din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
În paginile ce urmează dăm opiniile câtorva istorici, oameni de cultură şi publicişti contemporani, atât greco-catolici cât şi ortodocşi care, după Revoluţia din decembrie 1989, fie că au intervenit cu analiza fenomenului religios, bisericesc, din România din ultimele patru decenii de comunism, fie cu afirmarea contribuţiei Bisericii Române Unite la realizarea idealului naţional, încoronat prin Unirea de la 1 Decembrie 1918, şi la cultura românească, ori s-au implicat în lupta pentru repunerea acestei Biserici în drepturile avute şi posesiunea bunurilor patrimoniale ce i-au fost răpite prin trecerea în ilegalitate în 1948.
IOAN VASILE BOTIZA, profesor de Teologie: „Întâi decembrie 1948 nu s-a prăvălit peste noi ca un trăznet din senin; sămânţa lui trebuie căutată exact cu 30 de ani în urmă, în întâiul decembrie 1918. Prelaţii greco-catolici, care au semnat cu multă generozitate Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918, nu au bănuit nici măcar în modul cel mai nebulos, că au semnat şi sentinţa de condamnare la moarte a propriei lor Biserici. Adânc înrădăcinaţi în realitatea apartenenţei la o Biserică respectată care înglobează peste 75% din populaţia română trăind în teritoriile româneşti ce aparţineau Ungariei, o Biserică recunoscută ca salvatoare a românismului şi a romanităţii noastre, ei nu au intuit că, în noile condiţii ale României Mari, fiii acestei Biserici vor fi trataţi de către fraţii veniţi de dincolo drept boangheni, unguri, botezaţi cu lapte acru, şi că Biserica însăşi va avea de înfruntat atacurile a doi duşmani: Biserica soră şi guvernele liberale. Sub aspectul tacticei şi strategiei de urmat în domeniul bisericesc, Unirea din 1918 nu a fost pregătită de loc. Nimeni nu a sesizat că în 1918 nu a fost o simplă schimbare de decor, ci o intrare în scenă a unor actori nepregătiţi, care trebuiau să interpreteze o piesă al cărui text nu-l cunoşteau. In loc de a ţine în ultimul moment – chiar şi în seara zilei Unirii – o conferinţă episcopească, unde să se redefinească rolul Bisericii noastre în cadrul noului stat, în loc de a descoperi că rolul de luptător naţional al Bisericii s-a terminat, că de acum înainte ea trebuie să-şi îndeplinească adevărata menire: încreştinarea profundă a propriilor credincioşi pentru a crea o bază trainică necesară trecerii la ofensiva pentru catolicizarea şi occidentalizarea întregului popor român, conducătorii noştri s-au lăsat îmbătaţi de euforia generală şi nu şi-au dat seama că rolul naţionalist al Bisericii Unite a fost de fapt un rol secundar, care a fost impus în primul rând de vitregia vremurilor de la Inocenţiu Micu încoace, nu şi-au dat seama că primul obiectiv trebuie să fie recuperarea urgentă a rămânerii în urmă în domeniul spiritualităţii faţă de Bisericile Catolice locale din Occident. Schimbarea energică de direcţie în care Biserica trebuia să se angajeze cu toată energia a doua zi după Unirea din 1918, a început să se întrevadă abia peste douăzeci de ani, odată cu intrarea în scenă a lui Ioan Suciu … Ce a făcut în schimb Biserica în cei treizeci de ani premergători dezastrului? Şi-a urmat drumul în virtutea inerţiei, a adoptat o poziţie pur defensivă… Zeci de ani după Unirea din 1700, Blajul a pregătit pe candidaţii ortodocşi la preoţime, neexistând o instituţie ortodoxă corespunzătoare; în cursul secolului al XIX-lea, Blajul a furnizat cadrele didactice pentru şcolile româneşti din Principate, pierzând multe elemente de valoare, dar nimeni nu s-a aşteptat la hemoragia care a suferit-o clerul greco-catolic după 1918. Zeci de preoţi şi chiar protopopi – ademeniţi de salariile mai bune care le ofereau funcţiile laice – şi-au cerut dezlegarea de obligaţiile preoţeşti – considerându-se totuşi în continuare preoţi – sau au depus pur şi simplu patrafirul şi s-au răspopit din proprie iniţiativă, devenind profesori, funcţionari de diferite grade, contabili, profesori universitari, directori de licee, contabili şefi, secretari pe la instituţii şi întreprinderi. Pusă în faţa părăsirii de către fiii pe care i-a nutrit la sân, Biserica s-a văzut nevoită a face concesii serioase în domeniul pregătirii candidaţilor la preoţie; a recurs la hirotonirea aşa-zişilor moralişti, învăţători cu purtare corespunzătoare, care urmau doar cursul de Teologie Morală. Măsura a redresat oarecum situaţia numerică a clerului, dar întreg fenomenul … a subminat grav autoritatea Bisericii … Pe scurt: lumea în care mi-am deschis ochii conţinea şi o Biserică Greco-Catolică, dar care nu dădea o dovadă convingătoare că slujbaşii ei se recrutau după criteriul unei vocaţii deosebite, căreia îi dăruieşte viaţa total, fără rezerve, în care crezi serios şi care iradiază din tine, ca să-l vesteşti pe Hristos chiar şi atunci când nu scoţi nici o vorbă. Nu vreau să sugerez prin cele de mai sus că am rămas cu păreri mai bune despre slujbaşii celorlalte confesiuni. In preoţii romano-catolici vedeam nişte pui de grofi îmbrăcaţi în reverendă; în pastorii reformaţi nişte slujbaşi care se simţeau obligaţi să se comporte rigid şi glacial atunci când sunt în slujbă, iat în restul timpului sunt oameni ca şi ceilalţi, iar popii ortodocşi nişte bonomi cu bărbi, care-şi recitau pe voci cavernoase de başi – poate mai trăgănat ca ai noştri – aceleaşi texte scrise în limbaj insolit într-o catedrală veşnic neterminată şi care, în timpul liber, se distrau istorisind glume deşănţate, la auzul cărora roşeau până şi laicii. O primă concluzie, deci, Biserica a pierdut partida nu în 1948 ci în toţi cei 30 de ani premergători, timp în care nu au ştiut să aleagă dintre candidaţii la studiile teologice … pe cei care doreau să se transforme în Hristos şi să fie mărturiile lui vii în mijocul acestui neam … Biserica noastră nu a prevăzut şi nu a luat măsuri de apărare faţă de explozia de ură pe care a manifestat-o din primul moment Biserica Ortodoxă unificată din România Mare faţă de Catolicism, în general, şi faţă de uniţi în special … Clericii greci care s-au oploşit în Principate, inundând mănăstirile cu călugări şi şcolile cu învăţaţi … nu au uitat nici să inoculeze în clerul local ura faţă de îndrăcitul papismňs cum era numit în mod obişnuit Catolicismul. Şi iată, poporul român, singurul popor latin printre cele ortodoxe, învăţat de străini să-şi considere originea ca un epitet de ocară (lătină spurcată cum se mai păstrează şi azi ca sudalmă), iată Ortodoxia română devenită campioana anticatolicismului şi a urii faţă de tot ce e catolic; aşa a rămas ea până azi; e suficient să urmărim atitudinea delegaţiei române în cadrul comisiei ecumenice mixte catolico-ortodoxe. Este suficient să amintim calomniile lui Dositei cu ocazia Unirii din 1700, porecla de Satanasie dată lui Atanasie Anghel, semnatarul Unirii de la 1700. Ortodoxia română, suprasaturată de ură împotriva Catolicismului, nu a fot capabilă niciodată să intuiască cotitura salvatoare care au realizat-o ardelenii la 1700 … Cei patru ani de stăpânire a regimului lui Horthy în Ardealul de Nord ( 1940-1944) a avut însă şi darul e a trezi conştiinţa multor români şi de a le îndrepta atenţia spre valorile spirituale, deoarece s-a dovedit, fără putinţă de tăgadă, că singura instituţie care a rămas în picioare, la datorie, a fost Biserica Greco-Catolică. Se poate afirma fără exagerare că şi Biserica Ortodoxă – atât cât a rămas din ea – a supravieţuit în umbra celei greco-catolice. După 23 august 1944 a intervenit imediat o schimbare la faţă în atitudinea faţă de noi a „Bisericii surori” din Ardealul de Nord. De la atitudinea fericită a puiului care se ascunde sub aripa cloştei la vederea uliului, care a caracterizat atitudinea Ortodoxiei nord-ardelene între anii 1940-1944, ne-am trezit peste noapte că fraţii noştri au uitat totul (ce priveşte colaborarea lor sinceră din cei patru ani)”.
(Extras din eseul memorialistic PATRUZECI DE ANI (1948-1988) contribuţie la o istorie a Bisericii Catolice de rit bizantin-român, ms.).
HARALAMBIE CHIRCĂ, fost cercetător ştiinţific principal al Institutului „N. Iorga” Bucureşti, a fost cadru didactic universitar la Facultatea de Istorie din Sibiu: Credincioşii ortodocşi mai tineri nu cunosc motivele pentru care Biserica Greco-Catolică revendică lăcaşurile de cult ce i-au aparţinut … La 1 Decembrie 1948, regimul comunist din România a sărbătorit şi el, în felul său, aniversarea de 30 de ani de la încheierea procesului de formare a statului unitar român – prin unirea Transilvaniei cu România. El, regimul comunist, a trecut la o realizare marcantă, aceea de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice ca instituţie divină: preoţii slujitori ai ei, numiţi în general uniţi – care nu au avut tăria sufletească să reziste teroarei comuniste – s-au salvat trecând la confesiunea ortodoxă. Ceilalţi uniţi, în frunte cu toţi episcopii şi arhiepiscopul lor care au rezistat şi care nu şi-au renegat credinţa, au fost aruncaţi în închisorile comuniste ale morţii. Acolo şi-au sfârşit viaţa suferind moarte de martir ca mărturisitori ai lui Hristos şi ai credinţei lor. Ei sunt martiri nu numai ai Bisericii lor, dar şi martiri ai neamului românesc… Prin desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, bunurile imobile ale acesteia – deci şi lăcaşurile lor de rugăciune – au fost confiscate de statul comunist şi trecute în proprietatea sa. Pentru a face şi pe alţii părtaşi la politica lui de rapt şi spoliere, statul comunist a dăruit aceste lăcaşuri de cult Bisericii Ortodoxe Române. De ce nu a intervenit patriarhul ortodox de atunci, Justinian Marina, în apărarea Bisericii Surori, aşa cum acordase mai înaine ajutor unui comunist de marcă, precum Gheorghe Gheorghiu Dej? Opinez că s-a bucurat mai degrabă de această lovitură (totuşi să nu uităm că acest comunist ne-a scăpat de ruşi), fiindcă se însuşeau astfel bunurile unei Biserici schismatice … Cum s-ar putea explica altfel acceptarea unor bunuri care nu aparţinuseră B.O.R. şi nici nu fuseseră în patrimoniul credincioşilor ortodocşi? Dacă unii preoţi uniţi şi parte din poporenii lor trecuseră în altă tabără, ei nu aveau dreptul moral şi nici canonic să acapareze lăcaşurile de cult unite. Numai aprobarea episcopilor şi arhiepiscopului greco-catolic era valabilă canonic şi moral. Or, cum aceştia se aflau în închisorile comuniste, unde înfruntau moartea şi tortura, ei nu aveau cum să aprobe înstrăinarea bunurilor bisericeşti, înstrăinare interzisă, de altfel, şi de canoanele sinoadelor şi conciliile ecumenice. Ce drum a urmat, însă, turma credincioşilor uniţi? Aceasta şi-a păstrat identitatea, continuându-şi în catacombe, până la eliberare, existenţa spirituală sau ocrotirea în Biserica Romano-Catolică. Ea a căutat, de asemenea, să-şi formeze în ilegalitate conducătorii spirituali, care să înlocuiască pe cei trecuţi la ortodocşi. Ea, deci – Biserica Greco-Catolică – nu putea recunoaştre de jure desfiinţarea ei, înfăptuită prin violare … Din momentul în care Biserica Greco-Catolică a fost recunoscută ca legală după Revoluţia din 16-22 decembrie 1989 şi statul actual i-a înapoiat bunurile, legal era ca şi B.O.R. să restituie lăcaşurile de rugăciune ale Bisericii Greco-Catolice. Trebuia făcută o Restitutio in integrum de către B.O.R. Aplicarea în drept a principiului majorităţii aici, adică a mulţimii care se înfruptă din bunurile furate şi confiscate, ne aminteşte de practicile fostului p.c.r. … Aici este vorba de un subterfugiu care să dea aparenţa unei legalităţi, pentru ca B.O.R. să nu mai înapoieze Bisericii Greco-Catolice vreun lăcaş de rugăciune, silindu-o astfel să-şi exercite cultul în aer liber… Din punct de vedere creştinesc mă întreb cum îşi mai înalţă credincioşii ortodocşi rugăciunile către Dumnezeu, când ştiu că aceste lăcaşuri le-au dobândit prin raptul şi samavolnicia fostului p.c.r. ateist? Nu se fac ei părtaşi ai nedreptăţii? Subsemnatul, în umilinţa mea de creştin ortodox, de absolvent al Seminarului teologic Nifon Mitropolitanul din Bucureşti (1938), al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1924) şi de traducător din opera scriitorului bisericesc grec Origen, mă desolidarizez în mod public de punerea Conferinţei Naţionale a preoţilor B.O.R. cu privire la atitudinea lor faţă de Biserica greco-catolică. Adaug, această desolidarizare este împărtăşită de toată intelectualitatea ortodoxă sibiană pe care o cunosc personal. … Fac un caz de conştiinţă izvorît sincer din suflet.” (Sublinierile ne aparţin).
(Extras din Scrisoare deschisă către a treia Conferinţă Naţională a preoţilor din Biserica Ortodoxă Română, publicată în „DIMINEAŢA” – Sibiu, An I, nr. 208 din 5 octombrie 1990.
PREOT BORIS RĂDULEANU: „Subsemnatul Preot octogenar Boris Răduleanu, în numele preoţilor şi credincioşilor trăitori în Domnul nostru Isus Hristos, cu teamă de Dumnezeu aduc la cunoştinţa întregului Sinod al Bisericii Noastre, Institutului şi Seminarului teologic şi întregii Ţări, acum eliberată, următoarele stări, analize, întrebări şi propuneri: În ultimii 45 de ani conducerea Bisericii Ortodoxe Române s-a înstrăinat de a fi în spiritul lui Isus Hristos.
1. Preotul de mir Ioan Marina a ajuns într-un răstimp scurt, de 3 ani, vicar la Iaşi în 1945, Mitropolit al Moldovei în 1947 şi Patriarh al Ţării în 1948. Persistă întrebarea nelămurită: cum de a murit Irineu Mihălcescu, Mitropolitul Moldovei şi apoi Patriarhul Nicodim chiar la timp, pentru a face loc Patriarhului Justinian care era susţinut de comunişti? Cerem să se deschidă aceste dosare şi să se facă lumină.
2. Mitropolitul Antonie Plămădeală îl numeşte pe Patriarhul Justinian arhitectul reorientării depline, precise şi sigure a Preoţimii noastre şi a Bisericii sub toate aspectele … care a stabilit raporturile dintre Biserică şi Stat … În realitate, Patriarhul Justinian a subordonat Biserica Română statului ateu …
4. Cu ajutorul Patriarhului Justinian s-a făcut imediat – în anul 1948 – trecerea forţată a Bisericii Greco-Catolice la Biserica Ortodoxă. Mitropolitul Antonie Plămădeală o enumera printre primele realizări ale Patriarhului Justinian. Pentru această realizare forţată, însă, mulţi au suferit, mulţi au intrat în închisoare şi chiar au murit. Cine poartă răspunderea acestor realizări?
5. … Amintim doar doliul cerut şi înfăptuit de conducerea Bis. Ort. Rom. la moartea lui I.V. Stalin: timp de patru zile clopotele bisericilor din tot cuprinsul patriei noastre au bătut. Patriarhul Justinian, însoţit de episcopul Teoctist Botoşeneanu, au depus coroane de flori la statuia lui Stalin din Capitală. Patriarhul Justinian a rostit o cuvântare amplă la Institutul teologic şi-a închinat revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 2-3, 1953, memoriei lui Stalin, afirmând că va trăi pururea în inima poporului nostru.
6. Subjugarea Bisericii deschisă de Patriarhul Justinian s-a adâncit şi lărgit tot mai mult. Mutarea arhiereilor s-a făcut de atunci arbitrar şi determinat de motive politice, fără să se ţină seama de canoanele şi legile bisericeşti. Astfel, episcopul Teoctist, vicar patriarhal la Bucureşti, apoi episcop la Arad, apoi Mitropolit la Craiova, apoi Mitropolit al Moldovei şi în sfârşit, Patriarh al Ţării. Mitropolitul Antonie, întâi vicar patriarhal la Bucureşti, apoi episcop la Buzău şi acum Mitropolit la Sibiu… Dar cine a ales şi numit pe arhiereul Calinic şi arhiereul Nifon?
7. Timp de 45 de ani nu s-a făcut catehizarea copiilor, a tineretului, a vârstnicilor, întreg poporul fiind lăsat numai pe seama educatorilor atei, în timp ce, în acelaşi regim, Biserica Catolică şi sectele îşi continuau educaţia creştină.
8. Statul ateu a hotărît desfiinţarea mănăstirilor, iar conducătorii Bisericii au executat această hotărîre, alungând cu sila călugării din mănăstiri.
9. Patriarhul şi cu unii preoţi parohi au consimţit şi semnat demolarea bisericilor… nici un membru al Sfântului Sinod nu a schiţat nici un gest de împotrivire…
10. Patriarhul şi Sfântul Sinod au acceptat ca alegerea şi numirea în posturi de ierarhi, de profesori de teologie, de protopopi, de doctoranzi, de transfer al preoţilor, de trimitere a preoţilor în străinătate să fie numai cu avizul statului ateu, uneori chiar cu angajarea în securitatea regimului …
11. Aţi dat pastorale, telegrame şi declaraţii, elogiind pe dictatorul astenic, subliniind neîncetat libertatea Bisericii pe care el în realitate o sugruma… Aţi luat parte la conferinţele F.D.U.S.-ului, unde singura participare a fost aceea de a asigura pe slujitorii Satanei „de deosebita cinste şi aleasa bucurie pentru că v-a dat cuvântul”, şi de „viile şi profundele mulţumiri de recunoştinţă pentru că respectă credinţa, libertatea , sprijină restaurarea lăcaşurilor de cult” şi a altor neadevăruri… Prin atitudinea lor, Patriarhul şi Sinodul, în loc să slujească pe Hristos şi întru Hristos poporul român, s-au supus şi au servit partidului comunist şi pe odiosul satanic, trădând pe Hrisos, preoţimea şi poporul credincios…
16. Dar „Cuvântul pastoral al Bisericii Ortodoxe Române” din 3-4 ianuarie 1990 este cel care acuză mai mult Sinodul decât toate pastoralele sau telegramele date până în prezent de 45 de ani. Dacă cele anterioare ar mai avea justificarea că au fost impuse, cel de acum este făcut de bună voie şi el arată cât sunteţi de străini de Dumnezeu şi duşmani ai lui Isus Hristos asemenea fariseilor. Cereţi iertare, reconciliere şi împăcare pentru declaraţiile şi pastoralele publice prin care 45 de ani aţi intervertit Adevărul…
a. Justificaţi declaraţiile publice şi pastoralele făcute „pentru a sluji binele Bisericii, pentru a păstra credinţa străbună, pentru a boteza copiii” etc. Dar nu cumva aţi acceptat această cale a minciunii pentru că aţi dorit sau v-aţi complăcut în scaunul episcopal, pentru că mai întâi aţi dorit să vă păstraţi comoditatea, luxul, abundeţa în care trăiţi?
b. Minciuna pe care aţi cultivat-o 45 de ani spuneţi că a fost „preţul sau tributul pe care trebuia să-l plătim pentru ca Biserica să poată răspunde celor mai elementare nevoi ale sale.” Sinodul prezintă deci minciuna în care s-a complăcut 45 de ani ca fiind un sacrificiu … Oare pune Isus Hristos minciuna la baza Bisericii sale? Poate fi minciuna un mijloc de consolidare, de menţinere şi adâncire a Bisericii lui Hristos? …
c. Încercaţi să justificaţi declaraţiile şi pastoralele publice pe care le cunoaştem cu toţii. Dar fi bine să răspundeţi şi în legătură cu alte acţiuni pe care le-aţi făcut mai puţin publice. Ca de exemplu:
Câţi dintre voi, sinodali sau preoţi, sunt ofiţeri de securitate sau în slujba securităţii? Câţi preoţi aţi aruncat în închisoare? Câţi au murit din cauza voastră? Câţi preoţi au folosit Sf. Taină a duhovniciei pentru a divulga apoi la securtitate? Câte numiri de ierarhi sau preoţi au fost cumpărate cu bani sau obţinute prin influenţă politică? Care sunt ierarhii sau preoţii care au semnat dărâmarea bisericilor? Câţi şi care dintre voi au avut legături cu membrii familiei Ceauşescu şi în ce scop, chiar dăruindu-le cărţi bisericeşti de valoare istorică şi obiecte scumpe de cult? Cum se explică legăturile arhiereilor Nifon şi Calinic cu membrii familiei Ceauşescu, şi multe altele care se vor descoperi. Alegerea arhiereului Nifon s-a făcut înaintea altora mult mai meritorii decât el. Oricine intra în biroul arhiereului Nifon sau în sufrageria apartamentului lui era surprins de o fotografie în care arhiereul se afla la o masă intimă cu Nicolae Ceauşescu, cu Elena şi cu prinţişorul Nicu.
Înspăimânta cu această fotografie pe toţi care intrau, vrând să arate cine sunt cei pe care se sprijină. Arhiereul Calinic era unul dintre cei despre care se spune că organiza chefurile lui Nicu Ceauşescu, uneori chiar la Mănăstirea Sinaia. Cum explică ei prezenţa unor vase de cult (potir de aur), fostă proprietate a Mănăstirii Sinaia, în Palatul Primăverii al dictatorilor? …
Singura posibilitate de a spăla ruşinea Bisericii Ortodoxe Române, batjocorirea credinţei creştine şi de a face renaşterea spirituală a Bisericii noastre este demisia şi demiterea Patriarhului Teoctist, a membrilor Sinodului şi a profesorilor de teologie care au folosit Biserica Ortodoxă Română, care au fost în serviciul dictatorului diabolic sau au colaborat cu securitatea. Toţi aceştia să fie demişi din funcţiunile lor şi supuşi unei judecăţi bisericeşti şi chiar laice, verificându-li-se totodată şi averile. Numai astfel va ieşi adevărul la suprafaţă şi se va face loc altora care să trăiască şi să slujească pe Isus Hristos şi întru Hristos neamul românesc”. (Sublinierile ne aparţin).
(Extras din articolul „Către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române”, publicat în Supliment de duminică LUMEA CREŞTINĂ, pag. IV, al ziarului „România Liberă” – Bucureşti, Anul XLVIII, Nr. 14065 serie nouă nr. 31, duminică, 28 ianuarie 1990.)
Dr. LIVIU BOTEZAN, prof. univ.: „La 1 Decembrie 1918, în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, reprezentanţii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, fie ei ortodocşi, fie greco-catolici, au votat solidari cu entuziasm şi într-o deplină unanimitate unirea cu România. Într-un mod asemănător au desemnat greco-catolici şi ortodocşi în Marele Sfat şi Consiliu dirigent care urmau să exercite puterea politică în interiorul arcului carpatic până la întrunirea Constituantei pe întreaga ţară… Constituţia democratică adoptată în 1923 statua astfel raporturile între ortodocşi şi greco-catolici: „Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt Biserici româneşti…” Prin constituţie se recunoştea, deci, că enoriaşii ambelor Biserici erau români. Totodată se preciza că ortodocşii, fiind majoritari la nivelul întregii ţări, Biserica lor deţinea o poziţie dominantă în stat în comparaţie cu cea a greco-catolicilor. În acest cadru constituţional s-au derulat raporturile dintre cele două Biserici româneşti între 1918-1940. Ele au fost în general corecte, bazându-se pe respect reciproc… O frăţească şi strânsă colaborare a avut loc între cei doi episcopi de la Cluj între 1940-1944, (N. Colan şi Iuliu Hossu, n. n.), în calitatea lor de şefi spirituali ai rezistenţei românilor din Ardealul de Nord împotriva jugului horthyst. Deşi din cei peste un milion trei sute de mii de români cedaţi temporar Ungariei horthyste, mai mult de un milion erau greco-catolici, Iuliu Hossu – recunoscut de guvernul de la Budapesta pentru toată Transilvania nord-vestică, întrucât fusese înscăunat ca episcop în 1917 – a înţeles să-i ajute pe ortodocşi atât în şcolarizarea copiilor lor în şcolile greco-catolice, cât şi în salvarea bisericilor acestora, pe care le-ar fi putut pierde, datorită numărului lor redus. Într-o atare situaţie s-a aflat la un moment dat chiar catedrala ortodoxă din Cluj. Invocând numărul redus al credincioşilor ce participau la slujba religioasă care se efectua în această catedrală, autorităţile locale maghiare intenţionau să o confişte şi să o dea altui cult (maghiar, n. n.) cu enoriaşi mai numeroşi. Numai prin intervenţia episcopului Hossu care i-a îndemnat pe greco-catolici să meargă şi la oficierea liturghiei din catedrala ortodoxă, s-a putut evita confiscarea ei… Menţinerea unor astfel de relaţii fireşti până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost posibilă, fiindcă s-au depăşit divergenţele de opinii cauzate de punerea în discuţie, începând cu 1920, a încheierii unui concordat între statul român şi cel papal şi mai ales desemnarea şi apoi ratificarea lui în 1927 şi respectiv în 1929. Discuţiile prilejuite de concordat, dar şi de adoptarea Constituţiei în 1923 şi apoi de legea cultelor din 1928, au fost însoţite de opinii privind unificarea celor două Bisericii româneşti. Începutul l-a făcut Nicolae Bălan, care în 1920, când a fost desemnat mitropolitul Ardealului, a declarat că nu va avea odihnă până „nu-i va cuprinde la sânul său de părinte pe toţi fiii neamului”. În chestiunea refacerii Bisericii româneşti s-au angrenat înalţi prelaţi dar şi istorici ortodocşi şi greco-catolici. Atât unii cât şi alţii au tratat-o în cadrul mai larg al refacerii unităţii întregii Bisericii Creştine. Unii dintre preopinenţi s-au străduit să dezbată problema ratificării Bisericilor de pe poziţii rezonabile, iar alţii au adoptat o atitudine intolerantă, însoţită de invective şi de reproşuri la adresa părţii adverse. Din prima categorie pot fi menţionaţi profesorul Onisifor Ghibu şi episcopul Hotinului, Visarion Puiu, din partea ortodocşilor şi episcopul Frenţiu şi profesorul Macavei de la Blaj… Episcopul Frenţiu declara că greco-catolicii erau gata să se întâlnească într-un congres sau sinod cu reprezentanţii ortodocşilor pentru a decide împreună modalităţile de unificare a Bisericilor româneşti, fiecare să-şi expună argumentele istorice şi religioase proprii. În cealaltă categorie, a intransigenţilor s-au impus mitropolitul Nicolae Bălan, istoricii Ioan Lupaş şi Ştefan Meteş, precum şi Gh. Bogdan Duică. Ei au desfăşurat o campanie de denigrare a papei şi-a unirii cu Roma, invocând argumentul că greco-catolicii trebuiau să revină la Biserica Ortodoxă, deoarece numai ea se identifica cu interesele statului naţional unitar. De fapt Biserica Ortodoxă a devenit naţională la români numai pe vremea domnitorului Cuza când, datorită opoziţiei Patriarhului de la Constantinopol, faţă de secularizarea averilor mănăstireşti, s-a emancipat de sub tutela acesteia, devenind autocefală. „Independenţa faţă de Patriarhia constantinopolitană a echivalat, însă, cu accentuarea dependenţei Bisericii Ortodoxe faţă de puterea politică… Biserica Ortodoxă Română şi-a întărit în acest fel caracterul naţional, dar s-a profilat şi pericolul transformării ei într-un instrument al celor aflaţi la cârma statului. Acest pericol a devenit deosebit de evident după al doilea război mondial, când la putere au fost aduşi comuniştii cu concursul direct al armatelor sovietice de ocupaţie. Cu concursul comuniştilor prin teroare şi abuz, a reuşit, în 1948, mitropolitul Nicolae Bălan să transpună în practică angajamentul asumat în 1920 de a desfiinţa Biserica Greco-Catolică. Prin fapta lui nu numai că i-a rupt pe români de orice legături spirituale cu Europa apuseană catolică, dar a privat Biserica Ortodoxă de independenţa necesară care i-ar fi permis să se opună întăririi totalitarismului comunist. Tocmai pentru că aşa-zisa reunificare religioasă a românilor s-a efectuat prin abuz şi nu pe calea negocierilor şi a convingerilor, Biserica Ortodoxă are datoria de a-i restitui celei Greco-Catolice lăcaşurile de cult răpite, de a-i recunoaşte statutul de Biserică Naţională” (s.n.).
(Extras din articolul „Greco-Catolicii şi raporturile lor cu ortodocşii în cadrul României Mari (1918-1948)”, publicat în „Tribuna” – Cluj, Serie Nouă, Anul II, nr. 50 (1773), din 13 decembrie 1990, pp. 1,7).
Dr. CAMIL MUREŞANU, prof. univ. … „Urmărind scopul consolidării statutului ei confesional, nerealizat integral şi conform cu cele făgăduite de Împărat prin diplomele emise cu prilejul acceptării Unirii, Biserica Greco-Catolică a ajuns la formularea, prin episcopul Inochentie Micu, a unui program de emancipare naţională, implicat în programul ei confesional. Iar în 1791-1792, memoriul intitulat „Supplex Libellus Valachorum”, semnat de episcopii ambelor confesiuni ale românilor ardeleni, a constituit primul program propriu-zis naţional, care depăşea confesionalismul şi cuprindea în revendicările sale pe toţi românii ardeleni, ca pe o entitate politică şi etnică.
Revoluţia din 1848 a fost momentul final al trecerii peste reminiscenţele unei „naţiuni confesionale”. În locul acesteia s-a instaurat conştiinţa naţională în spirit modern, fenomen care s-a corelat în mod inevitabil cu o laicizare a mişcării naţionale româneşti… În 1848 episcopii celor două confesiuni au mai avut un rol foarte important în organizarea acţiunii politice a românilor; după ce s-a constituit, la 1869 şi 1881, Partidul Naţional Român, căpeteniile Bisericilor nu vor mai îndeplini acelaşi rol politic… Se aud voci şi se aştern pe hârtie păreri de-abia mascate, care caută să susţină că naţiunea ar fi necesarmente identică numai cu o anumită confesiune. Că a nu aparţine acestei confesiuni ar însemna a te exclude din comunitatea naţională, a fi un soi de trădător al unităţii naţiunii, gata de a pactiza, conştient sau inconştient, cu alte interese – posibil, dacă nu chiar duşmănoase nouă (s.n.). Asemenea afirmaţii, strigător neconcordante cu adevărul, şi cu cel istoric şi cu realitatea actuală, sunt nu doar absurde, ci şi de-a dreptul periculoase din punct de vedere politic şi naţional… Să nădăjduim că vocile nesăbuite ce răsună pe ici pe colo de prin amvoane vor lua seamă la urmările pe care le pot declanşa – şi vor înceta. (s. n.) Dar mai ales nu numai nădăjduim, ci suntem siguri că astfel de erori izolate (încă…) nu vor putea dezbina nici întina puritatea sentimentului de solidaritate naţională care beneficiază astăzi de temeliile trainice ale democraţiei, libertăţii, toleranţei şi respectului pentru semenii de orice convingeri”.
(Extras din articolul „Confesiune şi Naţiune”, publicat în „Adevărul în Libertate” – Cluj, Anul II, Nr. 105 din 27 aprilie 1990, pag. 1)