară şi nici o naţionalitate n-are dreptul să se constituie într-un partid naţional”.237) „Schimbarea situaţiei politice a adus cu sine şi campania ziaristică pornită în «Gazeta Transilvaniei» contra lui Şaguna”.238)
La conferinţa de la Sibiu din 30 aprilie/12 mai-2/14 mai 1881, au participat 107 delegaţi ai cercurilor partidului din Transilvania şi 34 ai cercurilor din celelalte părţi, majoritatea formând-o avocaţi din ambele confesiuni naţionale. Problema a fost rezolvată, ca şi în 1869, prin menţinerea pasivităţii de către ardeleni, motivată pe aceleaşi inegalităţi a legii electorale, şi continuarea activităţii celor din celelalte provincii: Banat, Crişana, Maramureş. Hotărîrile s-au votat în unanimitate, inclusiv noul program în care se preconiza recâştigarea autonomiei Transilvaniei; introducerea prin lege a limbii române în administraţie şi justiţie în toate ţinuturile româneşti; numirea în aceste ţinuturi de funcţionari români sau cunoscători ai limbii române şi ai obiceiurilor româneşti; reviziurea legii naţionalităţilor; autonomia Bisericilor şi a şcolilor confesionale şi finanţarea lor din bugetul statului; legea electorală pe baza votului universal sau cel puţin ameliorarea condiţiilor censului. Dar programul Partidului Naţional Român, care a rămas neschimbat până în anul 1905 şi, îndeosebi, punctul privitor la autonomia Transilvaniei a produs o vie indignare în sânul guvernului maghiar. Acesta a căutat din nou omul potrivit pentru a destrăma unitatea românilor. La Blaj nu l-au găsit. Acolo păstorea Mitropolitul Ioan Vancea, incoruptibil. L-au găsit, şi de data aceasta, la Sibiu, în persoana unuia dintre urmaşii lui Şaguna, Mitropolitul Miron Romanul, căruia i s-a propus să dea o circulară de dezavuare a celor hotărîte de conferinţa Partidului de la Sibiu şi, ca o contramăsură, să se înfiinţeze un partid constituţional român, bazat pe recunoaşterea stărilor de lucruri existente. Mitropolitul a acceptat cu slugărnicie propunerea guvernului, a dat circulara cerută, dar aceasta n-a avut nici un efect şi nu a putut organiza „partidul constituţional” preconizat.239)
Memorandul (1892). Contrar partidului înfiinţat de mitropolitul Miron Romanul (în 1884), care a recunoscut dualismul şi, în consecinţă, Transilvania încorporată Ungariei, Partidul Naţional Român cerea autonomia Transilvaniei, aşa că majoritatea românilor au declanşat o puternică reacţiune, cunoscută sub numele de mişcarea memorandistă. Mişcarea a cuprins deopotrivă atât pe uniţi, cât şi pe neuniţi, propriii fii sufleteşti ai Mitropolitului Miron Romanul. La Sibiu a luat fiinţă în anul 1884 ziarul „Tribuna” care, împreună cu mai vechea „Gazetă a Transilvaniei” „de la Braşov, a desfăşurat o deosebită campanie de luptă pentru pregătirea Memorandului.” Societatea „Iulia” din Cluj, care grupa pe studenţii români de la universitate, condusă de Grigore Silaşi, profesor de limba română şi preot român unit, a militat de asemenea pe aceleaşi coordonate de luptă românească, dar societatea a fost desfiinţată şi profesorul destituit. Luptei şovine dusă de unguri prin societatea culturală maghiară „Emke” – Societatea transilvană de cultură maghiară – îi răspund românii de pe întreg cuprinsul pământului românesc, atât din Transilvania cât şi de peste Carpaţi. Ca răspuns la activitatea societăţii „Emke”, a luat fiinţă la Bucureşti Liga pentru unitatea culturală a românilor. Aceasta a redactat în anul 1891 Memoriul Studenţilor universitari din Bucureşti privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria. La Răspunsul publicat de studenţimea maghiară, studenţii români răspund cu vestita Replică, redactată în cinci limbi, cu mare ecou în Apus. Autorul Replicii, studentul Aurel C. Popovici, a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 5.000 florini amendă. În urma acestei manifestări atât de şovine a puterii de stat maghiare, nu a mai putut întârzia redactarea şi înaintarea memorandului, care a fost dus la Viena la 28 mai 1892 de către o delegaţie românească formată din 300 de membri. Rezultatele se cunosc. Delegaţia n-a fost primită de împărat, iar conducătorilor Partidului Naţional Român li s-a înscenat procesul de la Cluj, din mai 1894. În semn de protest, românii încep o serie de agitaţii. La Cluj au sosit 30.000 de români. Românii ameninţau cu revoluţia dacă vor fi condamnaţi conducătorii lor. „Rol mare jucau în pregătirea şi agitaţia spiritelor elevii din Blaj şi preoţii, mai ales cei uniţi, care erau îndrumaţi de însuşi vicarul mitropolitan Ioan Micu Moldovanu «şeful invizibil şi conducătorul secret al întregii mişcări»”.240) (În acest timp Ioan Micu Moldovanu era conducătorul Bisericii Române Unite în calitate de vicar general mitropolitan, marele mitropolit Ioan Vancea fiind mort de la 31 iulie 1892, iar urmaşul său în scaun, Victor Mihali de Apşa, va fi întronizat numai la 26 mai 1895).
Prin sentinţa din 25 mai 1894, Tribunalul din Cluj a condamnat pe conducătorii poporului român la un total de 31 de ani şi 10 luni închisoare, preotul unit Vasile Lucaciu suferind condamnarea cea mai grea, o detenţie de 5 ani. Rolul conducător în acţiunea memorandului l-a avut atât clerul Bisericii Române Unite, ca Ioan Micu Moldovanu, Vasile Lucaciu, Gherasim Domide, cât şi simpli credincioşi ca Dr. Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Teodor Mihali, Ioan Marciac etc., dar meritul revine în egală măsură şi clerului şi luptătorilor mireni fii ai Bisericii Ortodoxe care au înfruntat un dublu risc, atât al arestării şi condamnării, ca şi cei greco-catolici, cât şi pedepse pe linie bisericească de la propriul lor mitropolit.
Activismul (1905). Conferinţa naţională din decembrie 1905 hotărăşte reluarea politicii activiste a Partidului Naţional Român, menţinând neschimbat programul din 1881. În 1906 reuşesc să intre în parlament 14 deputaţi români. Împreună cu deputaţii sârbi şi slovaci au format un grup parlamentar al naţionalităţilor, al cărui preşedinte a fost ales Teodor Mihali, fiu al Bisericii Române Unite.
Războiul mondial din 1914-1918. România a trecut de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale. Sosise ceasul aşteptat de veacuri petnru eliberarea Transilvaniei. Pasul hotărîtor făcut de România a descumpănit Austro-Ungaria care nu se aştepta la o asemenea întorsătură. Prigoana împotriva românilor din Transilvania s-a înteţit, iar temniţele au fost din ce în ce mai populate cu români, mai ales după ce România a declarat formal război Austro-Ungariei. „În vara anului 1915, Guvernul Maghiar pregăteşte un proiect de colonizare, conform căruia populaţia română din Transilvania trebuia colonizată în judeţele din centrul Ungariei, iar în locul ei trebuiau aduşi unguri. Se proiecta aşa-zisa zonă de apărare naţională.”241) S-a găsit, însă, între români, şi de data aceasta, renegatul. Din păcate, şi acesta a fost reprezentant al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, ba însuşi conducătorul ei, mitropolitul Vasile Mangra. După ce România a declarat război Austro-Ungariei, „acesta iscăli un manifest defavorabil poporului român, iar intelectualii ce refuzau acceptarea şi iscălirea lui, fură fără excepţie arestaţi şi închişi, unii sfârşindu-şi viaţa în temniţă, între care s-a aflat şi un mare număr de preoţi”.242) Ruşinoasa pastorală emisă de mitropolitul Vasile Mangra a fost semnată de întreg episcopatul ortodox din Transilvania, format, pe lângă mitropolit, din episcopii Miron Cristea de la Caransebeş şi I. Papp de la Arad. În urma biruinţei puterilor Antantei şi realizarea visului de veacuri al românilor, prin unirea Transilvaniei cu Ţara, renegatul Vasile Mangra s-a sinucis, iar celor doi episcopi cosemnatari, deşi au participat la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, nu li s-a încredinţat nici unuia din ei onoarea de a citi Adunării Proclamaţia Unirii, ci episcopului Iuliu Hossu, ierarh al Bisericii Române Unite, greco-catolice, cel care a propovăduit în anii războiului fără încetare că „dreptatea va învinge”. Dintre episcopii uniţi, atunci în viaţă, Demetriu Radu al Oradei, Valeriu Traian Frenţiu al Lugojului, Iuliu Hossu al Gherlei şi vicarul mitropolitan Vasile Suciu, ales mitropolit încă din mai 1918, dar neagreat şi neconfirmat de guvernul maghiar, cu toţii prezenţi la Alba Iulia, oricăruia dintre ei i s-ar fi putut încredinţa actul istoric de citire a proclamaţiei, fiindcă toţi aveau inimile şi conştiinţele curate, şi nici unul dintre ei n-a dat bir cu fugiţii sau cu renegaţii.
Ocupaţia horthystă a Transilvaniei (1940-1944). Episcopul Iuliu Hossu – care a determinat şi pe episcopul ortodox Nicolae Colan să rămână în Transilvania sub ocupaţie – a fost conducătorul spiritual al tuturor românilor rămaşi sub ocupaţie. El a protestat împotriva crimelor oribile săvârşite de ocupanţi. Împotriva lui s-au comis două atentate. A fost scuipat în faţă de un fanatic şovin. El a luat sub aripa sa pe toţi românii, indiferent de confesiune şi nu puţine merite şi-a câştigat prin participarea, cu riscul propriei sale vieţi, la salvarea atâtor evrei din cei condamnaţi la lagărele morţii.
Împotriva unor asemenea bărbaţi ai neamului nu se pot arunca vorbe de ocară decât de oameni iresponsabili, mici la suflet şi stăpâniţi de interese meschine. A contesta sentimentele româneşti ale greco-catolicilor, pe motivul că sunt uniţi cu Roma, este identic cu rostirea unei blasfemii împotriva originii noastre de sânge şi limbă. Este cel mai slab şi mai ruşinos argument al hiperconfesionalismului, deşi îl trâmbiţează fără încetare. Până la urmă, istoricii obiectivi care au început să invalideze multe din afirmaţiile „tabu” dar fără suport documentar, vor revitaliza adevărul, fiindcă minciunile, oricât s-ar vrea de „istorice”, au „picioare scurte”.
Învăţământul confesional. Încă de la înfiinţarea şcolilor din Blaj în 1754, învăţământul a fost susţinut de Biserică. În situaţia în care trăia masa de români, exploatată prin toate formele de mizerie feudalo-urbarială, iobagi, jeleri, curialişti şi tot soiul de slugi rău plătite, posibilităţile de şcolarizare ale copiilor lor erau infime. Pentru a-i ajuta pe tinerii dornici să înveţe carte, Biserica a trebuit să le asigure, cel puţin în parte, subzistenţa, „pâinea de toate zilele”. Din această necesitate a luat fiinţă la Blaj „ţipăul”, pâinea a cărei existenţă episcopul Grigore Maior a legalizat-o, trasând obligaţii precise pentru contribuţia de grâu: 200 de gălete le-a stabilit în sarcina episcopiei, 200 în sarcina seminarului şi 200 în sarcina mănăstirii „Sf. Treime”. Cu 600 de gălete de grâu anual, era asigurată pâinea a 200 de elevi săraci, dar buni la învăţătură, cărora la sărbători li se mai dădea şi „fiertură”. Diferite fonduri şi fundaţii create de binefăcătorii care-şi testau toată averea sau o bună parte din ea pe seama acordării de burse pentru alte categorii de şcolari, din anumite localităţi sau din anumite rudenii, au fost de asemenea puse în slujba aceluiaşi scop. Aşa a devenit Blajul „o mare sală de clasă”, cum l-a numit N. Iorga. După înfiinţarea episcopiilor sufragane, învăţământul a luat avânt şi în reşedinţele acestor eparhii. Din cei 10.700 elevi care au urmat şcolile din Blaj în epoca renaşterii naţionale, aproximativ 450 tineri intelectuali şi-au adus aportul la diferite compartimente ale istoriei Transilvaniei, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, până în ajunul revoluţiei din 1848. Dintre aceştia menţionăm câţiva din cei mai cunoscuţi, printre ei fiind destui ortodocşi, dar în majoritate sunt fii ai Bisericii Române Unite: Florian Aron, Constantin Alutan, Axente Sever, Simion Balint, Alexandru Barbulovici, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Ioan Bob (episcop), Alexandru Bohăţiel, Petru Bran, Aron Budai, Ioan Budai-Deleanu, Silvestru Caliani, Timotei Cipariu, Sebastian Coşbuc, Gherontie Cotorea, Simion Crainic, Ignatie Darabant (episcop), Vasile Erdeli (episcop), Ioan Maiorescu, Grigore Moisil, Vasile Bob-Fabian, Amos Frâncu, Iosif Hodoş, Ieronim Kalnoki, Ioan Lemeni (episcop), Grigore Maior (episcop), Ioan Micu Moldovanu, Andrei Mureşanu, Iacob Mureşanu, Ioan Fechete Negruţiu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Para, Vasile Ladislau Pop, Macedon Pop, Ioan Popasu, Nicolae Popea, Florian Porcius, Atanasie Rednic (episcop), Constantin Roman Vivu, Ioan Raţiu, Vasile Raţiu, Vasile Silaşi, Alexandru Şterca-Şuluţiu (mitropolit), Simion Tanco, Nicolae Vlăduţiu, Samuil Vulcan (episcop) ş.a. „Nu poate fi vorba de un învăţământ predominant teologic, cum s-a mai susţinut fără un temei documentar, pornind de la idei preconcepute. Căci şcolile din Blaj au promovat un învăţământ ale cărui coordoante răspundeau cerinţelor proprii ale naţiunii române din Transilvania… Revoluţia din 1848 a fost şansa multora dintre ei de a fi curieri ai ideii naţionale.„243)
Pleiada de intelectuali de mai târziu, care şi-a făcut studiile în şcolile Blajului sau în şcolile confesionale din celelalte eparhii ale Bisericii Române Unite, cuprinde cele mai diferite categorii de oameni luminaţi, ajunşi conducători politici şi spirituali ai neamului, profesori universitari, jurişti, medici, ingineri, preoţi şi învăţători la oraşe şi sate, funcţionari de tot felul. Nu numai fii ai Bisericii Române Unite au fost instruiţi în şcolile confesionale ale Bisericii. Patriarhul Miron Cristea, mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan şi episcopul Argeşului Vasile Nichita Duma au absolvit liceul din Năsăud. Însuşi mitropolitul Andrei Şaguna şi-a făcut instrucţia şi educaţia de tinereţe în şcoli catolice. Pentru a le da o mai bună educaţie copiilor săi, Naum Şaguna a îmbrăţişat religia romano-catolică împreună cu copiii săi, Anastase, devenit prin călugărie Andrei (mitropolitul), Evreta şi Ecaterina. Au fost crescuţi şi instruiţi cu toţii pe cheltuiala episcopului romano-catolic Ştefan Fischer din Agria. La insistenţa mamei sale şi a rudeniilor acesteia, după moartea tatălui lor şi împlinirea vârstei de 18 ani şi a terminării liceului, Andrei a revenit la ortodoxie, a urmat Dreptul la Budapesta şi apoi Teologia la sârbii de la Vârşeţ.
Pentru a forma o cât de succintă cunoştinţă asupra şcolilor şi aşezămintelor de cultură care au fiinţat în Biserica Română Unită, enumerăm, pe cât posibil, cele desfiinţate în 1948, odată cu scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite:
La Blaj:
– Institute de învăţământ: Academia Teologică Română Unită, institut de grad universitar cu dreptul de a acorda titlul de licenţiat în Teologie, cu 100 de studenţi în medie anual; Liceul român unit de băieţi „Sf. Vasile”, în medie cu 700 elevi anual, Liceul de fete ” Sf. Ecaterina”, Şcoala Normală română unită de învăţători, cu şcoală de aplicaţie. Şcoala Normală unită de învăţătoare, cu şcoală de aplicaţie, Liceul comercial român unit de băieţi, Liceul comercial român unit de fete, Şcoala urbană de gospodărie gr. I, Gimnaziul Industrial român unit „Sf. Iosif”, Cursul profesional român unit pentru ucenici industriali.
– Instituţii de educaţie: Seminarul teologic, Internatul Vancean de băieţi, Internatul Şcolii Normale de învăţători, Internatul Liceului comercial de băieţi, Internatul Gimnaziului industrial „Sf Iosif”, Internatul Şcolii urbane de gospodărie de gr. I, Internatul Şcoalelor secundare de fete (liceu, normală, comerţ etc.).
– Instituţii de caritate: Orfelinatul de la Obreja, Azilul de bătrâni Blaj, Azilul Preoţilor deficienţi Blaj,
– Ordine religioase: Mănăstirea Ordinului „Sf. Vasile cel Mare” la Blaj şi la Obreja, Mănăstirea Asumpţioniştilor – Casa Domnului -, Congregaţia de surori a „Maicii Domnului” cu servicii caritative, conducătoare de şcoli, internate, îngrijitoare de bolnavi etc. la Blaj, Aiud, Bucureşti, Mediaş, Ploieşti, Sebeş-Alba, Sibiu.
– Altele: Tipografia şi Librăria Seminarială, Biblioteca Centrală Arhidiecezană , Asociaţia generală a românilor uniţi – AGRU – (Comitetul arhidiecezan), Uniunea Mariană a femeilor române unite (Comitetul arhidiecezan) etc.
În eparhiile sufragane:
– La Oradea: Academia şi Seminarul Teologic şi Şcoala Normală română unită de învăţători.
– La Beiuş: Liceul român unit de băieţi, Liceul român unit de fete, Internatul Pavelian român unit de băieţi, Internatul Pavelian român unit de fete. Mai menţionăm aici călugării aduşi de episcopul Valeriu Traian Frenţiu, implicaţi atât în educaţie cât şi în misionarism: Asumpţioniştii, aşezaţi la Beiuş, unde au redactat revista „Observatorul”, au condus internatul de băieţi, iar ramura feminină a acestora internatul de fete; Augustinianii (ai Adormirii Preacuratei), aduşi din Franţa; Fraţii Minori Conventuali din Moldova, aşezaţi la Drăgeşti şi Ioşia cu misiune de pastoraţie; Fraţii şcolari, veniţi din Bucureşti şi aşezaţi la Oradea cu misiunea educaţiei elevilor normalişti.
– La Cluj-Gherla: Academia de Teologie cu Seminarul teologic din Cluj, Liceul de băieţi român unit „Inochentie Micu Clain” din Cluj, Liceul de fete „Maica Domnului” din Cluj, Şcoala Normală română unită de învăţători din Gherla cu Şcoală de aplicaţie, Şcoala Normală română unită de fete din Gherla cu şcoală de aplicaţie, Şcoala Normală urbană de gospodărie „Sf Tereza” din Cluj, Gimnaziul unic „Maica Domnului” din Jucul de jos, internatul Şcolii Normale de băieţi şi Internatul Şcolii Normale de fete din Gherla, Internatul eparhial de băieţi din Cluj, Internatul de fete „Maica Domnului” din Cluj.
Ordinele monahale:
– Ordinul Bazilian cu casa mamă la Bixad, eparhia română unită a Maramureşului, cu următoarele mănăstiri pe teritoriul episcopiei de Cluj-Gherla: Nicula, judeţul Cluj, cu hramul „Maica Domnului”; biserica „Bob” şi biserica „Calvaria” în Cluj, ultima în cartierul Mănăştur, cu hramul „Maica Milelor”; Mănăstirea Strâmba (Fizeş), judeţul Sălaj; Mănăstirea Căşeiului „Strâmbu”, judeţul Sălaj; Mănăstirea Lupşa, judeţul Alba.
– Congregaţia de surori „Maica Domnului” cu casa mamă din Cluj s-a ocupat de îngrijirea bolnavilor din clinicile universitare, de conducerea şcolilor şi instituţiilor de educaţie „Maica Domnului” şi „Sf. Tereza” din Cluj şi Jucul de jos.
– La Lugoj au fiinţat un timp o Şcoală Normală de fete şi Academia Teologică română unită, fiind însă cu timpul desfiinţate amândouă din cauza unor acute lipsuri de fonduri.
– Altele: Se cuvine să mai menţionăm tipografiile şi librăriile diecezane din toate eparhiile, diferitele societăţi de editură a cărţilor religioase, revistele şi publicaţiile cu caracter religios, „Unirea”, „Unirea Poporului”, „Blajul”, „Cultura Creştină” la Blaj, „Curierul Creştin”, „AGRU”, „Viaţa Creştină” la Cluj, „Vestitorul” la Oradea, „Cuvântul Adevărului” la Bixad, eparhia Maramureşului ş.a. În fiecare eparhie au funcţionat Comitetele eparhiale ale AGRU-lui şi Reuniunilor „Sf. Maria”. La Cluj au mai funcţionat şi asociaţiile studenţeşti „ASTRU” şi „Mariana”.
Toată această înşiruire de şcoli, instituţii de cultură şi activităţi politice se datoreşte unirii cu Roma, Blajului, „Locul de unde a răsărit soarele românismului” (I. H. Rădulescu). Un adevărat soare ale cărui raze au luminat şi încălzit toată suflarea românească din Transilvania; fiecare localitate, fiecare sat, până la ultimul cătun a ajuns să aibă şcoală poporală confesională. Numai G. Şincai (1754-1816) „înfiinţa singur pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea un număr de 300-400 şcoli rurale greco-catolice în Transilvania, într-o vreme când în Transilvania ortodoxă şi în ambele Principate româneşti erau doar câteva şcoli româneşti”.244) Acest BLAJ este Mica Romă pe care a căutat-o marele nostru poet, pe atunci tânărul Eminescu, când, ajuns pe Dealul Hulei, ridicându-şi pălăria a exclamat: „Te salut din inimă, Mică Romă. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să o pot vedea.”245)