din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
De la 5 iunie 1941, dată la care a încetat din viaţă mitropolitul Alexandru Nicolescu, Biserica Română Unită nu a mai avut conducător cu depline drepturi canonice, mitropolit, aproape jumătate de secol, până la numirea în 1990 a I.P.S.S. Alexandru Todea.
Ocupaţia horthystă a Transilvaniei de Nord, în urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940, a despărţit Provincia mitropolitană română unită în două. Trei din eparhiile sufragane, Cluj-Gherla, Oradea şi Maramureş au rămas în cea mai mare parte sub ocupaţie. La fel a rămas în afara graniţelor României şi o bună parte din teritoriul Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, 148 de parohii – foarte multe din secuime – din protopopiatele Braşov (13), Gheorgheni (26), Odorhei (11), Reghin (37), Tg. Mureş (33), Teaca (24), Râciu (2), Sărmaş (2). În schimb, din cele trei eparhii rămase sub ocupaţie, 107 parohii au rămas pe teritoriul României, 54 din eparhia de Cluj-Gherla, în protopopiatele: Munţii Apuseni (20), Iara (22), Cluj (5), Huedin (7); 29 din eparhia Oradei, din protopopiatele: Beiuş (15), Holod (14); 24 din eparhia Maramureşului, în vicariatul Bucovinei. Bisericii Ortodoxe Române i-au rămas şi ei sub ocupaţia horthystă o parte din eparhiile Clujului şi Oradei. Evacuarea armatei şi administraţiei române după diktat a provocat o panică generală. La 2 septembrie 1940 s-a prezentat la reşedinţa episcopiei române unite din Cluj Mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, însoţit de Episcopul ortodox Nicolae Colan al Clujului, acesta din urmă fiind pregătit să se retragă şi el în ţară. Întâmpinaţi în curtea reşedinţei de către Episcopul Iuliu Hossu, Mitropolitul Bălan, îngrijorat, îl întreabă pe acesta:
– Ce faci, Frate, pleci?
– Unde să plec, Frate, răspunde Episcopul Iuliu Hossu mirat. Poporul pleacă? Pleacă administraţia şi funcţionarii, pleacă cei interesaţi şi oportunişti, masa cea mare rămâne aici. Eu rămân aici să împărtăşesc soarta lui.
– Da, Frate, bine faci, replică Mitropolitul şi apoi, îndreptându-se către Episcopul N. Colan, îi spuse:
– Rămâi şi tu, Frate, alături de Fratele Iuliu.
– Rămâi, Frate, rămâi, îi spuse şi Hossu lui Colan, îmbrăţişându-l cu căldură. Aşa a început o colaborare strânsă şi folositoare cauzei româneşti din Transilvania de Nord,246) şi aşa a rămas la post şi Episcopul Nicolae Colan. Episcopul Iuliu Hossu, adevăratul conducător spiritual al românilor de sub ocupaţia horthystă, a luat sub aripa sa ocrotitoare pe toţi românii, indiferent de confesiune, inclusiv pe Episcopul Nicolae Colan. În tot timpul ocupaţiei s-au cercetat şi consultat. A participat fiecare la bucuriile celuilalt. Ne gândim îndeosebi la serbările aniversare ale unuia şi celuilalt, când erau întâmpinaţi de corurile ambelor Academii teologice cu imnul „Pe stăpânii şi arhiereii noştri, Doamne îi păzeşte întru mulţi ani”. Semnificativă a fost mărturisirea în versurile lui Alecsandri a episcopului Nicolae Colan, la aniversarea din anul 1942 a 25 de ani de arhipăstorire a Episcopului Iuliu Hossu: „Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, şi-n noi doi un suflet bate”. Aşa e întotdeauna. În primejdiile comune prieteniile se cimentează. Urmare a legăturilor dintre ierarhi, prieteniile s-au extins şi mai jos, între preoţi şi credincioşi.
În urma retragerii autorităţilor româneşti după diktat, ortodocşii au rămas foarte slăbiţi, puţini în oraşe şi cu deosebire în Cluj. Autorităţile horthyste, observând numărul mic de credincioşi în bisericile ortodoxe din Cluj, au pus în discuţie destinaţia catedralei ortodoxe, motivând că ar fi suficiente 2-3 biserici în oraş pentru nevoile de cult ale românilor ortodocşi, catedrala urmând să fie pusă la dispoziţia unei confesiuni maghiare. Dar cele două confesiuni româneşti au dejucat planul ocupanţilor, programând la uniţi slujbele religioase mai devreme, la sfârşitul lor credincioşii fiind îndemnaţi să meargă in corpore la catedrala ortodoxă. Însuşi Episcopul Iuliu Hossu, la ieşirea din catedrala română unită „Schimbarea la Faţă” îşi îndemna credincioşii „Mai treceţi pe dincolo, pe la ortodocşi!” La fel au procedat şi la conferinţele religioase, participând credincioşii ambelor confesiuni, nedespărţiţi, la fiecare conferinţă, atât ortodoxă, cât şi unită.
Dar, odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cu intrarea ruşilor în ţară şi cu eliberarea Transilvaniei de Nord, buna vieţuire între cele două Biserici româneşti se va deteriora tot mai mult. Ultima manifestaţie de înţelegere cordială a avut loc în primăvara anului 1945, cu ocazia conferinţelor ţinute de Episcopul Nicolae Colan în Duminica Ortodoxiei, la Teatrul Naţional din Cluj. Fiind prezent şi Episcopul Iuliu Hossu, Episcopul Colan a spus: „Mulţi ne întreabă care este relaţia noastră cu fraţii uniţi, văzând şi pe Preasfinţitul Frate Iuliu prezent la conferinţele noastre?” A dat apoi el însuşi răspunsul: „Avem cu toţii un singur Dumnezeu căruia unii îi aduc slavă, ceilalţi mărire, unii i ne închinăm în duh, ceilalţi i se închină în spirit, unii îi cerem milă, ceilalţi îndurare, dar peste toate acestea răsună cuvintele Sfintei Liturghii: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim «după aceea a coborît în sală şi s-a îmbrăţişat cu episcopul Iuliu Hossu, în aplauzele prelungite ale celor prezenţi». În primăvara anului următor, 1946, subiectul conferinţei din Duminica Ortodoxiei fiind, ca şi în anii anteriori, rezervat tot episcopului Nicolae Colan, de data aceasta parcă a vorbit alt om, cu totul străin de anii trecuţi. În miezul problemei, alături de Biserica Ortodoxă Română, nu s-a mai folosit în comparaţii de Biserica soră Română Unită, ci de cele protestante. Episcopul I. Hossu, prezent pentru ultima dată la o conferinţă religioasă ortodoxă organizată în oraşul Cluj, şi-a dat seama că în optica Episcopului Frate s-a schimbat ceva, instalându-se o răceală care prevestea apropierea Crivăţului de la Răsărit”.247)
În timpul războiului se mai liniştise şi Mitropolitul Nicolae Bălan, omul care, în perioada interbelică, de câte ori avea ocazia, în predici, în pastorale, în discursurile şi intervenţiile din Senat, unde toţi chiriarhii, atât ortodocşi cât şi uniţi, erau membri de drept, lovea fără cruţare în unire şi „uniaţi”. După război şi-a reluat atacurile. În toamna anului 1944 nu erau bine sosite trupele sovietice la Sibiu şi, printr-o scrisoare adresată Mitropolitului Alexei al Leningradului, ajuns apoi patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, după ce salută libertatea adusă de Armata Roşie scrie: „Dacă România a avut în trecutul ei greşeli politice, dacă a participat alături de germani la războiul împotriva Rusiei, toate acestea le-a făcut numai din slăbiciunea neamului românesc, rezultată de pe urma faptului că acesta, de la 1700 încoace, este despărţit în două, prin existenţa printre români a unei Biserici în comuniune cu Biserica Papilor de la Roma”.248) În octombrie 1945, la Congresul general al preoţilor şi al tuturor cultelor din ţară, atacurile Mitropolitului Nicolae Bălan s-au înteţit.
Aşadar, în condiţiile în care a fost vacantat scaunul mitropolitan din Blaj la 5 iunie 1941 prin moartea Mitropolitului Alexandru Nicolescu – după câteva zile, la 21 iunie 1941, declanşându-se războiul şi în răsărit cu participarea României – măsurile luate de Sfântul Scaun Apostolic de a amâna alegerea noului mitropolit până la clarificarea şi normalizarea lucrurilor, au fost pe deplin justificate. În acest sens s-a recurs la provizoratul creat, prin numirea unui administrator apostolic, cum am văzut mai sus. Războiul în Europa s-a încheiat la 9 mai 1945 prin capitularea Germaniei hitleriste, iar în Extremul Orient Japonia a mai continuat luptele până în august 1945, când în urma bombardamentului atomic al oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, a fost nevoită să încline şi ea steagul şi să depună armele.
Cu armata rusă în ţară şi cu atacurile dezlănţuite ale Ortodoxiei, în martie 1946 a fost convocat electoratul Bisericii Române Unite pentru alegerea noului mitropolit. Alegerea a dat câştig de cauză Episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, care, întrunind cel mai mare număr de voturi, a ocupat primul loc în ternarul candidaţilor. Sfântul Scaun, respectând rezultatul alegerilor şi voinţa majorităţii electorilor, a fost de acord cu numirea Episcopului dr. Alexandru Rusu al Maramureşului, cerându-se în acest scop recunoaşterea Guvernului Român. Însă, la 6 martie 1945, se instalase, prin forţa ocupantului sovietic, guvernul comunist Petru Groza – Gh. Gheorghiu Dej care a refuzat să-l recunoască pe noul ales. Tratativele purtate în acest scop între Sfântul Scaun şi Guvernul Român nu au dus la nici un rezultat. Desfăşurarea evenimentelor care au urmat a confirmat că guvernul nu urmărea numai împiedicarea completării scaunului mitropolitan de la Blaj, ci distrugerea cu desăvârşire a Bisericii Române Unite. Primul-ministru Petru Groza, fiul preotului ortodox Avacum Groza din comuna Băcia, judeţul Hunedoara, ani la rând deputat sinodal în Consiliul arhiepiscopesc de la Sibiu, colaborator şi prieten al Mitropolitului N. Bălan, a fost el însuşi un adept al „reîntregirii” Bisericii ortodoxe, prin înglobarea fără condiţii a Bisericii Române Unite.
În anul 1946 a avut loc în Uniunea Sovietică integrarea, prin violenţă, a Bisericii Greco-Catolice ucrainiene în Biserica Ortodoxă Rusă, un balon de oxigen şi act de mare speranţă pentru Ortodoxia românească în uneltirile ei de desfiinţare a Bisericii Române Unite.
Între 30 mai şi 12 iunie 1947 a făcut o vizită în România Alexei, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, pentru a lua contact cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, în vederea pregătirii Congresului pan-ortodox, programat pentru anul 1948 la Moscova. În călătoria prin ţară, însoţit de prim-ministrul Petru Groza, ajungând la Blaj, acesta îi vorbeşte patriarhului despre Biserica Română Unită şi despre centrul ei, despre Blaj. Din anturajul ce-i însoţea s-a aflat ulterior că patriarhul, mai mult cu o înfăţişare de stăpân lumesc decât de slujitor spiritual, ridicând pumnul, încreţind fruntea şi cu ochii scânteietori, a strigat: „Să dispară! În doi ani să nu mai aud vorbindu-se de această Biserică!” La sosirea în Cluj a patriarhului moscovit, au fost invitaţi la primire reprezentanţii tuturor cultelor, cu excepţia Episcopului unit, dr. Iuliu Hossu, deşi pe plan local era conducătorul Bisericii cu cel mai mare număr de credincioşi. Lupta devenise tot mai făţişă. Guvernul era deja câştigat pentru problemă, având creat un precedent, un exemplu de urmat, trecerea în afara legii a Bisericii Unite din Ucraina, din dispoziţia Partidului Comunsit al URSS, direct a lui I.V.Stalin şi complicitatea Bisericii Ortodoxe Ruse, care a fost şi ea esenţială.
De la o zi la alta au sporit în intensitate atacurile, atât împotriva Bisericii Unite, cât şi a Vaticanului, cu deosebire după Congresul pan-ortodox de la Moscova, din martie 1948, o dovadă de necontestat că acolo s-a hotărît soarta Bisericii Române Unite. Comunicarea episcopului clujean Nicolae Colan, Agresiunea papală în România în ultimii 50 de ani, a fost un atac direct la adresa Catolicismului din România şi îndeosebi a „uniaţiei”. Episcopul Colan şi-a uitat de prietenia legată în timpul ocupaţiei horthyste, de îmbrăţişările „frăţeşti”, de toate declaraţiile făcute în anii de prigoană. În rezoluţia Congresului pan-ortodox de la Moscova, pentru a fi cu totul în vederile lui Stalin pentru care, după război, a mai rămas neînvins Papa, a fost atacat în mod deosebit Vaticanul, în calitate de „autor imperialist al celor două războaie mondiale şi instigatorul unui al treilea război mondial… Întreaga lume creştină şi toţi adevăraţii catolici trebuie să-şi dea seama spre ce prăpastie îi împinge papalitatea contemporană. Toţi credincioşii, indiferent de naţionalitate şi confesiune, nu pot să nu înfiereze politica Vaticanului ca o politică anticreştină, antidemocratică şi antinaţională”.249) În acelaşi timp, clerul Bisericii Române Unite a fost taxat reacţionar, fiindcă nu s-a încadrat în noile structuri de „democratizare” a Bisericii, în „sindicatele preoţeşti” sau în „Gruparea preoţilor democraţi”, bine-ştiindu-se ce au înţeles comuniştii prin democraţie. La aniversarea Adunării din 3/15 mai 1848, ţinută pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la 15 mai 1948, organizată de guvern, oratorul festiv a fost desemnat Mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, care în discursul său a lansat atacul făţiş: „Unităţii noastre naţionale ca să fie desăvârşită îi mai lipseşte încă ceva. Trebuie să înfăptuim unitatea noastră bisericească, în Biserica străbunilor noştri dinainte de 1700, în Biserica şi credinţa strămoşească a ţării noastre… Azi, când Republica Populară Română garantează egale drepturi politice, economice, culturale şi religioase, a stărui în dezunirea spirituală, cauzată de stările grave pentru poporul român ardelean din preajma anului 1700, înseamnă a dezerta din frontul unic al noilor destine, pe care poporul nostru muncitor şi le despică în zorile viitorului. Ca urmaş al vechilor mitropoliţi ai Bălgradului, care aveau sub oblăduirea lor toată viaţa românească din Ardeal, îndrept către voi, cei pe care interese străine v-au despărţit de maica noastră bună, de Biserica Ortodoxă, o chemare caldă de părinte, să vă întoarceţi acasă!”250)
La 25 mai 1948 a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Justinian Marina, în locul decedatului Nicodim Munteanu. În discursul ţinut în parlament cu ocazia alegerii a spus: „Cel dintâi lucru ce va trebui să-l realizez pe linia tradiţiilor bisericeşti este conservarea credinţei, ştergând dintre români dureroasa despărţire ce durează de 250 de ani”, iar la instalarea în scaunul patriarhal ce a avut loc prin slujba festivă din 8 iunie 1948, celebrată în biserica „Sf. Spiridon” din Bucureşti, în cuvântul său, adresundu-se greco-catolicilor a spus: „Nu vă mai lăsaţi amăgiţi de răuvoitori… Ce ne mai desparte? Nimic decât credincioşia ce o acordaţi cu supunere Romei. Întoarceţi-vă această credincioşie către Biserica neamului nostru, a strămoşilor noştri şi ai voştri!”251)
Aşadar, iniţiatorii campaniei anticatolice au fost ierarhii şi teologii Bisericii Ortodoxe Române. Primii care s-au alăturat Mitropolitului Bălan şi Patriarhului Marina au fost profesorii de teologie Grigore Marcu şi Dumitru Stăniloaie. Cel dintâi cere ca „peceţile de la 1700 să fie rupte prin intervenţia conducerii de stat”, iar D. Stăniloaie susţine că „trăim o conjunctură favorabilă când nici o putere nu mai stă în calea poporului român de a-şi reface unitatea religioasă. Am fi neînţelepţi dacă n-am profita de ea aşa cum a profitat poporul român şi la 1918 pentru a-şi reface unitatea politică”.252) Dacă Biserica ortodoxă nu şi-ar fi oferit serviciile şi nu şi-ar fi manifestat intenţia de a nu prelua moştenirea Bisericii Române Unite, guvernul nu ar fi avut nici o posibilitate să o desfiinţeze. Însă, dată fiind opţiunea Ortodoxiei pentru distrugerea „uniaţiei”, la campania iniţiată de ea a intervenit cu forţă şi brutalitate puterea politică, statul ateu comunist, care primise şi el directive din aceeaşi sursă moscovită-stalinistă. Ziarele guvernamentale dezlănţuie şi ele o campanie antipapală. Papa, numit instigator imperialist, e zeflemizat prin caricaturi şi pamflete. Într-una din caricaturi era desenat cu tiara şi în reverendă, de sub care trăgeau cu puşti şi mitraliere soldaţii americani. La 19 iulie 1948 guvernul ateu emite decretul lege prin care denunţă Concordatul cu Sfântul Scaun, încheiat la 27 mai 1927 şi abrogă legea din 13 iunie 1929 prin care a fost ratificat. La 4 august 1948 apare Legea pentru regimul general al cultelor (Decretul nr. 177), care prin articolul 40, vizând direct pe catolicii din ţară, prevede că „nici un cult religios şi nici un reprezentant al unui cult nu vor putea întreţine legături cu alte culte religioase, instituţii sau persoane oficiale în afara ţării, dăcât numai cu aprobarea Ministerului Cultelor şi prin intermediul Ministerului de Externe”, iar art. 41 prevede că „nici un cult religios nu poate să exercite vreo jurisdicţie asupra credincioşilor statului român”. Este, deci, foarte clară referirea la Sfântul Scaun şi la interzicerea oricărei legături cu Roma.
Mai consemnăm ameninţarea din 13 septembrie 1948, făcută de noul patriarh Justinian Marina, care, făcând o vizită în Transilvania şi Banat, a ajuns la Caransebeş, unde, în predica ţinută în catedrală, a spus printre altele: „Cu ocazia investirii mele am adresat un cuvânt către fraţii români din Ardeal – din strana stângă – care se lasă amăgiţi de câţiva din afară şi nu de cei fireşti. Am făcut atunci apel la patriotismul de români, ca să lase oile care le-au răpit acum 250 de ani, ca să poată veni iarăşi la staul. Ei au zâmbit şi au făcut ironii. Dacă s-a anulat Concordatul alte acte vor urma… Când spuneam la Moscova că nu cerem decât dreptate, nimeni nu voia să creadă că în ţară ortodocşii erau în urmă. Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii ce eram consideraţi ca o cenuşăreasă, ca unii care au pierdut clasa cultă (s. n.). Acum a venit vremea să fie egalitate (sic), aşa cum propovăduiră creştinismul. Pot să anunţ deci, că dacă acei păstori mincinoşi şi trădători de neam mai caută să ţină sub amăgiri oile, ne vom duce noi să adunăm oile”.253)
Erau, deci, luate hotărîrile. Diabolica simbioză între statul comunist ateu şi ierarhia Bisericii Ortodoxe Române era pe deplin perfectată. A urmat doar punerea în aplicare a maşinaţiei acestui cuplu eterogen, format din bisericani şi atei. În acest timp, Biserica Română Unită nu mai avea nici o posibilitate de a se apăra. Numai prin viu grai, de la om la om. În scris nu mai putea difuza nici un cuvânt, fiindu-i suprimate toate organele eparhiale de publicitate. Scrisoarea pastorală pregătită de episcopatul Bisericii Române Unite, datată la 29 iunie 1948, cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, adresată clerului şi poporului credincios, cu scopul de a-i preveni, n-a mai putut apare, din cauza cenzurii autorităţilor. Scrisoarea conţinea, în primul rând argumente teologice care împiedicau unificarea fără condiţii cu Ortodoxia românească şi, în al doilea rând, respingea neîntemeiata acuză de ordin politic şi naţional prin care Ortodoxia românească acuza Biserica Unită că ierarhii ei s-ar fi depărtat de popor şi de românism, repetând mereu aceleaşi stereotipe slogane că numai ortodocşii sunt români. „Pentru a răspunde, se spune în scrisoarea pastorală a episcopatului Bisericii Române Unite, ne ajunge să amintim că oameni de valoare, ai unei naţiuni care nu ne-a voit întotdeauna binele, au mărturisit că Biserica Unită a dat românilor din Ardeal conştiinţa că sunt un popor şi, un popor nobil. La fel Supplex Libellus Valachorum, Piatra Libertăţii şi Memorandumul şi-au avut sprijinul în altarul catedralei române unite din Blaj”.254)
„Un rol important în această rezistenţă a fost rezervat tânărului Episcop Ioan Suciu. El predica la catedrala din Blaj, reuşind prin arta creatoare care o stăpânea să atragă sufletele credincioşilor… Deşi atât de tânăr, Ioan Suciu prevăzuse ceea ce avea să urmeze, pentru că observase acţiunea fermentului comunist în URSS, manifestat şi prin reducerea la tăcere a Bisericii catolice din Ucraina… «Astăzi şi în zilele care vor urma, spune Episcopul Ioan Suciu în Eroism, există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viaţă care te îndepărtează de trădare, cel eroic… Acum a sosit ceasul eroismului pe pământul românesc. Biserica Greco-Catolică română, expresie a culturii naţionale şi a tradiţiei catolice, reprezintă prezenţa autentică a Mântuitorului printre noi şi, prin Hristos, suntem persecutaţi şi noi. Cetatea lui Isus din România este atacată acum de fiii întunericului. Să luptăm pentru moştenirea de adevăr şi lumină care ne-a fost lăsată, să luptăm pentru singura cale de salvare a omului, Biserica Unită, cu capul ei, Isus Hristos»”.255)
În vederea pregătirii loviturii de graţie ce urma să fie dată Bisericii Române Unite, pe lângă campania deschisă dusă de Biserica Ortodoxă Română şi statul ateu prin declaraţii orale şi prin presă, concomitent se purtau tratative în ascuns pentru a corupe o parte din clerul unit. Încă din vara anului 1948 circulau zvonuri că Emil Iuga, canonic al Capitulului eparhiei de Cluj-Gherla, ar purta în ascuns discuţii cu Biserica Ortodoxă Română pentru încorporarea Bisericii Române unite în Ortodoxie, zvonuri adeverite mai târziu. Într-adevăr, canonicul Emil Iuga a purtat în vara anului 1948 tratative cu noul patriarh, Justinian Marina; dacă aceste tratative n-au dus la un rezultat se datorează faptului că Biserica Ortodoxă Română nu a satisfăcut pretenţiile lui Iuga, care, foarte orgolios, a cerut ca la Cluj să ia fiinţă o a doua mitropolie ortodoxă a Ardealului, cu toate instituţiile anexe, inclusiv un organ oficial de presă şi un institut teologic de grad universitar, în locul Mitropoliei de la Blaj care urma să se desfiinţeze. Deşi primele încercări au eşuat, fiindcă E. Iuga la momentul oportun a dispărut, reapărând abia după actul „revenirii” de la 1 octombrie 1948, Biserica Ortodoxă nu a renunţat nici mai târziu la formula Iuga, considerând prea şterse, nesemnificative şi fără suprafaţă „figurile” celor „reveniţi”. Aceasta se va confirma în 1957, când, după transferul Episcopului Nicolae Colan de la Cluj în scaunul mitropolitan de la Sibiu, Patriarhul Justinian Marina îi va oferi din nou canonicului Emil Iuga scaunul eparhiei de la Cluj. Dar, la fel ca şi în 1948, Iuga şi-a susţinut vechile pretenţii de a ocupa numai un scaun mitropolitan. Însă, mai târziu, după ce i s-au retras ajutoarele ce le primea de la Biserica Ortodoxă Română, personal prin patriarh, în anul 1963 a trecut la Ortodoxie fără nici o condiţie, fiind numit la început preot catedral la Cluj, apoi consilier patriarhal la Bucureşti şi, de acolo, într-o parohie de enorie din Capitală, unde s-a stins din viaţă în anonimat în 1975, în vârstă de 71 de ani. Trecerea la Ortodoxie a lui E. Iuga n-a provocat nici o reacţie în sânul Bisericii Române Unite din rezistenţă, nefiind urmat la „revenirea” lui nici măcar de către un singur preot.
Pe lângă toată nereuşita încercării cu canonicul Iuga, bătălia unificării a continuat cu aceeaşi intensitate. La 3 septembrie 1948 a fost depus, prin decret guvernamental, Episcopul Ioan Scuciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş. Concomitent au fost suprimate salariile preoţilor români uniţi. La 18 septembrie au fost depuşi, la fel prin decret guvernamental, episcopii Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea, Alexandru Rusu al Maramureşului şi Ioan Bălan al Lugojului. Oficial au mai rămas în funcţie numai episcopii Iuliu Hossu de Cluj-Gherla şi Vasile Aftenie, arhiereu vicar al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş pentru Vechiul Regat, cu reşedinţa în capitală. Aceştia au fost lăsaţi până la urmă, fiindcă asupra lor continuau presiunile pentru a fi câştigat cel puţin unul dintre ei la Ortodoxie.
Negăsindu-se nici în restul clerului superior, printre canonici, profesorii de Teologie sau călugării cu pregătire superioară, dispuşi la tratative de trecere, s-a recurs la clerul secular, la preoţii din parohii. Dintre aceştia, în primul rând, s-au adresat celor ce deja erau intimidaţi ca foşti legionari sau membri ai partidelor istorice, Naţional Ţărănesc şi Liberal, partide împotriva cărora pornise deja, şi continua cu putere, o campanie de arestări, procese şi condamnări. Sub teroare, aceştia au fost primii care au semnat listele de adeziune şi „revenire”. Au fost câţiva preoţi, elemente declasate, compromişi, divorţaţi şi concubini, sau care urmăreau o căpătuială. În ultimele 8-10 zile ale lunii septembrie 1948, echipe formate din câte un activist de partid şi unul dintre asemenea preoţi au cercetat satele ardelene, vizând pe preoţii greco-catolici. Acestora li s-a spus că în ziua de 1 octombrie va avea loc la Cluj o consfătuire a preoţilor greco-catolici, la care principalii invitaţi sunt Episcopul Iuliu Hossu şi canonicul Emil Iuga, pentru a se „discuta” problema unificării bisericeşti din România. Cei aduşi, n-au ştiut, înainte de a a junge la Cluj, câţi preoţi urmau să se întrunească la această „consfătuire”. În realitate au fost aduşi 38 de preoţi, ca o replică în timp la numărul celor 38 de protopopi care au participat la sinodul unionist din 7 octombrie 1698, în frunte cu Episcopul Atanasie Anghel, la Alba Iulia. Abia ajunşi la Cluj, în după-amiaza zilei de 30 septembrie, preoţii convocaţi au constatat că nu e vorba de o „consfătuire” cu Episcopul Iuliu Hossu şi canonicul E. Iuga în care să se „discute” problema unificării bisericeşti. Pe această invitaţie la „discuţia” cu episcopul Iuliu Hossu au semnat cei mai mulţi dintre cei 430 de preoţi, publicaţi în presă că ar fi cerut „trecerea” la Ortodoxie, aşa că „duşi” cu această invitaţie, în unele protopopiate au semnat majoritatea preoţilor, inclusiv protopopii. Aşa a fost, de exemplu, în eparhia Lugojului în protopopiatele Lupeni şi Orăştie. De la Lupeni a fost adus la Cluj însuşi protopopul Ioan Pop, iar protopopul Valer Paveloniu, de la Orăştie, a trimis delegat oficial, cu împuternicire, pe unul dintre preoţii săi. Odată cu sosirea „delegaţilor” la Cluj, Episcopul Iuliu Hossu a fost fixat la reşedinţă, cu pază la poartă. I-au fost rupte toate legăturile cu exteriorul. În urma campaniilor de presă şi a atacurilor Ortodoxiei, episcopul era îngrijorat încă din primăvară. După Congresul pan-ortodox din martie 1948 de la Moscova, într-una din zile a fost vizitat de către Episcopul Nicolae Colan cu care s-a întreţinut câteva ore, o întâlnire în doi, de la care, în mod direct, nu s-a aflat nimic din discuţiile ce s-au purtat. În îngrijorarea sa, Episcopul Iuliu Hossu lăsa din când în când să se întrevadă că Biserica Română Unită este pândită de o mare primejdie, dar nu şi-a închipuit niciodată că vor fi folosite mijloace atât de violente împotriva ei. E sigur că Episcopul Nicolae Colan i-a adus „confratelui său” şi propuneri oficiale în legătură cu poziţia acestuia în viitoarea Biserică „reîntregită”, pe care, desigur, Episcopul Hossu le-a respins, cum le respinge şi mai târziu în penitenciarul din Sighet sau în 1955 în faţa lui Petru Groza, devenit preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (preşedintele României). Foarte rar mai scapă câte o aluzie, indirectă, la „ofertele” ce i s-au făcut. Participarea efectivă şi nemijlocită a Bisericii Ortodoxe Române la punerea în ilegalitate a Bisericii Române Unite a fost notorie. Pentru preoţii aduşi la Cluj în după-amiaza zilei de 30 septembrie 1948, s-a pregătit găzduirea la Hotelul „Astoria”, iar masa la restaurantul „Darvassy”, nu departe de hotel, pe malul Someşului. La masă au fost invitaţi şi asistaţi de protopopul Simion Curea, un apropiat al episcopului N. Colan şi delegatul acestuia, care, în numele episcopului, îndeplinea oficiul de gazdă, preoţii fiind invitaţii episcopului. De bună seamă că discuţiile purtate atât la masă, cât şi la hotel n-au avut caracter teologic şi n-a interesat pe nimeni mântuirea sufletelor. Câţiva dintre preoţi, dându-şi seama că nu se mai vorbeşte de participarea Episcopului Iuliu Hossu, cum li s-a spus, au hotărît să verifice înşişi acest lucru şi, astfel, a doua zi, la 1 octombrie, dis-de-dimineaţă, protopopul Ioan Pop din Lupeni a plecat să se convingă personal de atitudinea ierarhului. Luând la cunoştinţă că toţi care intră sau ies de la Episcopul Hossu pe poartă sunt reţinuţi, a intrat într-o curte vecină, a escaladat gardul şi a pătruns în reşedinţă. L-au încunoştinţat pe episcop de ceea ce se pregăteşte. Episcopul care părea informat, i-a spus că nu este nimic adevărat din aşa-zisa participare a sa la „consfătuire” şi să se întoarcă imediat să le spună preoţilor adunaţi să se împrăştie şi să plece, căci altfel, în calitate de episcop al locului, îi va excomunica. Revenit la hotel, protopopul Ioan Pop a comunicat mesajul episcopului, dar numai câtorva dintre preoţi, care i s-au părut de încredere, fiind el însuşi timorat de starea în care a fost adus. Doi dintre preoţi, nu mult după ce au aflat poziţia episcopului şi cu puţin înainte de încolonarea a doi câte doi preoţi şi pregătirea plecării la Liceul „George Bariţiu”, au reuşit să părăsească hotelul. Unul dintre ei a fost Iuliu Man din Reghin, care, totuşi, după adunarea de la Cluj, a fost „lămurit” să treacă la Ortodoxie şi a fost numit protopop la Târgu Mureş şi apoi preot la Bucureşti; al doilea preot care a părăsit hotelul a fost din eparhia de Cluj-Gherla, C. Plaianu.