din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
EPISCOPII TEOFIL SEREMI (1692-1697) şi ATANASIE ANGHEL (1698-1713)
Ales grabnic, cu acordul calvinilor, Atanasie Anghel, preot, originar din Bobâlna, jud. Hunedoara, fiul preotului de acolo, la 28 ianuarie 1698 a fost hirotonit episcop la Bucureşti, de unde s-a întors cu daruri din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar şi cu Instrucţiunea stabilită de patriarhul Dositei al Ierusalimului, prezent în Bucureşti, redactată în 22 de puncte, între care faimosul punct 5, de a nu întrebuinţa la slujbe limba românească, ci „slovineasca sau elineasca”. Toate punctele prevăd dispoziţii împotriva calvinismului, doar în punctul 10 pare a se referi la catolici, cerând să facă Sfânta Cuminecătură cu pâine dospită.137) Odată cu declaraţia de unire, sinodul din februarie 1697 ceruse şi câteva drepturi de natură politică, la care s-au opus cu toată hotărîrea guvernatorul George Banfi şi cancelarul Nicolae Bethlen, ambii calvini, petrecând şi ei atunci la Viena. Hotărîrea imperială, luată la 16 aprilie 1698 şi comunicată guvernului ardelean la 28 mai, ţinând cont şi de dorinţele calvinilor, împărtăşeşte pe preoţii români de privilegiile şi drepturile preoţilor cultului cu care se vor uni, calvinii dorind şi ei să-şi asigure unirea românilor, promiţând acum şi ei aceleaşi privilegii, fiindcă cine izbutea să-i câştige pe români devenea majoritar şi astfel domina politic întreaga activitate a ţării. Dar împotriva unirii cu calvinii pledau nu numai Instrucţiunile date de Dositei, ci şi trecutul atât de recent de umilinţe şi prozelitism care tindea să înlocuiască cu totul Legea românească.
În scopul de a clarifica situaţia, Atanasie a convocat sinodul de la 7 octombrie 1698, la care, la început au fost invitaţi numai protopopii, apoi, având în vedere importanţa hotărîrilor ce trebuiau luate, sinodul a fost întregit cu preoţii şi cu câte 2-3 fruntaşi din fiecare parohie. O însemnare păstrată la Nilles arată că 2270 de preoţi au semnat hotărîrile sinodului, preoţii parohi care au făcut, pe rând, mărturisirea credinţei. Întregirea sinodului a fost făcută pentru a nu putea fi acuzaţi episcopul şi protopopii că au făcut unirea singuri… Aceasta a fost o consultare a poporului, fără precedent până atunci în unirile religioase. În urma acestei adeziuni s-a redactat declaraţia de unire de la 7 octombrie 1698, semnată de episcopul Atanasie şi 38 protopopi districtuali.
CARTEA DE MĂRTURIE
„Noi mai jos scrişii, protopopii şi popii bisericilor româneşti dăm în ştire tuturor celor ce se cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului. Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici sfinte, catolicească a Romei prin această CARTE DE MĂRTURIE a noastră şi cu acelea privilegiuri voim să trăim cu care trăiesc mădularele şi popii acelei Biserici sfinte, precum înălţimea sa şi încoronatul craiul nostru în milostenia decretului înălţimii sale ne face părtaşi… S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie„. După aceea cu un scris mai mărunt, dar de aceeaşi mână, continuă: „Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sfintei catoliceşti Biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechi şi pe cinstitul vlădicul nostru Atanasie până la moartea sfinţiei sale să n-aibă puterea a-l clăti din scaunul sfinţiei sale…” După pecetea episcopului şi semnătura lui şi a celor 38 de protopopi se mai adaugă:„Şi aşa ne unim acei ce-s scrişi mai sus cum toată Legea noastră să stea pe loc. Iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste puncte să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie cap şi nimeni să nu-l hărbutăluiască”.138)
În timpul cât se purtau discuţiile de unire, între 20 octombrie – 12 decembrie 1698, şi-a ţinut şi dieta şedinţele, tot la Alba Iulia, cu scopul declarat de a stabili noi contribuţii asupra clerului român în legătură cu cantonarea de trupe în ţară. La 23 noiembrie, dieta a luat în dezbatere şi rezoluţia împăratului de la 16 aprilie, rugându-l să renunţe la punerea pe picior de egalitate a preoţilor români, chiar dacă se vor uni cu vreunul din cultele recunoscute, aceasta constituind o injurie, o umilinţă şi un prejudiciu pentru cele trei naţiuni. Drept răspuns la această intervenţie, Episcopul Atanasie şi preotul Baranyi cer Cardinalului Kolonich să demaşte la împărat uneltirile calvinilor. La 16 februarie 1699, împăratul, luând la cunoştinţă de unirea românilor, emite diploma cunoscută sub numele de Diploma I-a Leopoldină, prin care, asemeni celei date pentru ruteni la 23 august 1692, stabileşte ca bisericile, feţele bisericeşti şi lucrurile de lege grecească ce sunt unite cu Sfânta Biserică a Romei… aceeaşi scutinţă bisericească să o aibă… ca şi a celor de lege latinească. Diploma a produs o impresie foarte dureroasă în sunul naţiunilor privilegiate. Cei dintâi care reacţionează sunt chiar catolicii, care dau lui Atanasie instrucţiuni pentru a nu extinde drepturile asupra întregii mase de preoţi şi a rudeniilor lor, ci numai a câte unul din fiecare parohie.
Discuţiile încinse, controversele iscate şi, cu deosebire, agitaţia calvinilor l-au obligat pe împărat să intervină cu încă o diplomă, la 12 decembrie 1699, prin care respinge afirmaţiile că românii ar fi constrânşi la unire cu catolicii şi arată că au libertatea de a se uni cu una din cele patru religii recepte sau a rămâne în starea lor de acum. Dar guvernul Transilvaniei nu se astâmpără şi, în speranţa că-i va putea hotărî pe români pentru calvinism, cu tot protestul lui Atanasie, a întreprins o anchetă pentru a obliga pe fiecare locuitor român să se declare personal dacă vrea să rămână în legea veche, sau vrea să treacă la una din cele patru religii. Se cunosc prea puţin rezultatele acestei anchete. Unii s-au declarat că vreau să rămână în legea veche, deci cu ceremoniile pe care unirea cu Roma le lasă neatinse. Mulţi au declarat că ei cred în ceea ce crede Vlădica.
În acest timp, în părţile Chioarului, alţi 12 preoţi, şi ale Sătmarului alţi 58, în frunte cu protopopul din Ruseni, au aderat la unire, solicitând jurisdicţia episcopului de Muncaci, Camillis.
Făcând vizitaţii canonice, cu deosebire în părţile mai „fierbinţi” ale diecezei, episcopul Atanasie Anghel s-a convins de rezistenţa unor preoţi, cum au fost cei din Ţara Haţegului, care se socoteau uniţi cu calvinii, sau cei din părţile Braşovului şi Făgăraşului, mult timp scoşi de sub jurisdicţia Bălgradului, s-a hotărît să convoace un nou sinod la 4 septembrie 1700, iarăşi cu o largă participare, la care au fost prezenţi protopopii, fiecare cu „juratul” său, cu câte doi preoţi şi câte trei ţărani fruntaşi. După ce vlădica a pus în discuţie problema unirii, s-au declarat toţi de acord, inclusiv boierii din Ţara Făgăraşului. Mai greu s-au lăsat convinşi cei din Hunedoara şi din scaunele săseşti ale Braşovului şi Sibiului. În ziua a 2-a, la 5 septembrie, Sinodul a stabilit că primeşte cele patru puncte şi altceva nimic, apoi, în aceeaşi zi, a redactat MANIFESTUL de unire în care arată că „slobozi de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica Romano-catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le, câte le primeşte, le mărturiseşte şi le crede dânsa şi mai ales acele patru puncturi, în carele ne vedem până acuma a fi osebiţi…” După ce arată că aşteaptă aceleaşi privilegiuri de care se bucură „cei de ritul latinesc, după Sfintele Canoane şi privilegiurile de fericiţi răposaţii crai ai Ungariei date” , „Manifestul” a fost semnat de episcopul Atanasie şi de 54 protopopi reprezentanţi a 1640 preoţi (după Clain, iar după Nilles 1563). Printre ei şi Ioan din Hunedoara cu cei 50 de preoţi, Sava din Sălişte cu 15 preoţi, Petru din Sibiu cu 33 preoţi, Vasile din Braşov cu 35 preoţi etc., consfinţind astfel unirea cu Roma după tratative purtate sub doi ierarhi, aproape 8 ani.
Din cele de mai sus se desprind câteva succinte concluzii:
– Unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica Romei, nu a fost rezultatul unei constrângeri, cum susţine o istoriografie interesată, ci urmarea unor tratative purtate între reprezentanţii celor două Biserici începute în 1693 sub Episcopul Teofil şi terminate în 1700 sub Atanasie Anghel.
– Străbunii au fost conştienţi că revin la Biserica Romei de care au fost despărţiţi: „Cu o inimă am aşezat ca să ne întoarcem la sânul Sfintei Maicii Biserici Romano-catoliceşti şi iară să ne unim cu ea, toate acelea primindu-le şi crezându-le, care ea le primeşte, le mărturiseşte şi le crede”.
– Unirea este deci rezultatul persuasiunii, al convingerii câştigate în urma discuţiilor şi tratativelor de aproape 8 ani. O influenţă la adoptarea hotărîrii a avut şi propaganda agresivă a calvinismului care prin unirea cu reformaţii ameninţa Biserica românilor cu dispariţia.
– Împăratul, deşi catolic, a căutat întotdeauna să păstreze un echilibru între confesiuni şi n-a intervenit în desfăşurarea evenimentelor pregătitoare unirii, dovedindu-se mai mult un arbitru care a favorizat, în egală măsură, cele patru religii recepte din Transilvania.
– Ultimul argument de care se folosesc, de regulă, duşmanii unirii este contestarea şi pretinsa falsificare a documentelor, cum s-a întâmplat şi la Sinodul din Florenţa din 1439; când apusenii încercau cu texte din Sfinţii Părinţi să dovedească dogmele contestate, bizantinii pentru a justifica respingerea, susţineau că textele respective sunt falsificate sau interpolate de latini. Disputa de contestare a autenticităţii documentelor unirii religioase a românilor din Transilvania cu Roma a iniţiat-o Nicolae Densuşianu, care a contestat identitatea textului românesc cu cel latin al „Manifestului” de unire al sinodului din 7 octombrie 1698, susţinând că textul românesc ar consemna numai o uniune sau „alianţă” religioasă pentru a obţine „privilegiomuri cu care trăiesc mădularele şi popii acestei Biserici sfinte” şi nu o unire dogmatică, aşa cum reiese din textul latin al sinodului care ar fi fost falsificat de iezuiţi. Istoricul Augustin Bunea încă la 1893, a publicat în „Cestiuni din dreptul şi istoria Bisericii Române Unite”, partea a II-a, studiul Autenticitatea şi genuinitatea manifestului de unire cu Biserica Romei din 7 octombrie 1698, dovedind identitatea manifestului redactat în cele două limbi, deosebirile de nuanţare, proprii fiecărei limbi, sunt nesemnificative, fondul fiind în ambele variante identic. N. Densuşianu, contestând unirea în baza variantei româneşti a „Manifestului”, confundă, voit, când interpretează cuvântul „unire” identic cu „alianţă”. Or, alianţa are întotdeauna caracter limitat şi se încheie între două sau mai multe state, care îşi păstrează frontierele care le despart şi tot specificul etnic naţional, colaborarea lor fiind numai în anumite situaţii sau acţiuni bine determinate, pe când unirea, chiar între două ţări – cazul Principatelor Române la 1859 – elimină tot ce le-a despărţit până atunci, formând un stat unitar, o singură ţară fără frontiere între ele, o singură constituţie, un singur drapel, un singur imn, o singură conducere, cetăţenii ambelor ţări devenind după unire fii egali ai aceleiaşi patrii. Aşa interpretează istoria cuvântul „unire”. Manifestul de unire din 1698 susţine clar: „din bunăvoia noastră ne unim cu Biserica Romei cea Catolicească şi ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici Sfinte, catolicească a Romei din această carte de unire”… Mădulările nu formează „alianţă” cu corpul ci sunt părţile lui constitutive ale aceluiaşi organism: „Precum corpul este unul, deşi are mai multe mădulări… toate mădulările corpului formează un singur corp” (I Corinteni XII, 12). Aşa şi „mădulările” Bisericii catolice de rit latin, bizantin, armean, copt etc., toate formează un singur Corp al Bisericii una, sfântă catolică şi apostolică, unitate caracterizată prin mărturisirea aceleiaşi credinţe, împărtăşirea cu aceleaşi Sfinte Taine şi supunerea aceleiaşi conduceri, urmaşului Sfântului Apostol Petru, pontificelui roman. Expresia „din bună voia noastră” nu este una formală şi reală, lipsind orice act de presiune, fiindcă românii au putut alege să se unească cu oricare din cele patru religii recepte din Transilvania sau cu nici una şi să rămână în continuare în credinţa lor, conform diplomei imperiale din 14 aprilie 1698. Nici un istoric român sau străin şi nici un filolog nu a reluat disputa iniţiată de N. Densuşianu decât istoriografii Ortodoxiei confesionaliste româneşti. Dintre aceştia ne rezumăm la profesorul sibian Mircea Păcurariu, exponentul cel mai autentic al curentului antiunionist şi reprezentantul lui, caracteristic tocmai pentru susţinerea cu rea-credinţă a falsurilor. Pentru profesorul sibian „Manifestul” unirii este redactat în „termeni vagi”. Reproducând parţial din manifest, pentru a fi credibil omite ceea ce nu-i convine, deşi este esenţial interpretării textului, anume din pericopa „şi pe cinstitul Vlădica nostru Atanasie, nimeni până la moartea Sfinţiei Sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul Sfinţiei Sale, ci tocmai de i s-ar tâmpla moarte, să stea în voia soborului pe cine a-l alege să fie Vlădică, pe care Sfinţia Sa Papa şi Înălţatul Împărat să-l întărească şi Patriarhul de sub biruinţa Înălţiei Sale să-l hirotonească”… În broşura sa de propagandă antiunionistă, Uniaţia, pagini din istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, (Edit. „Vox”, 1991, Satu Mare), pag.17, omite din text competenţa Papei, stabilită de sinod, de a-l confirma, „întări” pe vlădica nou ales şi lansează „probabilitatea” că părinţii sinodali au vizat ca arhiereu hirotonisitor pe Patriarhul ortodox sârb din Carlovitz. Dar pentru aşa ceva nu era nevoie nici de unire şi nici să-l „întărească” Papa. În mod cert este vorba de un ierarh catolic din Imperiul habsburgic. Căci dacă ar fi fost vorba numai de o alianţă religioasă rămâneau cu hirotonirile de episcopi în continuare în Ţara Românească, aşa cum a fost până la 1698 şi nu schimbau pe Mitropolitul Ungro-Vlahiei cu Patriarhul sârb din Carlovitz. De altfel, trecerea timpului a confirmat că episcopii uniţi, după Atanasie Anghel, au fost hirotoniţi de ierarhi greco-catolici ruteni, „de sub biruinţa Înălţiei Sale”, de la Muncaci, până la Ioan Bob cu care începe şirul hirotonirilor oficiate de episcopi români uniţi greco-catolici.
– Nu se poate compara adevărata revenire făcută de părinţii noştri prin unirea de la 1700 cu parodia numită „revenire” din 1948, care a fost un complex de crime, în fraternă complicitate, un guvern comunist şi ateu şi o ierarhie ortodoxă, la fel de vinovată.