din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
După revoluţie şi abrogarea, la 30 decembrie 1989, a decretului de sorginte stalinisto-comunistă, nr.358 din 1 decembrie 1948, de desfiinţare a Bisericii Române Unite, revenirea în legalitate i-a adus acesteia posibilitatea ieşirii din catacombe şi libertatea de respiraţie sub cerul liber. Continuă însă să fie privată de întregul patrimoniu ce i-a fost răpit în 1948 – biserici, mănăstiri, reşedinţe eparhiale, case parohiale, şcoli de toate gradele etc.-, cu toată abrogarea decretului în virtutea căruia i-au fost răpite abuziv. Timp de 41 de ani, atacată şi lovită din toate părţile, Biserica Română Unită a fost lipsită de cel mai elementar drept de a se apăra. Urmare acestor atacuri, ce continuă uneori – şi azi – cu aceeaşi înverşunare, din respect faţă de adevăr, este necesar să intervenim şi să punem în lumină, în faţa noilor generaţii de preoţi şi credincioşi, atât a celor rămaşi fideli Bisericii noastre sau a celor ce ne-au fost înstrăinaţi în nefericitele împrejurări ale anului 1948, cât şi a tuturor oamenilor de bună credinţă care au la suflet această problemă majoră a neamului românesc, cauza Bisericii, ca să cunoască realitatea istorică, adevărul pe care nu au avut de unde să-l cunoască.
În primul mileniu de creştinism, Ortodoxia a fost în totalitatea ei catolică, iar Catolicismul ortodox. Pe atunci noţiunile acestea nu erau supuse unor interpretări ultra-confesionaliste, nu erau opuse şi antagoniste, ci perfect îngemănate, completându-se în mod fericit una pe alta. Târziu, după declanşarea marii schisme din 1054, a început să li se dea un sens confesionalist, mai ales la neamurile greco-slave.
Catolicismul românesc, adevărata noastră Ortodoxie, vizează două mari adevăruri pentru care Biserica Română Unită a militat şi continuă să lupte fără întrerupere:
– originea latină a neamului românesc;
– dependenţa religioasă de Biserica Romei, în care vicarii lui Cristos, urmaşii Sfântului Apostol Petru, Papii, continuă şi vor continua, până la sfârşitul veacurilor, să împlinească porunca Divinului Întemeietor: "Paşte oile mele!… Paşte mieluşeii mei!" (Ioan 21, 15-18).
Marele arhipăstor al Bisericii Române Unite, episcopul martir Iuliu Hossu, întâiul cardinal român, s-a caracterizat printr-o neţărmurită dragoste faţă de glia străbună, patria sa dragă, pe care a dorit-o neştirbită în hotarele ei fireşti. A dovedit, în acelaşi timp, o nedezminţită fidelitate faţă de Roma Apostolului Petru şi a împăratului Traian, colonizatorul Daciei, al ţării care, prin romanitate şi creştinism, la 1 Decembrie 1918, a devenit România Mare. Cardinalul, pe atunci episcop de Gherla, a avut fericirea de a vesti el, lumii şi istoriei, această mare împlinire a neamului, izvorîtă din sufletul tuturor românilor şi hotarîtă de Marea Adunare de pe Câmpul lui Horia de la Alba Iulia.
Între însuşirile proprii marelui arhiereu trebuie scoasă în evidenţă grija deosebită prin care s-a ferit pe sine însuşi şi a căutat, pe cât a putut, să-şi ferească şi neamul de patima şi mândria unor popoare vecine, care fac din Dumnezeul tuturor un zeu al lor, ca şi a fraţilor de sânge, care în alt fel, fără rost şi fără noimă, caută să limiteze izvorul credinţei străbune exclusiv în aria naţională, identificând confesionalismul lor patriotard cu adevăratul românism, pe care-l socot monopolul lor, repudiind cu fanatism catolicismul latin străbun, credinţa autentică a strămoşilor noştri, şi ajung, atât în primul cât şi în al doilea caz, la idolatrie naţională şi intoleranţă, fie şovină, fie confesională. Crezul cardinalului martir am dori să ne fie călăuzitor far de lumină şi fir roşu al lucrării de faţă.