din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

TEODOR TANCO, scriitor şi publicist. Doctor în drept: „Nicolae Bălan… în 14 februarie 1920, cu unanimitate de voturi a fost ales Mitropolit al Bisericii ortodoxe a Ardealului… Lucrând… şi pentru unirea Bisericilor române, ortodoxă şi greco-catolică, făcând chiar o ambiţie din acest scop, şi-a văzut visul împlinit, (1948, dar nu se ştie dacă şi mulţumirea în ceasul din urmă, ştiindu-şi confraţii în închisori. (Cf. Virtus Romana Rediviva, Vol. V. Bistriţa 1984, pp. 7o-71).

Câmpia Libertăţii, 7 octombrie 1990, Liturghie solemnă… atâtea fapte, atâtea zile ale calendarului ultimelor 9 luni sunt date istorice sau de reţinut în mult zbuciumata Românie a ultimelor cinci decenii. Între ele va rămâne şi ziua aceasta: reaşezarea oficială a Mitropoliei Greco-Catolice în matca Blajului împlinirilor şi speranţelor. După 42 de ani se sudează public, visul pentru continuarea în vreme a Tricentenarei instituţii a catolicismului românesc. Parţial e şi un început de tămăduire a ranei ce sângerează de patru decenii, de când un decret dement, 358 din 1 decembrie 1948, a dat satisfacţie unei opinii creştine bolnave de totalitate distrugând Biserica fraţilor de neam. Şi să nu se mai caute să se inventeze motive ale tragediei şi năpăstuirii ca fiind numai consecinţele comunismului din afară ci să se arate, să se recunoască vina politică şi a dominaţiei ecleziastice autohtone. Dar aceasta nu e ziua bilanţului şi proceselor (cele de conştiinţă să şi le suporte vinovaţii de ieri şi de azi) ci e ziua sărbătoririi, a reînvierii unei instituţii iclusiv de cultură şi de spiritualitate naţională. Cu atât mai mult că doctrina Bisericii Române Unite în era nouă este nu numai a bunătăţii, iertării şi uitării prigonitorilor de până aici. Te salut, Mică Romă! Se aud şi răsună mlădierile vocii lui Eminescu, privind peste Blaj şi rămân săpate în inimă cuvintele Poetului ce nu vor fi uitate vreodată de generaţii. Au ecou mare, sunt momente din ceasul când a fost instalat în castelul greco-catolic mitropolitul Dr. ALEXANDRU TODEA, al 16-lea conducător al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş cu sediul la Blaj… Cum toate cele omeneşti au un sfârşit, a venit şi pentru această biserică furată de autorităţi şi pizmaşii haini, care au pierdut-o chiar din momentul când credeau că-i sunt proprietarii de suflet (s. n.)… Blajul e un nume de mult european. Cu acestea se legitimează o naţiune, un popor în istoria modernă şi în lume în faţa latinităţii şi Bisericii Catolice Universale…”

(Extras din articolul „Blajul – Mica Romă – redivivus”, publicat în „Adevărul în Libertate” – Cluj, Anul II, nr. 221 din 9 octombrie 1990, p. 3).

NICOLAE GUDEA, istoric: „Toată lumea ştie că Visarion Sarai a fost călugăr sârb. MP (Mircea Păcurariu, n.n.) îl declară fără nici o dovadă, documentară desigur, „vlah din Balcani”... De ce nu ne spune MP că B. O. R. era supusă teologului calvin ungur din Transilvania, iar ierarhia se supunea episcopului sârb de la Carlovitz? Şi că asta a durat până la 1864. Toată lumea ştie că B. R. U. (Biserica Română Unită, n.n.), scăpată după lupte grele şi mari sacrificii de teologul iezuit, a impus limba română în biserici, a impus scrisul cu caractere latine şi a început să curăţească limba de slavonisme inutile. La 1825 Petru Maior stabilea deja ortografia latină. Dar MP ne ascunde cu grijă că încă şi la 1857 mitropoliţii de la Carlovitz ordonau menţinerea slujbei în limba slavonă şi a scrisului cirilic. Oare nu patriarhul (sau mitropolitul) de la Carlovitz a interzis pe la 1860, prin circulară, preoţilor ortodocşi să se aboneze la foile naţionale ale lui G. Bariţiu? Cum se pot interpreta acestea şi altfel de fapte (pe lângă multe altele) din punct de vedere naţional, domnule M. Păcurariu?… Mie mi se pare, însă, mai grav felul cu totul murdar, în care MP vorbeşte despre rolul B.O.R. la desfiinţarea B.R.U. în anul 1948. Nimic despre comportamentul trădător al înaltului cler şi lagăr pentru preoţii şi călugăriţele greco-catolice, cele mai multe chiar în mănăstiri şi sedii ortodoxe. Nimic despre preoţii greco-catolici închişi, deportaţi, alungaţi fără procese. Nimic despre credincioşii ameninţaţi cu fioroasa securitate să accepte unirea… Ba mai mult, reiese din articolul lui MP că toate aceste (arestări, internări, lagăre de reeducare, crimele din închisori, uciderea preoţilor greco-catolici etc.) au fost necesare pentru „unitatea spirituală” a românilor… Domnule profesor, preot dr. M. Păcurariu, pe greco-catolicii de azi nu-i mai sileşte nimeni la unirea sau la revenirea la unire cu Roma. Nici Curtea din Viena, nici Sfântul Părinte Papa, nici arhiepiscopul de Esztergom, nici teologul iezuit. Mişcarea de orientare spre B. R. U. este o mişcare firească, aş zice tradiţională, democratică în sens social. Noi singuri vrem să redevenim fii ai Bisericii Române Unite în cadrul Marii Biserici Apostolice Romane … (s.n.) Nu suntem o mână de oameni, domnule MP. Greco-Catolicii constituie o forţă socială spirituală, iar comunitatea din zi în zi mai mare este silită încă şi azi, în cele mai multe locuri, să asculte Sfânta Liturghie sub cerul deschis (pentru că pentru ea încă nu este cer liber)… Şi asta în timp ce bisericile greco-catolice construite şi plătite de părinţii şi străbunii noştri numai şi numai prin subvenţii proprii şi în proporţie de 95% sub regimuri străine, îi sunt refuzate sub diferite pretexte. Cui prodest, domnule MP?

(Extras din articolul „Spiritul Bibliei şi revărsare de ură” (serial) publicat în „Atlas – Clujul Liber”, săptămânal independent, An. II, nr. 41, septembrie 1990, p. 6, care este un răspuns dat lui M. Păcurariu).

MIRCEA ELIADE: „Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci – şi nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş Petru Pavel Aron, ci a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri care au învăţat atunci în şcolile Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu, o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această operă eroică”.

(Extras din „Pecetea Blajului”, tabletă publicată în „Omagiu Şcolilor din Blaj (1754-1954)”, apărută la Paris în anul 1955 prin grija Mons. dr. O. Bârlea, prezentat de Ion Buzaşi în „Steaua”, An, XI, nr. 9/1990, p. 72)

STELIAN TĂNASE, publicist: „Sub oblăduirea Preafericirii Sale s-au demolat zeci de biserici în Bucureşti şi în provincie. Fără ca ierarhia bisericească – coruptă, infiltrată, părăsită de credinţă – să fi protestat. Dar schimburi de mesaje şi scrisori au existat. Ca acesta pe care-l am în faţă acum. A fost ridicat pe 22 decembrie 1989 din biroul lui Ion Dincă, cel mai înverşunat demolator de biserici. Este o scrisoare scrisă şi semnată cu mâna proprie de Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Credeţi cumva că este o cerere de demisie? Un protest vehement împotriva demolării de biserici? Ori împotriva persecutării credincioşilor? O cerere energică pentru drepturile bisericii? Cumva se propunea construirea unei noi biserici şi repararea celor vechi şi stricate? Ei bine, nu. Patriarhul Teoctist îi răspundea lui Ion Dincă, mulţumindu-i „Pentru amabilul mesaj trimis cu prilejul zilei mele de naştere”. Pentru cine a uitat, să amintim că Ion Dincă este acela care a ordonat în 1977 dărâmarea bisericii Enei, monument istoric, unde a trăit Nicolae Filimon. Patriarhia nu a protestat, a fost semnalul că devastarea bisericilor nu va trezi protestul Bisericii Ortodoxe Române…

Credincioşii aşteptau să fie apăraţi. Patriarhia preferă să lingă palma care a lovit-o. În cele câteva rânduri scrise lui Ion Dincă, Teoctist, ca un vajnic tovarăş, în limbă de lemn atee. „Folosesc acest prilej pentru a vă adresa sincere urări de sănătate, fericire şi mult succes în importanta Dumneavoastră activitate pusă în slujba patriei şi propăşirii poporului român.” Cum, preasfinţia voastră? Despre ce propăşire este vorba? Faptele lui vă erau cunoscute. Aveaţi la cunoştinţă lista lăcaşurilor sfinte trecute pe sub buldozer? Cunoşteaţi bine suferinţele poporului. Demolarea bisericilor putea să ducă la „propăşirea poporului român?”… Dacă dictatorul continua, dacă nu s-ar fi ridicat câteva mii de tineri, din care o parte au plătit cu sângele lor, nu aţi fi avut azi pe cine să propăşiţi. Adică n-ar fi existat biserici. Nebunului de Ceauşescu i-ar fi dat prin cap să declare România „stat ateu”. O ultimă remarcă. O mână a adăugat pe textul luxoasei scrisori (copertată, cu antet solemn, semnată autograf) un cuvânt în dreptul numelui lui Teoctist: „Comunist…”.

(Extras din articolul „Homo feseneus”, publicat în săptămânalul „ACUM”, Anul I, nr. 7, 22-28 februarie, 1991, pag. 8).

PETRE VĂLIMĂREANU, publicist: „Ruperea Bisericii, cum toată lumea ştie, s-a făcut nu din motive de… evlavie, sau de credinţă, ci pe temeiuri mult mai lumeşti, având la bază vechiul antagonism greco-roman… Motivele invocate n-aveau decât rostul de a masca mizeria celor adevărate. Acelea existau de veacuri, dar nimeni, până la 1054, nu se gândise, pentru asta, să sfâşie cămaşa lui Isus… Dacă Papa, cu sediul la Roma căzută, ar fi cedat patriarhului, rezident cu bazileul în „Noua Romă”, întâietatea, motivele invocate, cu ifose de dogme, nici n-ar fi existat! Dar putea lăsa el cârma Bisericii în voia schimbătoarelor vicisitudini politice? Şi aşa, Românii de obârşie latină, atât la viaţă cât şi la izvor de creştinare, s-au pomenit, din vina geografiei, în tabără grecească. Întocmai ca şi azi, când, din aceeaşi vină, se găseşte la” blocul” celor fără patrie şi Dumnezeu, deşi nici un român n-a comis eroarea de a înlocui pe Dumnezeu cu ţăcălia lui Lenin! Dar de atunci au trecut secole, lungi vremi de picurare, lentă însă tenace, a otrăvii greceşti în sufletele candide ale latinilor de la Dunăre, care au devenit astfel cei mai fanatici fideli ai Fanarului împotriva Maicii lor, Roma. Ce ne desparte, în definitiv? Au catolicii altă Evanghelie decât a noastră? Au ei alt Isus, altă Maică a Domnului, alt Dumnezeu? Au ei alte Sfinte Taine decât cele şapte ale noastre? Nu respectă şi ei ca noi, cele şapte sinoade ecumenice? Dar sufletul ne-a fost aşa de pritocit în rătăcire, şi mai ales în ură, că astăzi numai ignoranţa mai poate justifica atâta învrăjbire. Aceasta e şi principala cauză că boala se lungeşte. Căci e deajuns un ignorant fanatic spre a surpa opera unui sinod întreg de înţelepţi. Este exact ceea ce s-a întâmplat când ardelenii, într-un elan de însufleţire românească, reuşiră să deschidă larg ferestrele către lumina Romei; a fost de ajuns fanatismul orb al unor ignoranţi asmuţiţi de patriarhii grec şi sârb şi copios hrănit de rublele Ecaterinei, pentru ca mai mult de jumătate din Ardeal să-şi pună iar grumazul în jugul „ortodoxiei” din Balcani. Acel Fanar care ne-a deznaţionalizat regiuni întregi din Macedonia… Acea Moscovă care şi azi menţine un alfabet cirilic în Basarabia, Transnistria, Herţa şi Bucovina, unde nu există nici un ierarh român, (în 1988 n. n.). Acea Biserică sârbă care interzice fraţilor din Timoc şi Macedonia, până azi, orice slujbă bisericească în limba lor. Acea patriarhie română din Bucureşti, ajunsă văcsuitoare a cizmelor marelui renegat, ateu şi analfabet, patriarh care a impus pe calendarul românesc pe toţi zurbagiii „ortodocşi” din Transilvania, dar n-a găsit nici un locşor pentru Inocenţiu Micu Clain, martir al românismului! Se spune că unirea de la 1700 s-a făcut pentru deznaţionalizarea Românilor, când, de fapt, ea ne-a dat pe cei mai luminaţi şi dârji dintre Români, – dar se uită că întreaga Peninsulă Balcanică nu-i decât un imens cimitir românesc, datorită în cea mai mare parte ortodoxiei greceşti, sârbeşti şi bulgăreşti – fapt constatat şi în Crişana, Banat şi Maramureş, unde spaţiul românesc s-a tot strâmtat, datorită în bună parte ortodoxiei rutene. Dar înşişi ocupanţii… ne-au arătat, vrând-nevrând, ce-i doare şi ce intenţii au cu neamul românesc, când, vrând să înăbuşe definitiv orice conştiinţă română, adică însăşi identitatea noastră ca neam în lume, au desfiinţat Biserica Unită, singura fereastră prin care neamul nostru mai comunica cu Occidentul. Pentru atingerea scopului ei ne-au stins toţi luceferii, în cap cu Iuliu Maniu şi cu ierarhii Bisericii Unite, şi au îngrăşat toate dezertările, în cap cu Sadoveanu şi cu ierarhii Bisericii Ortodoxe, care trăiesc ca „viermele în pastramă”. Ce-a rămas din rădăcini se căzneşte renegatul analfabet să smulgă dărâmând biserici, monumente, sate, istorie naţională şi tranformând omul prin umilire, foame, istovire, într-o vită disponibilă, indiferentă la orice transhumare”…

(Extras din articolul „Catolicii, ortodocşii, uniţii”, scris în 1988 şi reprodus din „Gazeta de Vest” nr. 54/1991 – de unde a fost republicat – în „Viaţa Creştină” – Cluj, 9/31, mai 1991.)

NICOLAE BREBAN, romancier, publicist: „… scriitorii, deşi nu sunt preoţi, uneori profesăm calităţi creştine, esenţiale, profunde, între care şi aceea (a oricărui umanist) de a-l ajuta pe cel singur, pe cel nedreptăţit. Ca Biserica Unită să-şi reintre în drepturi, ca lucrurile să se rezolve mai mult sau mai puţin, sigur, cu pierderi de o parte şi de alta, căci nimeni nu visează la o reglementare perfectă, ideală. Poate că generaţia viitoare va reuşi asta. Dacă această problemă se va rezolva, dacă această Biserică va redeveni ceea ce a fost, a doua Biserică din Stat şi purtătoare ea însăşi a idealului naţional şi a conştiinţei naţionale, atunci probabil că eu n-am să mai simt nevoia a merge alături de ea, de-a lupta alături de ea. Acum, când ea este neînţeleasă, când este injustiţiată, eu pentru aceasta vorbesc de rolul nostru umanist… Am asistat în ’48 şi la distrugerea Bisericii noastre, distrugere care din păcate a fost cauţionată de vârfurile Bisericii Ortodoxe. Eu am dese discuţii cu prietenul nostru Sorin Dumitrescu, şi el mă corectează, nu spune Biserica ci vârfurile Bisericii… Biserica Unită a fost desfiinţată cu brutalitate ilegal, deşi avea o legitimitate naţională şi una istorică, foarte importantă – Şcoala Ardeleană. Nu ştim foarte bine de ce a fost ea desfiinţată. Probabil că aparţinea de Roma. Or, regimul comunist voia provincializarea Bisericii şi a reuşit să o facă pentru că capii Bisericii Ortodoxe, jurisdicţia lor, ţineau de administraţia internă română. Bisericile romane, Bisericile Occidentale din ţările chiar învecinate, deci a noastră (romano-catolică şi unită), cea maghiară, cehoslovacă şi polonă nu se găseau şi nu s-au găsit niciodată sub jurisdicţia politică şi administrativă locală. Aşa se explică de ce în aceste ţări – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în ultimii ani Biserica Catolică a fost un focar de refacere, de revoltă, de regăsire a conştiinţei… Ar trebui discutat aici ce înţelegeau comuniştii prin misticism… Comuniştilor li se părea că misticism şi mistic sunt lucruri extrem de dăunătoare. Deci, orice religie era un spin în ochi, numai că, în cazul Bisericilor care aveau dependenţă străină, care nu erau în mâna lor, unde ei nu puteu să numească sau să aprobe numirile de prelaţi, de conducători, era şi mai incomod, cum s-a întâmplat cu Biserica Unită. Atunci s-au debarasat de ea, adică au distrus-o. Biserica Ortodoxă nu e vinovată de aceasta. E vinovată, însă, de faptul că a asistat neputincioasă la acest asasinat al Bisericii Unite şi că unii dintre prelaţii ortodocşi, chiar l-au justificat, spunând că, de fapt, era un vis vechi al unirii în credinţă a românilor… Dar justificarea Bisericii Ortodoxe e o justificare care o faci poliţiei… Deci uimitor a fost pentru mine faptul că o parte a Bisericii Ortodoxe, o bună parte, a încercat să explice, să cauţioneze o crimă, de parcă aşa ceva ar fi fost firesc… Au fost şi excepţii, e adevărat. La Lugoj, ţin minte, am avut un profesor de Limba Română pe care-l chema Daicoviciu, fratele profesorului Daicoviciu de aici din Cluj. De altfel profesorul meu Daicoviciu… nu vorbea cu fratele lui. Spunea: „Nu vorbesc cu fratele meu că pune umărul la căruţa comunistă”. Domnul Daicoviciu, profesorul meu… venea în sutană la ora de română, pentru că era şi protopop ortodox la Lugoj. În ’48, când se pregătea preluarea şi distrugerea Bisericii Unite, el a fost chemat, nu ştiu dacă la episcopia de Caransebeş sau la Timişoara şi i s-a spus să preia Catedrala, Palatul episcopal etc. Şi profesorul meu a refuzat. Şi i s-a spus: „Bine, dar dumneata nu voiai o unire a Bisericilor?”„Da, a răspuns el, dar nu cu asemenea mijloace. Nu aşa.” Şi a fost îndepărtat din funcţie şi altcineva a fost numit protopop la Lugoj. Deci, iată o dovadă de preot ortodox care a înţeles în esenţă că a fi creştin reprezintă o atitudine profundă, care nu totdeauna depinde de rit şi de obşte şi nici măcar de istorie”…

(Extras din Dezbaterile „Contemporanului” – ideea europeană: „Al doilea martiraj al Bisericii Române Unite”, care a avut loc la Cluj la 28 martie 1991, publicate în nr. 18/55 al revistei, p. 4-5.)

ADRIAN MARINO, critic literar: „… Aş vrea să spun câteva cuvinte numai ca cetăţean, ca democrat, ca istoric literar. Stau în Cluj de când am venit din domiciliul obligatoriu şi, de la Revoluţie încoace, văd un spectacol absolut revoltător. Aceste liturghii în aer liber în Piaţa Libertăţii, în ploaie, în vânt, sunt în dispreţul celei mai elementare morale creştine. Unde este iubirea creştină, când mii de creştini suferă de toate intemperiile, stau în ploaie, în frig, în lapoviţă, iar bisericile nu le sunt date. Măcar una, pentru ca această Biserică Unită să îşi poată face cultul său. Mi se pare, ca cetăţean, ca democrat, ca om, un spectacol umilitor şi detestabil. Am şi scris despre asta şi voi mai scrie. Şi ori de câte ori voi avea ocazia voi ataca această problemă, care este întradevăr scandaloasă. Eu mă exprim liber. Nu am această inhibiţie pe care o dă educaţia ecleziastică şi trebuie să ne exprimăm revolta profundă pentru spectacolul pe care-l oferă Clujului în aceste zile „democratice”. Sunt de acord cu ceea ce a spus domnul Breban, în legătură cu sofismul lui Nae Ionescu, care identifică ortodoxismul cu esenţa românismului. Este o eroare grosolană. Noţiunile acestea, de ortodoxie şi de catolicism, au luat, ştiţi foarte bine din istorie, un sens, un conţinut de abia din 1054, când s-au separat cele două Biserici. Ori, în anul 1054 poporul român era deja format. „Se poate afirma că poporul român s-a născut creştin. Asta este adevărat. Dar că s-a născut ortodox este un sofism ordinar, care nu rezistă la nici o analiză a istoriei.” (s. n.). În al treilea rând vorbesc ca istoric literar. Prin „Şcoala Ardeleană”, care este produs direct al Bisericii Unite, România şi cultura română au intrat în Europa. Noi am devenit europeni şi occidentali prin Biserica Unită. Fără „Şcoala Ardeleană” noi nu am fi putut lua elemente de cultură occidentală, iluministă, inclusiv laică, fiindcă ştiţi foarte bine, Şincai a tradus un tratat împotriva superstiţiilor. Poate nu este important. Esenţial este că noi am intrat în Europa, o noţiune despre care se vorbeşte foarte mult astăzi, prin uniţi. Şi ca istoric literar nu pot decât să recunosc încă o dată că acest merit istoric, care este extraordinar…”.

(Extras din „Contemporanul” – ideea europenă: „Al doilea martiraj al Bisericii Române Unite”, dezbateri care au avut loc la Cluj la 28 martie 1991, publicate în nr. 18/55 al revistei, p. 4-5).

DUMITRU MIRCEA, scriitor şi publicist: „Ca elev al Blajului, 8 ani de zile, am cunoscut atmosfera în care a fost crescută naţiunea vreme de 200 şi ceva de ani. N-am slujit-o toţi în egală măsură precum merita. Dar constat… o anumită fermitate… a credincioşilor noştri… în idealurile sfinte ale acestei Biserici a neamului… Cred că este cea mai frumoasă trăsătură pe care a educat-o şi a crescut-o în sufletul nostru Biserica Română Unită… Foarte mulţi intelectuali de marcă ortodocşi au recunoscut – fără ca Biserica Greco-Catolică să-i fi obligat vreodată – şi recunosc meritele ei. Oare l-a obligat cineva pe Iorga să nu scrie absolut nimic în uriaşa lui operă împotriva acestei instituţii? Ce l-a determinat oare pe un Iorga să facă asta? Am dat numai un exemplu. Dar, pentru că numele lui este atât de mare, el este suficient pentru o asemenea demonstraţie. Aş mai vrea să spun doar două cuvinte în legătură cu o acuză… mi se pare una dintre cele mai de necalificat, şi anume că Biserica noastră se străduieşte să vândă Transilvania ungurilor şi să maghiarizeze pe românii din Transilvania. Mi se pare că este, în istoria noastră ca naţiune de 2000 de ani, poate cea mai abjectă afirmaţie care s-a făcut vreodată despre ea. Mă întreb cui foloseşte o asemenea aberaţie. Cui? Foloseşte Naţiunii? Foloseşte ţării, în contextul larg european sau, dacă vreţi, mondial? Foloseşte Sfintei Biserici Ortodoxe? Nu foloseşte nimănui. Atunci cui? Fiindcă cuiva trebuie să-i folosească această afirmaţie. Păi, înseamnă că împreună trebuie să fim atenţi, dar împreună, şi greco-catolicii şi ortodocşii, fără să ne numărăm unii pe alţii, fiindcă suntem o familie. Asta se cheamă poporul şi naţiunea română. Să vedem cui foloseşte o asemenea aberaţie şi mai ales de ce unii dintre noi o iau în braţe. S-ar putea să nu-şi dea seama de consecinţa gravă a unei asemen josnicii”…

(Extras din „Contemporanul”: „Al doilea martiraj al Bisericii Române Unite”, dezbateri care au avut loc la Cluj la 28 martie 1991, publicate în nr. 19/56 din 10 mai 1991, pag. 4-5).

continuare…