din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
Ceea ce s-a întâmplat cu Biserica Română Unită între anii 1948-1989, cu ierarhii ei, întemniţaţi cu toţii – şapte din doisprezece aflându-şi acolo sfârşitul -, cu clerul şi credincioşii, o ştie o lume întreagă, afară doar de unii ierarhi, pseudo-istorici şi teologi ortodocşi interesaţi, care se fac şi spun că nu ştiu, că nici n-ar fi auzit de greco-catolici să fi fost în temniţe, ba, pentru a banaliza crimele săvârşite, mai susţin falsitatea că „credincioşii greco-catolici înşişi, cu o parte din cler, au cerut de bunăvoie şi nesiliţi revenirea la Ortodoxie şi înlăturarea propriilor lor ierarhi”. Mai mult, susţin că revenirea a fost un act providenţial de refacere a unităţii religioase a românilor, aruncând asupra Providenţei toate crimele ce au urmat, spălându-se pe mâini ca Pilat din Pont de vinovăţia lor.
În faţa tendinţei de a se permanentiza falsul istoric, trebuie neapărat consemnat adevărul. Desfiinţarea Bisericii Române Unite a fost una din marile crime de genocid ale secolului al XX-lea. Trei au fost factorii care au conlucrat la desfiinţarea ei, toţi trei deopotrivă de vinovaţi, contribuţia lor fiind de egală participare şi egală culpabilitate:
– Partidul Comunist Român, incontestabil la discreţia lui Stalin, pentru care, după cel de al doilea război mondial a mai rămas un adversar neînvins – Biserica Romei în frunte cu Papa;
– Securitatea, în calitate de executantă fidelă şi supraveghetoare neîntreruptă, a ţinut sub permanentă teroare pe oponenţii greco-catolici, urmărindu-i până la dispariţie;
– Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhii ei, Patriarhul Justinian Marina şi Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului – instigaţi de Patriarhul Alexei al Moscovei – la care s-au raliat, în totalitate, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, făcând cu toţii jocul comunismului, în baza unei satanice înţelegeri pentru distrugerea Bisericii Române Unite, care a refuzat conformismul.
Primii vinovaţi, partidul şi securitatea, au fost înlăturaţi de Revoluţia din decembrie 1989. Cel de al treilea , ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, a fost lăsată să-şi repare singură greşeala, mai ales că atâtea glasuri s-au ridicat din mijlocul propriilor ei fii. Dar, încurajată de anumiţi factori politici, de Putere, lucrurile s-au oprit la nivelul anului 1948. În loc să facă „mea culpa” şi să restituie toate bunurile ce le-a răpit – biserici, case parohiale şi celelalte bunuri patrimoniale legate de cult -, nu numai că nu restituie nimic (excepţie făcând câteva biserici din eparhia Lugojului: Lugoj, Timişoara, Sântandrei etc.), cedate la dispoziţia unilaterală a IPS Mitropolit Nicolae Corneanu al Banatului, ci dimpotrivă, a declanşat împotriva Bisericii Române Unite o campanie de denigrare, la fel de tendenţioasă şi de necinstită ca şi cea din vara anului 1948, care i-a pregătit trecerea în ilegalitate.
Împotriva tuturor realităţilor, greco-catolicii sunt numiţi trădători de ţară, maghiarofili, iar credincioşii ameninţaţi cu afurisenia dacă părăsesc Biserica Ortodoxă. La campanie participă ierarhi, istorici şi teologi ai Ortodoxiei, oamenii celorlalte structuri, ziare şi reviste, mai nou fiind antrenaţi şi tinerii, seminarişti şi studenţi în Teologie, formându-se cete de bătăuşi cu misiunea expresă de a-i împiedica pe uniţi de la redobândirea bunurilor pierdute. Este notoriu cazul instalării la 11 noiembrie 1990, în catedrala greco-catolică din Baia Mare, a episcopului nou-înfiinţatei eparhii ortodoxe a Maramureşului, Justinian Chira, cu ajutorul unor asemenea cete de bătăuşi, bine antrenaţi în acest scop, veniţi cu ciomege şi răngi de fier învelite, mascate în tricolor, până la urmă folosind chiar şi crucile ca arme de scandal, pentru a îndepărta pe uniţii veniţi spontan, împotriva dispoziţiilor ierarhilor greco-catolici, să apere catedrala lor, din care a fost scos, în 1948, episcopul legitim, greco-catolic, dr. Alexandru Rusu şi trimis în temniţă, de unde nu s-a mai întors. La Şişeştii lui Vasile Lucaciu, judeţul Satu Mare, la Lăpuşel, judeţul Maramureş, la Şăulia de Câmpie, judeţul Mureş, la Filia de Jos, judeţul Cluj etc., bătăuşii incitaţi de preoţii intruşi în parohiile şi bisericile greco-catolice în virtutea samavolniciilor din 1948, continuate până azi, folosesc cele mai „convingătoare argumente” pentru a-şi păstra „poziţiile cucerite”.
În schimb, în pofida acestei campanii de ură, greco-catolicii se regrupează. Pieţele oraşelor şi uliţele satelor transilvănene sunt de la o zi la alta mărturii tot mai puternice a mii de credincioşi adunaţi, sub cerul liber, pentru a asculta o Sfântă Liturghie şi un cuvânt de învăţătură, duminică de duminică, numărul lor sporind de la o săptămână la alta. Preoţii sunt încă puţini în raport cu numărul credincioşilor. Dintre cei trecuţi în 1948 la ortodoxie, cu trecerea timpului unii au revenit la unire. Alţii s-au întors, după pensionarea făcută la cerere, la vârsta de 60 de ani, pentru a-şi reface cât mai grabnic legătura cu Biserica Română Unită. Au mai rămas în Biserica Ortodoxă, dintre foştii preoţi uniţi, câţiva bătrâni fără sprijin, înfricaţi că şi-ar putea pierde pensia. Au rămas, însă, cei ce au ocupat o funcţie în structurile Bisericii Ortodoxe ca vicari, protopopi, consilieri, secretari şi inspectori eparhiali, legaţi nu atât de Biserică, ci mai ales lipsiţi de o conştiinţă a vinovăţiei care ar duce la pocăinţă şi întoarcerea, pentru sarcinile ce şi le-au asumat în calitate de ambasadori ai puterii ateiste, ochiul partidului şi al securităţii în Biserică, oportuniştii şi carieriştii, promovaţi cu toţii numai şi numai cu acordul Puterii, în schimbul adeziunii totale la măsurile luate de aceasta. Aceştia nu-şi mai găsesc locul nicăieri.
Biserica Română Unită îşi reface cadrele, speranţele fiind legate, pentru început, de cele câteva sute de tineri ce se pregătesc în cele patru institute teologice de grad universitar, de la Blaj, Cluj, Oradea şi Baia Mare, deşi abia improvizate, lipsite de localurile fostelor academii teologice unite nerestituite. Mulţi tineri au fost trimişi la studii teologice superioare, la celebrele Institute Teologice din Roma, Paris, Strasbourg, Veneţia, Madrid, Varşovia etc., care la întoarcere, asemenea înaintaşilor care au desţelenit, după Unirea din 1700, ogorul Bisericii Române calvinizate din Transilvania, sau corifeilor Şcolii Ardelene, le va reveni şi lor onoarea unui superb apostolat şi a creării protipendadei Bisericii româneşti de mâine. Până atunci s-au angajat a suplini preoţimea împuţinată în cei 41 de ani de prigoană, laicii, mirenii, cu deosebire intelectualii, plini de zel pentru Biserică, pentru Catolicism, pentru mântuirea acestui neam de indiferentismul în care l-au adus greco-slavo-bizantinii în strânsă colaborare cu comunismul ateu, transformând o ţară latină, romanică, într-o feudă moscovită.
În legătură cu dialogul dintre Ortodoxie şi Catolicism pe plan universal, în Biserica Ortodoxă Română sunt două curente diametral opuse. Unul l-am putea numi al durilor şi celălalt al înnoirii. Întâiul, susţine o Ortodoxie separată, exclusivistă: „Lupta de a păstra şi a rămânea în Biserica Ortodoxă este o luptă sfântă pentru păstrarea şi apărarea adevărului pe care Isus Hristos l-a lăsat pe pământ, adevăr pe care l-a primit întreg, nealterat, Biserica Ortodoxă”.290) Al doilea este cel al speranţei refacerii unităţii Bisericii de dinainte de schisma din 1054. În Biserica Ortodoxă Română a fost enunţată de IPS Daniel Ciobotea, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, într-un interviu acordat unui ziarist german (în 1900), în care şi-a exprimat speranţa personală că va vedea sfârşitul schismei dintre cele două mari ramuri ale Bisericii creştine Ortodoxă şi Catolică. Comuniunea găsită de sinodalii celor două Bisericii la conciliul de la Florenţa, la 1439, în mărturiile Sfinţilor Părinţi ai ambelor Biserici este, pentru Înaltul ierarh moldovean, o chezăşie a unităţii viitoare, pe car o vede nu numai realizabilă ci şi apropiată. Mărturie a sincerităţii convingerilor IPS Sale o formează apropierile dintre ortodocşii şi catolicii ieşeni, începând cu cele dintre tineretul studios, ca şi colaborările publicistice la revistele locale. Acest început ne duce cu gândul la viziunea Sfântului Andrei Bobola, că un popor de la Gurile Dunării va avea un rol hotărîtor în refacerea unităţii creştine.
Rămâne ca viitorul să decidă dacă puterea Răului are caracter de permanenţă sau Dumnezeu va ajuta ca adevărul şi dreptatea să triumfe. Noi credem în puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui pentru dreptate şi adevăr. Menţionăm că mare parte a clerului ortodox, cu deosebire tineretul, nutreşte o deosebită stimă faţă de activitatea Înaltului ierarh de la Iaşi şi îl consideră ca pe cel mai competent om al vremurilor noi.
Am dat exemplu al curentului reînnoirii pe IPS Daniel Ciobotea pentru convingerile sale că aceste două mari ramuri ale Bisericii Creştine, Catolicismul şi Ortodoxia, formează o singură Biserică, accidental despărţită prin schisma de la 1054, deşi acelaşi ierarh, în pofida realităţii separă Biserica Unită de Catolicismul universal, fiind şi IPS Sa sub influenţa aceluiaşi confesionalism slavo-greco-bizantin, care consideră uniatismul un abuz papal împotriva unităţii Ortodoxiei.291)