din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
Foarte bine sesizează N. Şerban Tanaşoca, tânărul istoric bucureştean, că mai bine de trei secole tulburi, urmate după marea schismă, n-au avut câştig de cauză nici una dintre cele două mari ramuri ale Bisericii creştine, occidentală şi orientală, asupra românilor. Cu toată vitregia intervenită prin ocupaţia slavo-bulgară din sudul Dunării şi întreruperea "romanităţii dunărene" de cea latină occidentală, totuşi papalitatea dispune şi după schismă de resursele necesare pentru a lua contactul cu credincioşii latinofoni – românii – de la nord de Dunăre, fiind informată deplin asupra stărilor din teritoriile valahe, atât de misionari – călugări -, cât şi de delegaţii pontificali, legaţii apostolici, ce-i va avea în cele două state vecine, Ungaria şi Polonia, rămase sub jurisdicţia Romei. Însă, până la urmă, organizaţiile bisericeşti ale acestor două ţări, adoptând structura socială medievală, de exploatarea chiar a propriilor lor credincioşi, ca şi politica statală de cucerire şi dominaţie, vor constitui una din cauzele determinante, ca în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, principatele române, Moldova şi Ţara Românească, să-şi formuleze opţiuni pentru Ortodoxia bizantină, legând de acestea independenţa lor statală, socotind-o ameninţată de unguri şi de poloni, pe care – din păcate – îi confundau cu catolicismul însuşi.
Din capul locului trebuie să combatem mentalitatea, înscăunată de propaganda confesionalistă a Ortodoxiei româneşti, prin care, pe de o parte, "ortodox" este identic cu român, iar "catolic" în mod necesar înseamnă străin şi cu deosebire ungur, ca şi cum n-ar exista alţi ortodocşi în afară de români – neamurile greco-slave – şi alţi catolici în afară de unguri – îndeosebi neamurile latine. Pe de altă parte, când vorbim despre cele două rituri, greco-slav sau bizantin şi latin sau roman, trebuie înţeles că, până la marea schismă din 1054, acestea nu se pot distinge în Ortodoxie şi Catolicism, deosebite una de alta, Biserica fiind până la separaţia prin schismă una şi nedespărţită, pe cât de catolică pe atât de ortodoxă, ultima numire, ortodoxă, circulând abia din secolul al IX-lea, în urma victoriei împotriva iconoclaştilor. Surprind, în această privinţă, concluziile istoriografiei Ortodoxiei româneşti, care distinge chiar din primele veacuri de existenţă a Bisericii creştine unice, o Ortodoxie separatistă românească. Din afirmaţia că Ursus, participant în anul 787 la cel de al doilea sinod ecumenic de la Niceea, a fost episcop român pe teritoriul dominat de avari, care putea fi în Banat şi, drept urmare, aceasta ar putea fi dovada existenţei episcopiei ortodoxe române la sfârşitul secolului al VIII-lea, normal este să se tragă concluzia că Ursus a fost într-adevăr episcop român, după cum îl arată şi numele, dar şi aceea că el reprezenta credincioşii din eparhia lui în calitate de episcop al Bisericii creştine unice, încă nedespărţite şi nicidecum al Ortodoxiei româneşti anticatolice, pe atunci inexistentă. E totodată improbabil ca Ursus să fi practicat ritul bizantin, slavizarea care ni l-a impus prinzând foarte greu în rândurile daco-romanilor, ajungând decisivă abia în secolul al XI-lea. Existenţa unor episcopii creştine pe teritoriul daco-roman încă din secolul al IV-lea e firească, dar nu de pe atunci şi a mănăstirilor greceşti. Acestea n-ar fi putut să apară şi să înlocuiască pe cele de rit daco-roman numai după slavizarea prin bulgari, după care ritul "grecesc" va desemna ritul bizantin, la noi de limbă slavă. Aceeaşi situaţie a fost şi la Morisena (Cenad), mănăstire care a fost ocupată de călugări de rit latin, sub conducerea veneţianului Gerard, adus de regele Ştefan al Ungariei în jurul anului 1030, deci înainte de marea schismă. Încă nu existau legături apropiate între Bizanţ şi moştenirea daco-romană. "Aşa cum a arătat strălucit Nicolae Iorga, de la Aurelian şi până la ultimul dintre Paleologi, ba chiar după aceasta la sultanii otomani, obiectivul strategic de miază-noapte al imperiului a fost consolidarea limesului dunărean faţă de asalturile venite din partea stepei eurasiatice. Abandonarea Daciei a fost tocmai în virtutea acestei raţiuni strategice definitivă şi părăsirea românilor «în calea răutăţilor», locul nostru în istoria universală era cu atât mai tragic cu cât răspundea unui interes al «lumii civilizate…» Atunci când a fost şi aşa cum a fost politica Bizanţului de încadrare a ţărilor române în sfera de influenţă, în secolele XIV-XV a urmat aceeaşi raţiune de stat… Romanitatea şi, mai ales, creştinismul românilor nu a determinat cum au crezut, iluzionându-se unii cercetători, amăgiţi de retorica ideologică a vremii, politica de apropiere a Imperiului bizantin."80) Cronicarii bizantini înşişi nu vorbesc de o apropiere între Bizanţ şi români înainte de secolul al XIV-lea. Astfel, în secolul al XIII-lea, Nichita Choniates şi ceilalţi istorici ai vremii "îi privesc pe valahi ca pe iniţiatorii coaliţiei barbare româno-bulgare-cumane, îndreptate împotriva Bizanţului".81) "Până la 1359… Biserica munteană, spune A.D. Xenopol, atârna de altă patriarhie decât de a Constantinopolului care, în anul arătat, Alexandru Basarab cere de la acesta din urmă să-i sfinţească un mitropolit, lucru la care patriarhul consimte numai sub condiţia expresă ca pe viitor să nu mai ceară mitropolit de aiurea decât de la Constantinopol",82) de unde rezultă că până atunci Biserica românească nu a avut legături directe cu patriarhia din Bizanţ. "Creştinismul la români, spune A.D. Xenopol, a îmbrăcat forma bulgărească şi fu introdus la ei cu violenţă, de către stăpânii lor, bulgarii de peste Dunăre… Cu toate acestea în rândul episcopiilor bulgăreşti, enunţate de Vasile al II-lea Bulgaroctonul, după răsturnarea întâiului imperiu bulgăresc, în hrisovul prin care recunoaşte autocefalia mitropoliei de Ohrida, nu se vede trecută nici o episcopie cu reşedinţa dincolo de Dunăre".83) Totuşi, după zdrobirea ţaratului bulgar, s-au refugiat în nordul Dunării mulţi preoţi bulgari, cu deosebire călugări, dar ei nu au mai constituit o organizaţie bisericească propriu zisă. Erau între ei şi unii care aveau darul arhieriei. Aşezaţi în mănăstiri, în locuri retrase, duceau o viaţă de horepiscopi şi hirotoneau dintre localnici pe cei ce vroiau să se preoţească, continuând astfel "orientalizarea" sub întâiul ţarat şi consolidând-o. În acest sens trebuie înţeleasă "existenţa episcopiilor slavo-bulgare, atât cea din mănăstirea grecilor de la Morisena, cât şi cea din castrul de la Tibiscum (Jupa), între care vor fi fost şi călugări autohtoni." Ambele vor dispare după înfiinţarea episcopiei latine de la Cenad. "Abia după desfiinţarea imperiului bulgăresc şi după ce ţările de la nordul Dunării încap sub stăpânirea ungurilor şi cumanilor vedem apărând în ele episcopi deosebiţi".84) Asemenea biserici cu călugări "greci" vor mai dăinui în Transilvania. Despre unii din aceştia scrie la 1204 regele maghiar Emeric papei Inocenţiu III (1198-1216) că "au ajuns în stare de decadenţă", semn că slăbise contactul cu Biserica bulgară, perioadă în care al doilea imperiu, cel româno-bulgar al Asaneştilor, îmbrăţişase, sub Ioniţă Caloian, catolicismul ortodox în comuniune cu papa.
Ştefan Pascu susţine, pe bună dreptate, într-o lucrare mai veche, că "limba latină nu este înlocuită definitiv cu cea slavonă până în veacul al XI-lea şi românii nu rupseră cu totul legăturile cu Biserica Romei până în această vreme. Ritul se orientează tot mai mult spre Bizanţ, dar limba bisericească rămâne cea latină. Dovada ne-o oferă un codice din veacul al XI-lea ce se păstrează în biblioteca Universităţii din Zagreb, codice scris în limba latină, ritul fiind un compromis între cel roman şi cel bizantin, specificându-se în însuşi codicele amintit că esteritul acela pe care-l învăţa Sfântul Niceta de Remesiana".85)
Papalitatea, întreruptă secole la rând să-şi reia legăturile cu populaţia daco-romană, prin aşezarea slavilor şi bulgarilor în Balcani şi a avarilor în Panonia, după ce a avut din nou posibilitatea de-a relua contactul cu străbunii noştri, era firesc să caute să-şi impună iarăşi jurisdicţia asupra teritoriilor pierdute şi a populaţiei româneşti, despărţită cu atâta silnicie de comunitatea etniilor latine. Dar încercările papilor de a-şi restabili jurisdicţia în teritoriile daco-romane sunt considerate de Ortodoxia confesionalistă şi de cei ce o copiază, drept "prozelitism", iar atunci când acţiunile papilor sunt îndreptate împotriva preoţimii schismatice bulgaro-slave, introduse violent pe teritoriul nord-dunărean, istoriografia aceluiaşi confesionalism o deplânge şi se revoltă cu totul nejustificat, neţinând cont de realitatea istorică anterioară, descrisă cu multă amărăciune de istoricul A.D. Xenopol: "Românii, deşi intrară sub stăpânirea bulgară de la Cubrat înainte, fură deocamdată lăsaţi în pace în privinţa religioasă, aşa că se putea vedea la ei creştinismul în formă romană o viaţă creştină de vreo 500 de ani (sfârşitul sec. IV – sfârşitul sec. IX), în care timp se întipăriră adânc noţiunile fundamentale ale creştinismului roman în mintea poporului şi se alipiră atât de strâns de cuvintele latine ce le însemnau, încât acestea nu mai puteau fi dezrădăcinate prin nici o înrâurire exterioară. De când, însă, bulgarii se creştinară şi introduseră la ei forma creştinismului slavon, începură o propagandă foarte activă pentru lăţirea acestei credinţe în tot cuprinsul împărăţiei lor, care se întindea la nordul Dunării asupra Valahiei şi a Transilvaniei unde se aflau românii… Înrâurirea Bisericii bulgăreşti asupra minţii şi dezvoltării poporului român, care ţinu aproape opt veacuri, fu din cele mai dăunătoare… Limba latină fu o şcoală pentru limbile poporane. La noi slavismul, tâmpit, orb şi lipsit de orice idee apasă ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă nici un folos, îngroşând tot mereu întunericul care-l cuprinse, în loc de a-l împrăştia".86)
În acest context trebuie să privim preocuparea papalităţii de ţinuturile româneşti. Legăturile noastre bisericeşti directe cu Bizanţul, înainte de secolul al XIV-lea, sunt simple fabulaţii prin care încearcă să se documenteze că Ortodoxia românească este rezultatul unei acţiuni nemijlocite a Bisericii bizantine constantinopolitane asupra populaţiei daco-romane din spaţiul nord-dunărean, inclusiv Transilvania. Biserica Bizanţului, de origine şi limbă greacă, dacă ar fi acţionat direct, ne-ar fi impus de la început ca limbă liturgică limba greacă, cum o va face în principate mai târziu, dar numai după ce domnii români vor lua legăturile cu patriarhia constantinopolitană, îndeosebi sub fanarioţi.
După slăbirea teroarei bulgăreşti şi statornicirea ungurilor, după primele dibuiri între ritul bizantin şi cel catolic în acesta din urmă, apar pe cuprinsul Transilvaniei şi Banatului primele episcopii de rit latin: la Cenad (Morisena), Oradea şi cea a Transilvaniei cu reşedinţa la Alba Iulia. "În perioada de organizare a diecezelor amintite era considerată ca aparţinând acestora, şi populaţia română găsită de unguri la venirea lor în Transilvania. Numai în felul acesta se poate explica organizarea a trei dieceze, căci întreaga populaţie maghiară în această perioadă, chiar după constatările istoricilor unguri, nu se putea ridica decât abia la 200.000 de suflete. Dacă acesta era numărul total al ungurilor, al acelora ce vor fi venit în Transilvania nu se putea ridica la mai mult de câteva zeci de mii de oameni, nici aceştia toţi creştini, nu era nevoie de înfiinţare a trei dieceze, una singură fiind prea mult."87)
Numărul scăzut al populaţiei ungureşti a determinat pe regii Ungariei să colonizeze Transilvania cu alte neamuri, care aveau misiunea militară de a apăra frontiera răsăriteană a ţării. Ca urmare, au fost colonizaţi secuii şi saşii şi, un al treilea grup, cavalerii teutoni, toate trei grupurile de religie catolică. Aceştia din urmă, aduşi în 1211, în urma descoperirii intenţiilor lor de independenţă, la 1225 au fost izgoniţi de către regele Andrei al II-lea.
Revenind asupra scrisorii din 1204 a regelui ungur Emeric, prin care îl informa pe papa Inocenţiu al III-lea despre existenţa "unor biserici cu călugări greci ajunse în stare de decadenţă din cauza episcopilor diecezani şi din cauza acelor greci înşişi", pe temeiul acestei informări "papa vorbeşte în două rânduri despre o episcopie în aceste părţi, pe care voia să o organizeze aparte de cea latină de Oradea, pe seama populaţiei de rit grecesc din acele părţi, aşadar pe seama românilor şi care dorea să fie supusă direct Sfântului Scaun".88) "Însă, această episcopie de rit bizantin pe seama românilor din Transilvania, sub jurisdicţia directă a papei, nu s-a mai înfiinţat, din cauza opoziţiei făcute de clerul maghiar, care avea tot interesul să nu ia fiinţă o asemenea organizaţie bisericească, în care caz ar fi pierdut veniturile de la populaţia nou înfiinţatei episcopii".89)
Aşadar, în secolul al XIII-lea, papa îşi reluase deja, în întreaga Transilvanie şi în Banat, jurisdicţia întreruptă de migraţia popoarelor eurasiatice, îndeosebi slavii, bulgarii şi avarii. Neglijarea din partea regilor unguri, precum şi a ierarhiei maghiare, a misiunii lor "apostolice", a problemelor Bisericii din Transilvania, ameninţând şi ereziile ortodoxiei slavone sud-dunărene, care trecuse deja bogomilismul în nordul Dunării, determină Sf. Scaun să intervină direct. Pentru îmbunătăţirea situaţiei transilvane, mai ales după avântul de convertire la catolicism iniţiat de marele papă Inocenţiu al III-lea (1198-1216), avânt urmat cu acelaşi zel de către Honoriu al III-lea (1216-1227) şi Grigore al IX-lea (1227-1241), unul dintre mijloacele folosite a fost trimiterea călugărilor misionari din cele două ordine religioase, dominican şi franciscan, primii făcându-şi apariţia în Transilvania prin anul 1221, iar ceilalţi ceva mai târziu. Călugării au desfăşurat o vie activitate şi au înfiinţat convente, care au împânzit întreaga ţară. Încă înaintea lor, mai activau în partea sud-estică a Transilvaniei călugării cisterciţi, cu sediul în mănăstirea Cârţa din Ţara Făgăraşului, iar în centru activau benedictinii. Papa Grigore al IX-lea a reluat iniţiativa de la 1204 a Papei Inocenţiu al III-lea şi a cerut Regelui Bela al IV-lea (1235-1270) să instituie, pentru românii din regatul său, un episcop catolic, deprins cu obiceiurile şi limba lor, înzestrat cu venituri suficiente,care să fie, conform hotărîrii sinodului de la Lateran, în 1215, vicar al episcopului de Milcovia.90) Dar aceleaşi cauze care au împiedicat înfiinţarea episcopiei româneşti la 1204, au readus şi de data aceasta în scenă opoziţia ierarhiei maghiare, care nu a renunţat la privilegiile obţinute din exploatarea românilor. Pe de altă parte, ofensiva catolică a fost întreruptă de invazia tătarilor din 1241, care a prefăcut în ruine întreg regatul Ungariei, nimicind şi Cumania, şi episcopia Milcovei.91) În urma distrugerilor lăsate de tătari, Biserica Transilvaniei se va reface tot mai greu. Pentru atragerea puterii laice să colaboreze cu cea bisericească, Papa Ioan al XXII-lea (1316-1334) adresează, pe la anul 1328, o scrisoare voievodului Transilvaniei – Toma şi comitetului de Braşov – Solomon, cerându-le să acorde tot sprijinul pentru reorganizarea Bisericii şi pentru propovăduirea catolicismului la toţi locuitorii. Din scrisoare se vede iarăşi opoziţia ierarhiei maghiare, identificată cu statul expansionist şi cu structurile medievale ale acestuia, că a pus asupra credincioşilor români sarcini iobăgeşti extrem de grele şi, de aceea, sesizat, papa cere şi o "tratare mai blândă, ca nu cumva să se întoarcă de la legea cea nouă şi să nu scoată de la aceştia dijmele întregi cu rigurozitate".92) La 1348, Papa Clemente al VI-lea (1342-1352) scrie şi el scrisori de îndemn, în acelaşi scop, atât episcopului catolic de Oradea, cât şi mai multor principi şi voievozi români. Datorită acestei acţiuni se va reorganiza şi episcopia Milcovei din Moldova de sud-vest. La 1374 s-a pus problema înfiinţării episcopiei catolice de Severin, care ia fiinţă la 1380, aderând un număr mare de români la catolicism. Această episcopie va dăinui, cu unele întreruperi, până în secolul al XV-lea, perioadă în care a încetat activitatea horepiscopilor bulgaro-sârbi de la Mehadia.
În Ţara Românescă, sub Radu I (1377-1383), la 1381 a luat fiinţă episcopia catolică de Argeş cu întâiul episcop Nicolae Antoni, urmat de alţi trei episopi până la sfârşitul secolului al XIV-lea. Că această episcopie nu se limita numai la străini, cum trag concluzia unii istorici, o dovedeşte însăşi situaţia întâiului mitropolit ortodox al Ungro-Vlahiei, Iachint, adus la 1359 de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab, cu aprobarea patriarhului din Constantinopol, de la Vicina, din Dobrogea. Instalat la Argeş, după unii istorici la Câmpulung, Iachint ar fi refuzat să participe la un sinod patriarhal la Constantinopol, pe motivul că e prea bătrân pentru o atare călătorie. Patriarhul aflând, însă, că motivul real ar fi altul, anume că mitropolitul "este călcător şi dispreţuitor al legii ortodoxe şi aplicat spre catolicism".93) a trimis în Ţara Românească pe Daniil Critopulos, avocat al patriarhiei, să ancheteze cazul. Rezultatul anchetei a fost că în locul lui Iachint a fost numit chiar grecul Daniil Critopulos. Dar, pentru a nu-i nemulţumi pe credincioşi şi clerul autohton, care ţineau la Ischint, s-a convenit să împartă mitropolia în două, Daniil luând partea de apus, dinspre Severin, Iachint rămânând cu cea de răsărit. Că acţiunea de reconciliere a românilor din Muntenia cu Sediul Apostolic al Romei luase un deosebit avânt în timpul mitropolitului Iachint recunoaşte şi istoriografia ortodoxă, însă interpretată tendenţios: "În ce priveşte motivele înfiinţării (împărţirii mitropoliei Ungro-Vlahiei .n.n.) trebuie să avem în vedere în primul rând acţiunea prozelită catolică a franciscanilor în Ţara Românească şi părţile Vidinului, ocupat de regatul feudal maghiar, între anii 1365-1369, acţiune pornită de Papa Urban al V-lea".94) Întărirea catolicismului în această perioadă a avut loc şi în sudul Dunării, unde erau încă multe elemente daco-romane supuse deznaţionalizării slavo-bulgare. Mitropolitul Daniil al Vidinului, rămas fără scaun, a fugit în Ţara Românească. Opţiunea făcută de Nicolae Alexandru Basarab la 1359, prin care a solicitat de la Constantinopol mitropolit, pare a nu fi fost definitivă. "În 1390 patriarhul grecesc, adresându-se lui Mircea, voievodul Munteniei, îi vorbeşte de «arhiepiscopul vostru de la Ohrida». Pe cât se vede, Muntenia se întorsese de curând, iarăşi la vechea ei ascultare de scaunul Ohridei, după ce stătuse dezbinată câtva timp, trecând sub cel de Constantinopol".95)
După expulzarea cavalerilor teutoni, prin grija fraţilor predicatori şi aprobarea Papei Grigore al IX-lea (1227-1241), a luat fiinţă episcopia Cumaniei, în sudul Moldovei, subordonată direct Sfântului Scaun Apostolic. Primul episcop a fost Teodoric. Sfârşitul acestui episcopat l-a adus invazia tătarilor (1241), care au pustiit totul şi au ars catedrala. Încercarea regelui ungur Bela al IV-lea de a redobândi ţinuturile pierdute prin colonizarea cavalerilor ioaniţi în Cumania n-a izbutit. Totuşi, călugării dominicani nu şi-au pierdut nădejdea şi încearcă să recâştige ei aceste teritorii, acum alipindu-se lor şi franciscanii, după cum se vede din bula Papei Grigore al IX-lea din 1 iunie 1239, reîntărită şi adăugită de Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), dându-li-se împuternicire "să convertească şi să boteze, să administreze Sfintele Taine în teritoriile aflate în afara suzeranităţii Scaunului papal", printre care este citată şi Cumania.96) Repetatele încercări ale Sfintului Scaun de a completa scaunul eparhial al Milcovei, între anii 1279-1371, cu un episcop care să rezideze în eparhie, n-au dat rezultat. Lipsită de episcop, eparhia Milcovei a rămas numai în seama preoţilor unguri. Purtarea acestora fiind neomenoasă, plângerile împotriva lor au ajuns până la papa, arătându-i-se acestuia că e nevoie de un episcop care să cunoască limba şi obiceiurile credincioşilor. Astfel, papa Urban al V-lea a fost informat că "o parte din neamul mare al valahilor trăiesc la hotarele dinspre tătari ale Ungariei şi au îmbrăţişat catolicismul şi că s-ar putea converti uşor şi alţii dacă li s-ar ridica o biserică episcopală, iar ei ar dobândi un episcop propriu, deoarece nu sunt mulţumiţi cu preoţii unguri".97) Despre acest lucru scrie, la 13 octombrie 1374, urmaşul lui Urban al V-lea, Papa Grigore al XI-lea, atât Regelui Ludovic cât şi arhiepiscopilor de Strigoniu şi Kalocsa, cerându-le să cerceteze plângerile şi propune, dacă e posibil, să fie numit episcop Antonio de Spoleto, care cunoaşte limba românilor, "qui linguam dicte natione (Valachorum) scire". Dar nici de data aceasta cei doi arhiepiscopi n-au dat urmare dispoziţiilor papale. Aşezarea unui episcop român, sau ştiutor de limba română, a rămas o simplă dorinţă papală, propunerea Sfântului Scaun fiind – a câta oară? – eludată de ierarhia maghiară, şi acum ca şi la 1234 când s-a cerut episcop vicar pentru români. Înainte de scrisoarea Papei Grigore al XI-lea, de la 1730 a îmbrăţişat catolicismul voievodului Moldovei Laţcu (1365-1375) şi a luat fiinţă la Siret o nouă episcopie catolică, la care a fost numit Andrei Vasile de Cracovia. Siretul avea o frumoasă tradiţie catolică încă dinainte de "descălecat", existând acolo o mănăstire franciscană, în care erau înmormântaţi doi călugări, Blaj şi Marcu, martirizaţi de tătari.
Dacă Milcovia ar fi primit un episcop autohton de rit oriental sau cel puţin unul care ştia româneşte, aşa cum a cerut Sfântul Scaun, iar la Siret să fi fost, la fel, aşezat un ierarh autohton, sau cel puţin un vicar pentru credincioşii de rit oriental, conform celor stabilite în sinodul din Lateran la 1215, voievozii muşatini, urmaşii lui Laţcu, nu mai aveau motiv să se adreseze, pe la 1392, patriarhului din Constantinopol pentru a le recunoaşte ca mitropolit pe Iosif, român de origine, recunoaştere căreia patriarhul bizantin i s-a opus, ţinând cu tot dinadinsul să le trimită un grec, abia pe la 1401, sub Alexandru cel Bun, luând sfârşit litigiul cu patriarhia, recunoscându-l pe Iosif.
Nereuşita acţiunii lui Laţcu Vodă de a lega Moldova cu Sediul Apostolic al Romei, pe lângă toată conjunctura favorabilă, se datorează în primul rând faptului că n-a stăruit să fie numit la Siret un ierarh autohton, sau cel puţin care vorbea româneşte – cum au cerut papii pentru episcopia Milcovei-, credincioşii păstrându-şi în continuare ritul bizantin. Ori, Laţcu, aderent al "ideii greşite de a face din moldoveni nişte latini, de a le impune un cler străin" nu i-a atras pe români. "Dacă atunci s-ar fi lăsat poporului ritul său şi dacă s-ar fi câştigat spre unire clerul ţării, în fine s-ar fi dat poporului primul episcop de rit grecesc, atunci ar fi reuşit marea operă, iar istoria românilor ar fi cu totul alta cum este de fapt".98) Pe de altă parte, Episcopul Andrei a fost şi el, ca şi ceilalţi ierarhi ai timpului, provenit din marea boierime poloneză, vlăstarul unei familii cu moşii întinse, fost secretar al episcopului Cracoviei, preferând să ducă o viaţă nobiliară în Polonia şi nu una de apostol sărac la Siret. Nici ceilalţi episopi, urmaşii lui Andrei de Cracovia, Ioan Sartorius, Ştefan Martini, Nicolae Venatoris etc. La episcopia Siretului nu s-au prezentat la reşedinţă, însă titlul de episcop al Siretului îl vom întâlni până în secolul al XVII-lea, când Papa Paul al V-lea (1605-1621) numeşte la Kulm (Königsberg) un episcop auxiliar, pe Abraham Siladechowski, la titlul eparhiei de Siret, deja dispărute.
Baia, fostă şi ea capitală a Moldovei, este un vechi centru săsesc, întemeiat în secolul al XIII-lea de colonişti veniţi de la Bistriţa şi Rodna pentru lucru la mine.99) Fără îndoială, Baia este cel mai vechi oraş pe care-l cunoaştem în Moldova.100) Saşii i-au zis "Moldova" după râul din apropiere, iar mai târziu, pe la 1526, "Moldovbanya". Negustorii au zidit în oraş o biserică mare. Mai era acolo şi o mănăstire franciscană, zidită, probabil, în anul 1337 de către Margareta Muşata. Aici îşi va avea sediul custodele vicariatului franciscanilor din asociaţia misionarilor ambulanţi "fraţii peregrini".101)
Prin tratativele voievozilor muşatini, Petru, Roman şi Ştefan, cu polonii, se formează o tradiţie pe care a urmat-o şi Alexandru cel Bun. Legăturile de rubedenie începute de Petru Muşat, Alexandru cel Bun le întăreşte cu căsătoriile lui însuşi, mai întâi cu Ana şi apoi cu Ringala, două catolice practicante, verişoare ale regelui polon Vladislau Jagello. Aşa că nu este de mirare că în 1402 voievodul recunoaşte de suzeran pe regele Vladislau. În 1407 puterea lui Alexandru cel Bun se întinde paşnică peste toţi feudalii Moldovei şi noul stat moldovean se înfăţişează autoritar în faţa străinilor. În 1411 se reînnoişte tratatul de prietenie. În acelaşi timp, curentul de unire religioasă, lansat de Apusul catolic, se înteţeşte tot mai mult, iar unul din motivele de căpetenie pentru înfiinţarea episcopiei de la Baia a fost, neîndoios, împrejurarea că s-ar putea contribui la răspândirea ideii unirii bisericeşti, în Biserica ortodoxă din Moldova.102) În acest context, regele polon cere papei Ioan al XXIII-lea, în 1413, înfiinţarea unei noi episcopii catolice, în oraşul Baia şi trimite la sinodul din Constanţa (Elveţia), în 1415 o solie şi cere sinodului să se ocupe de problema unirii Bisericii din Moldova. În acelaşi an, regele, împreună cu regina Ana de Cilli, se întâlneşte cu Alexandru cel Bun la Snyatin, unde voievodul moldovean veni şi el cu soţia, în fruntea unei numeroase solii de boieri. Au fost prezenţi acolo şi soli din Constantinopol, trimişi de împărat şi patriarh. În urma acestei întâlniri, Witold, regele Lituaniei şi vărul regelui polon, trimite şi el la sinod o solie, în frunte cu Grigore Ţamblac, mitropolitul Kievului, cu delegaţia de a reprezenta şi ţările româneşti, care aveau deja la sinod un delegat mirean, pe nume Chirilă. Grigore Ţamblac soseşte la Constanţa în 19 februarie 1418, însoţit de delegaţi a 18 oraşe româneşti. După întâlnirea regelui polon cu domnitorul român la Snyatin, a fost numit cel dintâi episcop la Baia, polonezul Ioan Ryza, fost superior al ramurii dominicane a vicariatului misionarilor ambulanţi. În timpul păstoririi sale a avut loc divorţul dintre Alexandru cel Bun şi soţia sa Ringala, fapt care a zdruncinat prietenia voievodului moldovean cu polonii. Intervenind asemenea fapte, episcopul Ioan Ryza a stat şi el mult timp departe de scaunul eparhial de la Baia. Greutăţi i-au creat şi i-au complicat situaţia şi unii dintre călugări, infestaţi de erezia husită, sau care s-au dedat în mănăstiri la dezordini şi la o viaţă decadentă, necesitând, uneori, evacuarea lor prin apel la forţa publică. Pe de altă parte, n-a fost sinceră nici alianţa polono-moldavă, dovadă întâlnirea secretă din 1412 dintre regii polon şi ungur, care au plănuit împărţirea Moldovei.103) Episcopul Ryza a încetat din viaţă în 1438. A fost urmat de Petru Czipser, Dionisie Ujlak, Ioan Capistrano, ocupaţi cu toţii în alte părţi, nerezistând în scaun. În urma războiului moldavo-maghiar din 1467 dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin, peste Baia s-a abătut pustiirea, iar locuitorii s-au împrăştiat în toate părţile. Episcopul de atunci, Ioan Kaminez, polon şi el, era de mult retras între străini.
Câteva concluzii
Ortodoxia românească ţine cu orice preţ să ne dovedească, împotriva adevărului istoric, originea ei bizantină, ca rezultantă a unei acţiuni nemijlocite a Bisericii constantinopolitane asupra celei daco-romane din Dacia Traiană, de dragul căreia încearcă să conteste, în baza unor argumente fragile, până şi evanghelizarea făcută pe pământul nostru de Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul românilor.104) Or, în realitate, bizantinismul Bisericii româneşti provine prin mijlocirea Bisericii slavo-bulgare, care ne-a înlocuit ritul propriu şi limba latină cu slavona.
– Mănăstirile considerate ortodoxe şi româneşti n-au fost instituţii organizate – cu excepţia câtorva – şi au fost prea puţin româneşti. În majoritatea lor erau "mici schituri, locuite de câte 2-3 călugări fără nici o cultură, care trăiau de obicei din cerşit. Aşezământul mănăstiresc se compunea din 1-2 odăiţe mici, în majoritatea cazurilor în regiuni muntoase şi păduroase, cele mai multe dintre ele neavând nici un călugăr preot. Rolul lor în viaţa culturală, socială a populaţiei, cu excepţia câtorva, a fost cu totul nul… Lipsite de o conducere şi o organizaţie centrală, trăindu-şi fiecare din ele viaţa dezolată şi izolată, mănăstirile nu au însemnat nimic".105)
– Episcopiile ortodoxe din această perioadă nu au fost instituţii organizate până la opţiunile voievozilor români pentru ierarhia bizantină: 1359 în Ţara Românească, 1401 în Moldova şi 1391 stavropighia de la Peri din Maramureş. Înainte rezidau în mănăstiri câte un călugăr cu darul arhieriei: "Vor fi venit călugări eremiţi (alungaţi sau detronaţi pentru oarecare greşeli), care se aşezau printre români în vreun schit sau mănăstire de lemn de unde îşi exercitau drepturile vlădiceşti peste cei care îi cercetau pentru mângâiere, în văi şi păduri".106) Aceşti horepiscopi hirotoneau, contra plată, fără nici un discernământ, după cum se târguiau cu candidaţii la preoţie. Aşa se explică existenţa într-un sat cu câteva suflete a câte trei-patru, ba chiar cinci până la zece preoţi.
– Toate bunele intenţii şi strădaniile papalităţii de a consolida catolicismul între români, atât în Transilvania şi Banat cât şi în Principatele române s-au lovit de rezistenţa ierarhiei maghiare şi polone. Aceşti ierarhi, bazaţi pe multe şi mari privilegii sociale şi politice, identificaţi cu structurile medievale ale statelor respective, originari – după obiceiul timpului – din familii nobile, proprietari de moşii întinse, n-au dat curs dispoziţiilor repetate ale Sfântului Scaun de a se prezenta şi a rezida în centrele episcopale, în mijlocul credincioşilor unde li se cerea apostolat, ci au preferat o viaţă mai comodă şi mai fără griji în ţinuturile natale, dar, în acelaşi timp, n-au renunţat la titlurile şi onorurile ce li se acordau la numirea într-un scaun episcopal, pe care totuşi refuzau să-l onoreze cu prezenţa.
– Nu mai puţin vinovate rămân, în faţa istoriei, ierarhiile superioare, conducerile bisericeşti maghiare şi polone, pentru neîndeplinirea obligaţiilor izvorîte din hotărîrea sinodului din Lateran (1215), de a numi, pentru românii care au îmbrăţişat catolicismul, câte un episcop vicar autohton, sau cel puţin care ar fi cunoscut limba română, precum şi neglijarea pregătirii clerului autohton, a preoţimii, recurgând la preoţi străini care, pe lângă faptul că nu vorbeau româneşte, se mai şi purtau neomenos cu credincioşii români, fapte ce au determinat intevenţiile Romei, care, deşi stăruitoare în faţa unei ierarhii şovine, n-au depăşit glasul celui ce strigă în pustie.
– Episcopiile catolice înfiinţate pe teritoriile locuite de români n-au fost numai creaţii la titlul "in partibus infidelium", ci pentru păstorirea faptică a credincioşilor catolici din acele locuri, între care şi mulţi români. Dovada existenţei lor sunt plângerile adresate Sfântului Scaun şi cererile de a interveni în favoarea lor, pentru a fi trataţi mai omenos de către preoţii străini "care nu le cunoşteau limba şi obiceiurile". Pentru ei, papii cer ierarhiilor superioare maghiare şi polone să le dea episcopi autohtoni, arhierei, vicari sau cel puţin dintre cei care "ştiu" româneşte. Ceea ce a dus la "risipirea turmei" a fost ocuparea scaunelor episcopale de către ierarhi care au refuzat apostolatul. Lor şi ierarhiei lor conducătoare le revine răspunderea că episcopiile existente au devenit cu timpul noţiuni goale de conţinut şi simple titluri pentru episcopi, fără beneficii.
– După marea schismă, între cele două mari ramuri ale Bisericii creştine, răsăriteană şi apuseană, a luat naştere o adevărată competiţie pentru apropierea credincioşilor români. Hotărîrile definitive le-au luat, însă, domnitorii, voievozii, care au înclinat când într-o parte, când în alta, după cum le dictau interesele politice.
Prea puţin au contat părerile credincioşilor. Ei au rămas, în fond, neschimbaţi, aceeaşi până azi, cu aceeaşi credinţă străbună, nealterată de discuţiile teologice speculative, cărora, pe de o parte, nu le-au dat importanţă, iar pe de alta, depăşeau puterea lor de înţelegere. Dar, din păcate, ceea ce a prins în sufletele unora dintre ei este fobia, ura antilatină, propagată de clerul bulgaro-bizantin, mai târziu grec, pentru a-şi promova interesele lor, mai mult materiale decât spirituale, profitând de prea puţinele cunoştinţe istorice ale poporului de rând, creând din latinitate un duşman de moarte al românilor, deşi românii înşişi nu sunt altceva decât latini prin excelenţă.