din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
Preaiubiţi cititori,
Este un fapt bine cunoscut şi deplin afirmat de istorici, că poporul român s-a născut creştin. În geneza sa neamul românesc a îngemănat în mod fericit şi armonios daco-latinitatea şi creştinismul, dimensiuni simbiotice a căror origine şi pecete romană au constituit pilonii neclintiţi care au stat la baza existenţei noastre naţionale şi creştine.
Părăsiţi, odată cu retragerea romană a administraţiei şi legiunilor romane de către împăratul Aurelian (271-275), am rămas "În calea răutăţilor", călcaţi de popoarele migratoare euro-asiatice şi, apoi, înconjuraţi din toate părţile de marea masă a neamurilor slave şi slavizate. Minunea rezistenţei noastre atâtea veacuri a răzbirii nesufocaţi prin această nefericită ambianţă, o datorăm aceleiaşi îngemănări, nemaiîntâlnite în viaţa altor popoare, a latinităţii care ne-a împărtăşit propria ei limbă, vorbită de români până azi – fireşte, pe lângă inerentele schimbări impuse de scurgerea timpului – , cu creştinismul care ne-a inoculat în suflete credinţa, înnobilându-ne şi confirmându-ne calitatea de fii legitimi ai Bisericii creştine universale, una sfântă, catolică şi apostolică, sub cârmuirea vicarului lui Cristos, urmaşul Sfântului Apostol Petru, Papa Romei.
Deşi "fatalul destin al istoriei", cum defineşte istoricul Dimitrie Onciul momentul în care bizantinismul slavo-bulgăresc ne-a impus prin violenţă o limbă liturgică străină, slavona, (mai târziu în Principate greaca), atentând la însăşi fiinţa noastră etnică romană, "adevărată tragedie a acestui popor născut latin şi creştin de pe aceste plaiuri" (Pr. Prof. univ. Dr. P. Rezuş), iar prin Marea Schismă din 1054 ne-a rupt de comuniunea cu Biserica Romei, totuşi n-a reuşit să ne deznaţionalizeze, cu toată izolarea, tocmai datorită identificării noastre cu latinitatea, atât în sânge şi limbă, cât şi în spiritualitate, în credinţa ce ne-a fost împărtăşită "corde romano – cu inimă romană".
Încercările întreprinse în cursul veacurilor, fie din iniţiativă occidentală, a papilor, fie orientală, a împăraţilor bizantini, de a reface unitatea Bisericii, n-au dat rezultatele scontate. Ultima încercare, cea de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), la care a aderat şi Ortodoxia românească prin delegaţia condusă de mitropolitul Damian al Moldovei şi vicarul său, protopopul Constantin, a avut şi ea viaţă scurtă, datorită aceleiaşi vechi şi mereu reactualizate fobii antilatine. Sperăm ca dialogul de azi dintre Catolicism şi Ortodoxie să aibă o fericită izbândă.
După atâtea veacuri de înstrăinare, conducătorii Bisericii Româneşti din Transilvania, chibzuind, purtând îndelungate tratative şi consultându-se cu propriii lor credincioşi, s-au întrunit în trei "săboare mari" la Alba Iulia, în 1697 sub Mitropolitul Teofil, în 1698 şi 1700 sub Mitropolitul Atanasie Anghel, şi au hotărît să se întoarcă la Biserica Mamă a străbunilor, adevărata noastră Biserică Strămoşească şi s-au unit cu Biserica Romei.
Primul efect benefic al Unirii a fost contactul cu Apusul, care ne-a adus regăsirea originii noastre romane, deşteptarea conştiinţei naţionale şi un nemaiîntâlnit avânt cultural. Toate acestea au generat mişcările politice şi sociale, care, în final, au fost încoronate de realizarea statului naţional unitar, România Mare. "Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700 – spune întâiul cardinal român, Episcopul Dr. Iuliu Hossu – nu era nici Adunarea de la Blaj de la 3/15 mai 1848, unde s-a strigat «Vrem să ne unim cu Ţara» şi fără acestea nu era nici Unirea de la 1918".
Cartea de faţă intitulată sugestiv Catolicism şi Ortodoxie românească, o succintă istorie a Bisericii Române Unite, interpretează faptul istoric pe bază de documente şi elucidează probleme până acum necunoscute sau tendenţios prezentate. În ea cititorul se va regăsi pe sine însuşi în multe din strădaniile şi izbânzile străbunilor noştri. Se va convinge de aportul adus de ierarhii, preoţii şi fiii Bisericii noastre la toate marile acte istorice ale Neamului, la care au fost prezenţi fără excepţie, în tot cursul existenţei Bisericii.
Dar, totodată, ca orice om de bună-credinţă, indiferent de confesiune, îşi va da seama de nedreptatea strigătoare la cer ce i s-a făcut acestei Biserici când a fost pusă în afara legii, ilegalitate care a generat jefuirea ei de toate bunurile patrimoniale, inclusiv lăcaşurile de cult, biserici şi mănăstiri, şi trimiterea în temniţele cele mai dure, în lagăre, gulaguri şi colonii de muncă, a tuturor slujitorilor şi credincioşilor care au refuzat conformismul, în frunte cu cei 12 ierarhi, din care nouă s-au stins din viaţă în timpul prigoanei comuniste, adevăraţi martiri ai credinţei catolice pe care n-au părăsit-o şi eroi ai neamului pe care nu l-au trădat.
Încuviinţând apariţia cărţii, Împărtăşim Arhiereasca Noastră Binecuvântare, autorilor care au ostenit la alcătuirea ei, şi, deopotrivă, şi cititorilor care o vor lectura.
Cardinal Dr. Alexandru Todea
Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş
Mitropolitul Bisericii Române Unite