din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
La propunerea ternarului de conducere al eparhiei de Cluj-Gherla şi cu aprobarea chiriarhului titular dr. Iuliu Hossu, încarcerat la Căldăruşani, preot prof. dr. S.A. Prunduş, provicar general episcopal I, a solicitat o audienţă Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina. Audienţa a avut loc la 18 august 1967. În consemnarea făcută după audienţă, S.A. Prunduş notează, printre altele: „Mi-am exprimat adânc durerea că ope-ra de întregire bisericească nu este desăvârşită şi rămâne incompletă, câtă vreme cei mai aleşi credincioşi şi preoţi, în frunte cu întreg episcopatul, au rămas în afara întregirii şi stăruie încă pentru înfiinţarea cultului greco-catolic. Ar trebui să fie găsită o soluţie ca toţi să fie alături de Preafericirea Voastră, să fiţi cu adevărat patriarhul tuturor românilor şi, sub îndrumarea şi oblăduirea Preafericirii Voastre, cot la cot şi cei din ţară cu cei din străinătate… cu tot devotamentul pentru naţiunea română. Preafericirea sa a înţeles dorinţa maselor, expusă de mine şi a răspuns foarte categoric:
– Aveţi răbdare! Eu nu spun că unirea e aproape, dar nici departe nu-i. Acum vine la noi Athenagora (patriarh al Constantinopolei, aderent al unirii Bisericilor, n.n.), apoi va veni Cardinalul König, pe urmă va merga Athenagora la Roma şi apoi vom merge şi Noi. Noi vom face unirea, iar teologii şi juriştii să-şi bată capul şi să rezolve schisma. Cum şi-au bătut capul să facă schisma în Biserică şi s-o alimenteze, acum să-şi bată capul s-o rezolve.
Profetice cuvinte şi pline de realism, continuă în consemnarea sa S.A. Prunduş. Rămâne însă să le vedem împlinite… rămâne să-l vedem pe Preafericirea sa, un român îmbrăţişat cu un latin, cu confratele său Paul al VI-lea peste mormântul Sfântului Apostol Petru, ca astfel să nu mai fie în sufletul nimănui nici un fel de rezervă şi lucrarea Sfântului Duh, sub binecuvântarea celor doi întâi-stătători, să fie anticiparea şi modelul unităţii întregii Biserici Creştine”.
Aşa s-ar fi putut termina procesul de întregire bisericească şi unitate sufletească a poporului român, să se găsească în comuniune sufletească toţi fraţii neamurilor neolatine, care, în afară de români, toate fac parte din Marea Biserică a lui Hristos în frunte cu Sfântul Apostol Petru, urmaşul Papei de la Roma.
La 3 iunie 1969, S.A. Prunduş a fost din nou primit în audienţă de Patriarhul Justinian Marina. Dar, de data aceasta, patriarhul a fost altul. Unirea, despre care a fost vorba la 18 august 1967, părea acum un lucru cu totul depărtat, iar patriarhul se considera prea bătrân pentru a ajunge să o vadă. Dovadă că, în contextul în care-şi trăia viaţa în vremea aceea, într-o dictatură politică atât de anticatolică, conducătorul Bisericii Ortodoxe Române n-a avut curajul pe măsura opiniilor sale intime şi nici concursul anturajului imediat, Sfântul Sinod, format în întregime din oameni ai regimului sau timoraţi de acesta, aşa că a preferat să continue şi el jocul după muzica zilei, în nota aceasta fiind declaraţiile făcute la 18 august 1971 în catedrala episcopală din Cluj, în drumul său spre Maramureş. Asemenea convertiri de la o „convingere” la alta, cu totul opuse, lasă să se întrevadă o lipsă de seriozitate în faţa problemelor majore ale vieţii Bisericii româneşti şi confirmă părerea episcopului Iuliu Hossu că Ortodoxia nu se poate desprinde de prejudecăţile trecutului.
La 26 mai 1973, Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită Papei Paul al VI-lea, la Vatican. Vizita a făcut să crească din nou speranţa în relegalizarea Bisericii Greco-Catolice. S-a observat o destindere în relaţiile autorităţilor statului cu clerul unit, în sensul unei toleranţe faţă de practicarea clandestină a cultului. Nu s-a admis oficierea publică a slujbelor Bisericii Române Unite, dar cele ce se săvârşeau prin locuinţe, chiar dacă aveau asistenţă de credincioşi, nu mai erau urmărite de securitate ca înainte. O scrisoare a episcopului român unit al Lugojului, Ioan Ploscaru, din 13 iulie 1975, adresată lui S.A. Prunduş, pe atunci provicar general episcopal I în conducerea eparhiei de Cluj-Gherla, arată că, în Cadrul Conducerii de stat, problemei Bisericii Române Unite i se dă o deosebită atenţie. P.S. episcop comunică lui A.S. Prunduş că, la 12 iulie 1975, a fost vizitat la Lugoj de către un ofiţer superior din cadrul Ministerului de Interne – Bucureşti, un colonel care, de la început, i-a dat a înţelege că n-a venit pentru „anchete”, ba mai mult chiar, ofiţerul a declarat că „vechile metode au fost abolite şi că felul în care a fost tratată Biserica Greco-Catolică, se recunoaşte, a fost o greşeală…” O parte din conversaţie a fost asigurarea că, în prezent, se recunosc meritele Bisericii Greco-Catolice până la desfiinţarea ei… Şi nici în intervalul de atunci şi până acum nu s-a dovedit nepatriotică. Punctul central şi revelator a fost afirmaţia hotărîtă că statul român doreşte „o Biserică puternică românească, indiferent cum s-ar numi”, ajungând la concluzia că unificarea din 1948 a eşuat. „Am înţeles că doreşte părerea noastră pentru o adevărată unire a Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă. Nu a exclus anumite legături cu Roma, anumite schimbări în Biserica Ortodoxă, precum şi eventuale conferinţe între reprezentanţii celor două Biserici”. PS episcop trage concluzia că, din discuţiile purtate, un lucru important s-a desprins: „persecuţia s-a terminat şi acum urmează faza dialogului”. Aceste lucruri au fost comunicate şi episcopilor diecezani.
Dar, din cele discutate şi sperate, nu s-a realizat decât o toleranţă oarecare în relaţiile statului cu Biserica Română Unită. Destinderea se datora, cu deosebire, activităţii şi luptei popoarelor pe plan internaţional prin conferinţele pentru securitate şi drepturile omului, începând cu cea de la Helsinki (1975), la care a participat şi Guvernul Român. Însă, chiar dacă regimul ateu, de stat, a început să privească problema Bisericii Române Unite într-un chip mai omenos, în schimb Biserica Ortodoxă Română a continuat să manifeste aceeaşi intransigenţă şi ostilitate. Potrivit propunerilor făcute mai de demult de către Patriarhul Constantinopolei, Athenagora, pentru iniţierea unui dialog doctrinar cu Roma, în vederea unificării Bisericii şi comuniunii depline, autocefaliile ortodoxe au condiţionat participarea lor la acest dialog, de a nu se face „prozelitism unit printre ortodocşi, iar acolo unde s-au desfiinţat Bisericile Unite să nu se mai încerce reînfiinţarea lor”. Dialogul a început încă din primăvara anului 1980 la Patmos şi Rodos în Grecia, iar Biserica Ortodoxă Română, prezentă şi ea cu o delegaţie la convorbiri, foarte interesată în problema „Bisericii Unite”, ţine mult ca această condiţie să fie respectată.
În faţa situaţiei nou-create trebuia, totuşi, găsită o modalitate pentru credincioşii Bisericii Române Unite pentru a-i scoate din ilegalitate şi a le da posibilitatea să-şi exercite cultul, nediscriminaţi, până la desăvârşirea unirii celor două mari ramuri ale Bisericii creştine care, mai devreme sau mai târziu, se va produce indubitabil, pentru a se împlini cuvintele Domnului „ca toţi să fie una” (Ioan XVIII-21), „o turmă şi-un păstor” (Ioan X-16). Venit în ţară, preotul Mircea Todericiu din Statele Unite ale Americii, a sugerat un „PROIECT DE MODUS VIVENDI” între preoţii Bisericilor Române Unite şi stat:
„Între părţi se stabileşte următoarea orânduire:
1. În înţelegere cu preotul local, preoţii Bisericii Unite pot să slujească la altarele bisericilor respective, după normele şi rânduiala bisericii (catolice) din ţară;
2. Pentru satisfacerea mulţumitoare a cerinţelor spirituale ale credincioşilor catolici, parohul locului poate folosi ajutorul şi asistenţa preoţilor respectivi;
3. Pentru a duce la o mai bună şi armonioasă împlinire a acestei orânduiri, pe lângă episcopiile existente se aşează un episcop titular al clerului respectiv;
4. Pentru a uşura un schimb şi mai prompt şi mai eficient de idei şi comunicări între stat şi Biserica Catolică, Preşedintele R.S. România să numească la Roma un reprezentant personal”.
Comentându-şi propunerile, Mircea Todericiu spune, între altele: „De bună seamă recunoaştem vastitatea problemei. În ceea ce propunem este «ceva» ce se poate face imediat pentru numărul preoţilor acestei «foste» Biserici; «ceva» ce taie craca de sub picioarele duşmanilor; «ceva» ce aduce împăcare printre români; «ceva» ce are în el sâmburele unei glorii mari pentru poporul român, o Biserică Catolică românească condusă de români pe pământ românesc. Preoţii Bisericii Române Unite recapătă recunoaşterea demnităţii lor, ca să se bucure din nou de splendoarea slujbelor publice, făcând acolo şi unde li se cere şi un pic de bine pentru sufletele care-i acceptă. Biserica Ortodoxă se eliberează de umbre şi poate, şi ea, păşi cu mulţumire printre unităţile internaţionale ale religiilor din lume. Statul român şi conducătorii lui câştigă atenţia şi bunăvoinţa Vaticanului, înţelegerea şi prietenia oamenilor lui în val-vârtejul vieţii internaţionale… Vaticanul va răsufla uşurat că România a făcut pasul cel dintâi, trecând peste pragul păgubitor al neînţelegerilor. Iar cu pacea şi înţelegerea dintre noi, Neamul se îndreptăţeşte şi la revendicarea drepturilor şi bunurilor care au fost o dată ale lui (Colegiul Pio Romeno din Roma, demnitatea de cardinal pentru unul din episcopi). Chiar începutul acestor împliniri ar fi de dorit să fie cât mai lipsit de zgomot”.
Propunerile preotului Mircea Todericiu n-au găsit nici un ecou, la nici una din părţile vizate.
Această neaşteptată stare de lucruri, precum şi sugestiile izvorîte din propunerile preotului Mircea Todericiu, l-au determinat şi pe canonicul Nicolae Pura, deţinătorul puterii de jurisdicţie din eparhia Cluj-Gherla, ordinarius, să ia atitudine faţă de situaţia Bisericii Române Unite în starea nou creată. El şi-a fixat gândurile şi şi-a cristalizat poziţia pe câteva pagini, într-o încercare intitulată SIC COGITO.
„Iată, spune Nicolae Pura, că începerea dialogului între Ortodoxie şi Catolicism a creat o situaţie nouă. Şi dacă vrem să facem ceva în problema Bisericii Române Unite e nevoie să ţinem cont de această situaţie”. Două erau la ora aceea realităţile crude în care se găsea Biserica Română Unită şi între care Nicoale Pura a vroit să intervină cu o soluţie intermediară:
1. Potrivit decretului de trecere în ilegalitate nr. 358 din 1 decembrie 1948, Biserica Română Unită a fost scoasă de pe arena vieţii publice româneşti;
2. Lupta dusă pentru „restitutio in integrum” timp de 32 de ani, pentru care şi-au dat viaţa şi au suferit martiriul episcopii şi atâţia preoţi şi credincioşi, nu a dus la nici un rezultat, Biserica ducându-şi viaţa, în continuare, în ilegalitate.
Ţinând cont că Sfântului Scaun, pentru participarea la marele dialog dintre Catolicism şi Ortodoxie, i s-a condiţionat păstrarea unei rezerve şi pasivităţi faţă de Bisericile Unite, îndeosebi faţă de cele suprimate din Europa de răsărit, printre care şi Biserica Greco-Catolică din România, Nicolae Pura a văzut rezolvarea de moment, provizorie, a ieşirii din ilegalitate şi a păstrării în acelaşi timp a disciplinei impuse de Roma prin rezerva acceptată, prin una din cele două soluţii pe care le-a propus:
1. „Una ar fi aceea care ar da posibilitatea greco-catolicilor să-şi practice credinţa lor catolică într-un cadru care să nu violeze condiţionarea dialogului teologic pentru unire… Iar această condiţie s-ar putea respecta prin practicarea provizorie a religiei catolice după ritul romano-catolic. Această practică nu ar însemna efectiv o trecere la ritul latin, căci după dreptul canonic, primirea tainelor, inclusiv a Botezului, nu-l face pe un greco-catolic «ipso facto» romano-catolic”. Soluţia e identică cu cea prezentată, încă din 1956, celor trei episcopi aşezaţi la Curtea de Argeş, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, acceptată iniţial de episcopii Hossu şi Bălan, dar abandonată în urma refuzului categoric al episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului. Nicolae Pura îşi susţine propunerea, deşi sunt enumerate de el însuşi o serie de obiecţiuni ridicate împotriva ei, cum ar fi primejdia maghiarizării, care, după Nicolae Pura, nu mai poate avea o şansă de reuşită, mai ales că liturghiile în rit latin s-ar celebra în limba română. Altă obiecţiune ar fi încălcarea clauzei de la Unirea din 1700 prin care s-a condiţionat că „legea să stea pe loc” şi la care N. Pura răspunde că, atunci, părinţii au confundat „legea” cu ritul, ceea ce azi nu mai stă în picioare, când nu numai preoţii ci şi credincioşii deosebesc ritul de credinţă.
2. În caz că formula de mai sus nu ar fi acceptabilă sau realizabilă, continuă N. Pura, din alte şi alte motive… ar mai rămâne o singură posibilitate şi anume aceea de a rămâne aşa cum suntem, în espectativa rezolvării (oarecând) acestei probleme prin efectuarea unirii tuturor… Şi această modalitate ar trebui să se stabilească la nivel înalt… E nevoie să ieşim din ilegalitate pentru a nu fi socotiţi cetăţeni de mâna a doua, ca urmaşi ai marilor bărbaţi ai Şcolii Ardelene, care au făcut «minunea resurecţiei neamului românesc»”.
Ca şi propunerile preotului Mircea Todericiu, la fel şi ale canonicului Nicolae Pura au rămas acte singulare de bună intenţie, negăsind ecou, cu deosebire la factorii de decizie, la episcopi, care nu au acceptat sub nici o formă încălcarea prohibiţiei stabilită de părinţii unionişti de la 1700. Biserica a continuat să-şi ducă viaţa în ilegalitate, însă, cum am arătat mai sus, tratată de la un timp din partea autorităţilor statului cu mai înţelegătoare toleranţă. Mai neînduplecată şi mai neîngăduitoare s-a arătat din nou ierarhia Bisericii Ortodoxe Române.
În 1981, când în Curia Romană, preotul român greco-catolic Traian Crişan, originar din eparhia de Cluj-Gherla, fiind numit secretar al Congregaţiei pentru canonizarea Sfinţilor, a fost hirotonit arhiereu şi ridicat la rangul de arhiepiscop, pentru că acesta este rangul prevăzut de canoanele Bisericii Romane pentru demnitatea respectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a considerat lezat şi a considerat actul consacrării, săvârşit de însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, ca un act de provocare la adresa Bisericii Ortodoxe Române, prin hirotonirea făcută pentru Biserica Română Unită care nu mai există, fiind integrată în Ortodoxie, şi a redactat un energic protest, semnalând Conducerii statului abuzul săvârşit de Roma papală. Într-o cuvântare rostită ulterior în cadrul unei Liturghii transmise din capela postului de radio Vatican, arhiepiscopul Traian Crişan a arătat că a fost înălţat la demnitatea de arhiepiscop pentru Curia Romană şi nu pentru Biserica Română Unită din ţară, fiind, deci, neavenit protestul Sfântului Sinod.
În tot timpul prigoanei, preoţii Bisericii Romano-catolice din Moldova au manifestat o deplină solidaritate cu fraţii lor din Biserica Română Unită ardeleană. Au primit în bisericile lor pe preoţii greco-catolici şi i-au făcut părtaşi la propria lor pastoraţie, încredinţându-le propriii lor credincioşi, mai ales în parohiile mari cu mai multe filiale, aşezând în unele filii, ca păstor sufletesc, un preot greco-catolic, cum a fost cazul preotului dr. Simion Chişiu, profesor la Academia de Teologie română unită din Cluj, care după eliberarea din puşcărie, a păstorit în Moldova până la sfârşitul vieţii (1988). În preajma marilor praznice, când cresc cerinţele spirituale ale credincioşilor, preoţii locali fiind puţini pentru a le putea satisface toate – pregătirea noilor generaţii de preoţi fiind şi acolo limitată de puterea politică – apelau la preoţii greco-catolici din Transilvania. Contactul uniţilor cu catolicii din Moldova a sporit de la o zi la alta, aşa că, la un timp, s-a ajuns ca la pelerinajul de la Cacica, judeţul Suceava, în ziua de 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, să participe zeci de mii de credincioşi, atât romano-catolici din Moldova cât şi uniţi din Transilvania.
Deşi toleranţa autorităţilor de stat a continuat, greco-catolicii văzând în ea o apropiată repunere în drepturi a cultului Bisericii Române Unite, aceasta nu s-a produs. În schimb, la cererea catolicilor de rit latin din Moldova, angajaţi în înteprinderile industriale din Transilvania, s-a introdus în mai multe oraşe ardelene, în câte o biserică romano-catolică, în duminici şi sărbători mari, o Liturghie de rit latin în limba română. La această Liturghie au participat, pe lângă catolicii moldoveni, foarte mulţi greco-catolici localnici.
La începutul prigoanei, în anii 50-60, pentru a-i forţa pe greco-catolici să treacă la Ortodoxie, li s-a pus în vedere preoţilor romano-catolici din Transilvania să nu acorde, sub nici o formă, asistenţă spirituală. Aşa că, în acei ani, morţii dintre credincioşii din rezistenţă au fost îngropaţi fără serviciu religios. Rostea întreaga asistenţă în cor câteva rugăciuni, intona câteva melodii din ritualul mortuar şi îi aşezau în mormânt. De acest fel de înmormântări fără preoţi au avut parte cu deosebire preoţii „nereveniţi” la Ortodoxie şi membrii familiilor lor. Dar n-au fost puţini nici credincioşii bătuţi de aceeaşi soartă, înhumaţi în acelaşi chip. Însă, odată cu destinderea internaţională, s-a accentuat şi pe plan intern toleranţa autorităţilor de stat. În acest context, credincioşii Bisericii Române Unite au început să apeleze la serviciile preoţilor romano-catolici locali, cu deosebire la săvârşirea slujbei de înmormântare. Unii dintre preoţii romano-catolici maghiari au răspuns pozitiv, săvârşind slujba înmormântării în rit latin, dar în limba română. E notoriu cazul preotului romano-catolic, dr. Iosif Denderle, din Cluj, care s-a identificat cu suferinţele greco-catolicilor şi a răspuns la toate chemările, motiv pentru care a fost supranumit „popa românilor”.
Pentru credincioşii care nu puteau asculta în nici un fel duminica sau în sărbători o liturghie catolică, li s-a recomandat să asculte Liturghia în limba română transmisă de postul de Radio Vatican, în cadrul căreia se rostea fie o omilie, fie o predică tematică instructivă. Această liturghie a fost mult timp onorată de prezenţa ierarhilor români uniţi din emigraţie, Episcopul Vasile Cristea şi Arhiepiscopul Traian Crişan.
Preoţi din emigraţie au început să facă vizite în ţară, iar preoţii din ţară au făcut vizite în străinătate, îndreptându-se cu deosebire spre Cetatea Eternă, Roma. Acolo au prezentat Sfântului Părinte omagiile credincioşilor Bisericii Române Unite şi au trecut prin capela postului de radio Vatican unde au liturghisit şi au rostit un cuvânt de învăţătură şi de mângăiere pentru fraţii din ţară, întărindu-le convingerea că suferinţele au un sfârşit. Din păcate, preoţii din emigraţie, în vizită în ţară, erau consideraţi spioni ai imperialismului şi urmăriţi de oamenii securităţii pas cu pas, chiar cei veniţi în probleme oficiale nu scăpau de însoţitorul „binevoitor” al Departamentului Cultelor, de la sosirea în ţară şi până la trecerea din nou a frontierei. Nu mai puţin neplăcute au fost şi vizitele preoţilor din ţară în străinătate, fiind şi ei suspectaţi, de către unii din propriii lor fraţi din diasporă, ca elemente puse în slujba securităţii comuniste din România. Mai amintim aici o Liturghie greco-catolică pe lună – în a treia duminică – transmisă de postul de radio Europa Liberă, o reuşită înregistrare efectuată în biserica română-unită din Roma de pe timpul păstoririi Mons. Aloisie L. Tăutu, însoţită totdeauna de un cuvânt de învăţătură, rostit de regulă de Mons. Octavian Bârlea, superiorul Bisericii Române Unite din Germania. Emiterea ambelor liturghii, atât de la Vatican cât şi de la München, continuă şi azi.
Odată cu venirea în fruntea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în anul 1985 a lui Mihail Gorbaciov, care a zdruncinat sistemul comunist de guvernare din toate încheieturile, concretizând noua directivă politică, de destindere internă şi internaţională, în două noţiuni care au făcut înconjurul lumii, glasnost şi perestroika, în traducere transparenţă şi restructurare, autorităţile comuniste româneşti au devenit şi mai tolerante cu Biserica Română Unită, mai ales că au constatat că „unificarea” bisericească din 1948 nu a adus ţării nici un aport politic, ci a fost una din cauzele care au contribuit la ştirbirea prestigiului ce l-ar fi dorit regimul pe plan internaţional. În noile împrejurări, Biserica Română Unită a început a-şi regrupa credincioşii la servicii religioase publice proprii, deşi neautorizate, îndeosebi la oraşe, săvârşite atât în încăperi mai mari, luând naştere diferite capele, cât mai ales în aer liber, în curţi încăpătoare, concelebrând în sobor zeci de preoţi, de multe ori cu participarea unuia dintre episcopi şi în asistenţa a sute, uneori a mii de credincioşi. Reclamaţiile făcute în continuare de reprezentanţii Ortodoxiei la autorităţi au început să rămână fără ecou. Înmormântările credincioşilor greco-catolici devin adevărate manifestaţii ale Bisericii însăşi. Nu se mai face apel la preoţii romano-catolici. Servesc preoţii uniţi în sobor. La unele înmormântări numărul preoţilor concelebranţi a trecut de 40, unii îmbrăcaţi în toate odăjdiile, cei mai mulţi însă numai cu epitrahile. Acelaşi număr de concelebranţi şi la liturghiile arhiereşti. Un merit deosebit în desfăşurarea acestor manifestări ale Bisericii Române Unite revine IPS Alexandru Todea, actualul mitropolit, care, ori de câte ori i s-a cerut, a celebrat liturghii ahiereşti publice, înconjurat de un mare sobor de preoţi. La fel a participat la multe înmormântări, fie de preoţi, fie de mireni fruntaşi. În cuvântările rostite cu aceste ocazii, înaltul ierarh stăruia cu deosebire asupra rolului Bisericii Române Unite în viaţa neamului românesc, grupând de la o zi la alta tot mai multe suflete pentru cauza Bisericii martire, fiind deosebită afluenţa de intelectuali, oameni de ştiinţă, de cultură şi artă, fii ai Bisericii Române Unite şi nu puţini ai Bisericii Ortodoxe şi ai altor culte.
Una dintre problemele greu de rezolvat în timpul persecuţiei a fost regenerarea şi completarea cadrelor preoţeşti. Deşi chemări, atât la preoţie cât şi la monahism, au fost multe, au putut fi valorificate cu greu, fiindcă nu putea fi nimeni hirotonit fără instrucţia teologică minimă necesară şi fără o minuţioasă verificare a chemării la Sfânta Taină a Preoţiei sau la îmbrăţişarea monahismului, pentru a nu pătrunde în cler duşmanul ateu, orânduirea comunistă fiind foarte abilă în a pătrunde în cele mai tainice şi intime structuri sociale, cu deosebire a cultelor religioase, pentru a le descoperi activitatea şi a le compromite. Încă în perioada anilor 50, când persecuţia continua cu aceeaşi duritate şi teroare cum a început în anul 1948, la Cluj funcţiona o şcoală de învăţământ teologic greco-catolic, în care erau pregătiţi clandestin tineri pentru preoţie. Din sentinţa Tribunalului militar Cluj, nr. 288 din 9 iulie 1959, rezultă că Teologia greco-catolică clandestină era condusă de inculpaţii Augustin Prunduş, fost profesor de Teologie şi călugărul bazilian Leon Iulian Manu, fost stareţ al mănăstirii Nicula, precum şi călugărul Iosif I. Bal. Au fost descoperiţi urmând pregătirea teologică tinerii Ioan Sabău, Laurenţiu V. Crişan şi Ioan Micu, toţi călugări, „studiind diferite tratate teologice, urmând ca apoi să fie examinaţi şi a primi calificativul”. Numiţii au început studiile încă din 1953. În toamna anului 1955 au depus examenele din „Dogmatică” şi „Porunci” (Teologia Morală). Au fost condamnaţi atât profesorii, cât şi cursanţii la ani grei de temniţă. Condamnările nu i-au descurajat nici pe profesori şi nici pe cursanţi. Cursurile teologice au luat un deosebit avânt după anul 1964, când supravieţuitorii s-au întors din închisori. Se ţineau – în continuare clandestin – sub îndrumarea vicarului general episcopesc şi ordinarius Nicolae Pura, fost rector al Academiei de Teologie Română Unită din Cluj până în anul 1948. Între profesorii de mai târziu mai menţionăm pe canonicii Cosma Avram, Grigore Strâmbu, profesorii de Teologie Eugen Popa, Gavril Pop, Liviu Pandrea, toţi trei de la Academia Teologică din Blaj, precum şi câţiva preoţi, ca Ion Vasile Botiza, Pantelimon Aştelean, Ioan Roşu ş.a. Întrucât în timpul persecuţiei Biserica Română Unită a fost trecută în ilegalitate, preoţia greco-catolică în calitate de funcţie socială, de profesie, nu putea asigura nimănui existenţa, fiindcă ierarhii hirotonitori nu puteau acorda nici un beneficiu producător de venit nimănui, o biserică sau o parohie, acestea fiindu-i răpite Bisericii Române Unite de către Stat încă din 1948 şi acordate Bisericii Ortodoxe Române. Fiecare candidat la preoţie avea asigurată existenţa cu o altă profesie, în virtutea căreia era angajat în câmpul muncii şi, deci, era beneficiarul unui salar. Aşa se explică faptul că preoţii greco-catolici, hirotoniţi după anul 1948, fireşte clandestin, au îmbrăţişat preoţia numai din pură chemare de a-l sluji pe Dumnezeu, cu riscul suportării prigoanei. Astfel, Biserica Română Unită a ajuns să aibă preoţi ingineri (din toate specialităţile: electronişti, electromecanici, mecanici agricoli, constructori), medici, stomatologi, asistenţi medicali, avocaţi, jurisconsulţi, economişti, pictori etc., precum şi muncitori din toate branşele. Încă înainte de repunerea Bisericii în legalitate au fost trimişi pentru studii superioare teologice în străinătate, la Roma, tineri din eparhiile Provinciei Mitropolitane, mulţi dintre ei recrutaţi dintre cei cu diplome universitare, trecuţi peste frontieră cu paşaport de turişti, participanţi la excursii din care nu s-au mai întors.
Ieşiţi din închisoare în anul 1964, după atâţia ani de teroare şi urmăriţi în continuare de organele aparatului de represiune, ierarhii Bisericii Române Unite, până s-au acomodat noilor condiţii de viaţă, au acţionat dispersat şi activitatea lor nu a fost unitară. Fiecare dădea clerului şi credincioşilor săi îndrumările care le credea de cuviinţă. Refacerea autorităţii unitare a Bisericii a avut loc abia în anul 1985. La 30 aprilie 1985, cu ocazia funeraliilor Episcopului Ioan Dragomir al Maramureşului, decedat la 25 aprilie, episcopii şi ordinarii eparhiilor Provinciei Mitropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş „au hotărît şi s-a acceptat ca Episcopul Alexandru Todea, Administratorul Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş… să conducă Biserica Română Unită până la altă prevedere canomică”. La 14 martie 1986, „Corul Episcopilor şi Ordinarilor Provinciei Mitropolitane de Alba Iulia şi Făgăraş, întruniţi în conferinţă episcopală, analizând situaţia în care se găseşte Biserica Română Unită, după aproape 32 de ani de la scoaterea ei de pe arena vieţii publice, în vederea unei mai adecvate remedieri, însărcinează şi, Excelenţa Sa Alexandru Todea, vlădica Blajului, acceptă să preia sarcina de Mitropolit al Bisericii Române Unite, cu toate drepturile şi îndatoririle prevăzute de Conciliile noastre Provinciale şi de normele canoanelor universale în vigoare”.
Această alegere, atât de necesară unităţii Bisericii, a fost comunicată Sfântului Scaun Apostolic al Romei. A şi fost pomenit o dată „Înalt Preasfinţitul Mitropolit Alexandru” la o Liturghie românească transmisă din capela postului de radio Vatican, duminică, 6 aprilie 1986. Dar, pentru a nu se da ocazie de sminteală Ortodoxiei româneşti, în continuare, la Liturghia transmisă de postul de Radio Vatican, Mitropolitul Alexandru Todea a fost pomenit întâiul între „episcopii noştri”.