Îmi plac oamenii care fac mai mult decât o meserie a lor, aia una, pe care o au trecută ca majoră în cartea de muncă. Ce au loc pentru a face și altceva, dincolo de hobby, și fac chestia aia bine. Iar dacă pe lângă asta e loc ca persoanele acelea să fie și oameni săritori, decenți și cu bun simț, e de-a dreptul un câștig pentru societate. Despre un astfel de câștig pentru societate o să vreau să vorbim azi. Despre preotul Alexandru Ploștinaru din Peciu Nou. Preotul numărul 92 hirotonit de episcopul Alexandru Mesian. Un loz cu noroc, aș putea spune.
Nu toate lozurile pe care le trage un episcop, atunci când îi pune mâinile-n cap, în altar, tânărului ce l-a convins că vrea mult, mult de tot, să fie preot, sunt câștigătoare. Mai e câte unul care se-amestecă-n politică și-l mănâncă grohăitorii de teapa lui, care sare pârleazul spre alte credințe, care se-ntoarce împotriva celui care i-a dat mai departe, din fărâma lui de har sau care, ca în alte locuri, vrea să treacă la butoanele celui ce-l conduce, firesc, pe el. Se-ntâmplă. Se-ntâmplă să existe și marea masă de oameni ce-și fac frumușel treaba-n altar, și-ți dau chiar și un pahar de apă, de le ceri. Dar nu se zbat prea mult ca apa aia să fie rece sau să fie o țârucă de suc, dacă tot s-au ostenit după pahar. Și, dincolo de gros, sunt și aceia de fac să se iște lumină pe unde trec, acolo unde pun mâna, acolo unde zidesc ceva. Care știu să fie părinții comunității lor, rupând ceva din ei și pentru binele mare al eparhiei de care țin sau al întregii Biserici.
Eu așa l-am cunoscut pe Alexandru Ploștinaru, acum preot în Peciu Nou – este preot paroh greco-catolic, este vicar judecătoresc la Eparhia de Lugoj și este, dincolo de foile unu și doi din fișa postului, părinte al comunității lui, prieten, sfătuitor și exemplu celor din jur. Un om așezat – prea așezat, uneori, după gustul meu – căruia aproape îi e rușine în cele două secunde de dinainte de a ridica mâna și a spune că are o sugestie sau o soluție undeva. Dar care, atunci când vine cu ea, cu sugestia, o vezi că e chibzuită și că are… dacă nu o mulțime de ani de trăire în spate (pentru că încă nu e de unde)… atunci măcar o mulțime de cărți de specialitate. Și o doză enormă de bun simț.
Canonistul bănățean a ajuns preot paroh la Peciu Nou. Îmi aduc aminte de ziua sfințirii bisericii lui în locul acela atât de aparte, atât de bănățan în țoalele lui – loc, unde, până se lucra la biserica ortodoxă, se făceau slujbele în același spațiu, la romano-catolici, și și greco-catolicii, și romano-catolicii, și ortodocșii foloseau aceleași bănci pentru a asculta cuvântul de înțelepciune, și nu pleca nimeni mai murdărit de acolo, așa cum încearcă să sugereze voci din locuri străine de noi – ci dimpotrivă. M-a impresionat atât de frumos gestul Prea Sfinției Sale Alexandru Mesian, de atunci, de a intra, înainte de sfințire, în biserica romano-catolică, pentru a spune o rugăciune de mulțumire pentru găzduirea de până atunci. Triste vremuri trăim, când ceea ce e atât de firesc ajunge să fie aproape un gest ieșit din comun, din contextul țării întregi, a majoritarilor credinței…
Din hrisovul de la sfințirea bisericii
Sunt patru ani acum, în iulie 2015, de când a fost hirotonit și instalat la Peciu tânărul Alexandru Ploștinaru, nu e mult timp și totuși, e timpul recoltelor, care se strâng din an în an. Să recitim împreună o parte din hrisovul semnat mai apoi, la sfințirea bisericii, în 25 martie 2012.
”Primii locuitori români ca şi naţionalitate au venit în comuna Peciu Nou în anul 1926. Aceştia proveneau din localitatea Lita Română din judeţul Cluj. Este vorba de 10 familii de greco-catolici, dintre care 4 familii au plecat în localitatea Crai Nou judeţul Timiş.
Familiile greco-catolice din Peciu Nou nu aveau nici biserica lor şi nici propriul preot, dar exista comunitate greco-catolică şi preot la Parţa. De aceea, atât preotul cât şi cantorul Drăgan de la Parţa veneau şi ţineau ore de religie cu copiii la şcoala veche din Peciu Nou. Taxa de cult se plătea şi ea tot la preotul din Parţa. Iar atunci când preotul greco-catolic sau cantorul din Parţa nu puteau veni la Peciu Nou, copiii trebuiau să meargă la biserica romano-catolică pentru orele de religie.
Între 1948 şi 1990, Biserica Greco-Catolică Română a fost suprimată şi interzisă cât timp puterea comunistă a guvernat România prin dictatură, preoţii şi episcopii încarceraţi şi omorâţi în închisori, iar bunurile materiale confiscate de către stat.
Abia în anul 1999, adică după 9 ani de la căderea comunismului, credincioşii de confesiune greco-catolică din localitatea Peciu Nou s-au autosesizat creând astfel un tabel cu 62 de persoane, fiind înaintat Protopopiatului greco-catolic din Timişoara şi care a fost luat la cunoştinţă în data de 13 iulie 1999.
În data de 24 iulie 1999, în baza unui proces-verbal, cei 62 de credincioşi declaraţi greco-catolici s-au reunit pentru a-şi desemna Comitetul de conducere al parohiei, alegând ca prim curator pe Scripnic Ioan şi curatori: Ioan Fărcălău, Ioan Dudilă, Mircea China şi Dorinel Bica.
În aceeaşi zi s-a întocmit şi o cerere către Primăria localităţii Peciu Nou, prin care Comitetul parohial declara existenţa de fapt a 62 de membri majori şi 10 minori de confesiune greco-catolică şi se dorea luarea în evidenţă a acestei comunităţi parohiale constituită deja, pentru a fi înscrisă în registrul special pentru regimul cultelor. Cererea a fost înregistrată la Primăria din Peciu Nou în data de 26 iulie 1999 cu nr. 2243.
Ulterior P.S. Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj, a încredinţat grija pastorală a credincioşilor din Peciu Nou preotului Ioan Dunca, paroh de Parţa, desemnând această comunitate drept filie a parohiei Parţa. Neavând lăcaş de cult, prin bunăvoinţa Excelenţei Sale Mons. Martin Roos, Episcop romano-catolic de Timişoara şi a Pr. paroh romano-catolic Johann Dirschl, actual Vicar general al Diecezei de Timişoara, credincioşilor greco-catolici le-a fost pusă la dispoziţie biserica romano-catolică din localitate pentru oficierea cultului religios. În data de 12 septembrie 1999 la ora 16.00 s-a deschis oficial filia greco-catolică din Peciu Nou de către Pr. Vicar Foraneu Nicolae Teodorescu, care l-a prezentat pe Pr. Ioan Dunca comunităţii din Peciu Nou.
În anul 2007, la 4 noiembrie, P.S. Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj, a desemnat prin decretul nr. 339 pe noul hirotonit preot Tudor Tegzeş ca paroh de drept al parohiei Peciu Nou (până atunci filie). Acesta s-a ocupat de păstorirea credincioşilor din Peciu Nou până în iulie 2011. Meritele Pr. Tudor Tegzeş sunt numeroase: printre acestea se numără obţinerea prin concesiune a unui teren intravilan de 1000 m2 pe raza comunei Peciu Nou, în vederea construirii unei biserici greco-catolice şi realizarea împrejmuirii cu gard a terenului.
În data de 17 iulie 2011, P.S. Alexandru l-a desemnat prin decretul nr. 474 pe nou hirotonitul Pr. Alexandru Ploştinaru în funcţia de paroh al comunităţii greco-catolice din Peciu Nou, acesta fiind instalat în parohie în data de 31 iulie 2011 de către Pr. Protopop Nicolae Teodorescu.
Piatra de temelie a noii biserici a fost sfinţită de către P.S. Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj la data de 21 martie 2010, paroh al acestei comunităţi fiind Pr. Tudor Tegzeş.
Ridicarea efectivă a lăcaşului de cult a început însă în data de 3 august 2011.
Lucrările de construcţie a bisericii au fost finalizate în timp record sub coordonarea d-lui Ioan Madescu, având sub oblăduirea sa două persoane deosebite ca şi d-l Ioan Nicolae Dumitru şi d-l Ciuclea Păun. Un aport deosebit l-a avut d-na. arhitect Antonia Toma, care a supravegheat îndeaproape lucrările de pe şantierul bisericii. Amenajările interioare cu bunuri mobile (icoane, bănci, masa altarului, dulap, stative icoane etc.) au fost realizate prin aportul financiar şi activ al credincioşilor din parohie.
În masa altarului au fost aşezate moaşte ale Sfântului Grigore de Nazianz, Episcop, Teolog şi Părinte al Bisericii.
Realizarea acestui nou lăcaş de cult greco-catolic, cât şi a împrejmuirii a fost posibilă datorită contribuţiei financiare primită din partea:
– Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică de Lugoj;
– Conferinţei Episcopilor Catolici din Statele Unite ale Americii;
– Arhiepiscopia romano-catolică din Köln;
– Rvs. Mons. René Bremont din Franţa;
– Primăriei din Peciu Nou;
– Credincioşilor din Peciu Nou, din parohiile Timişoara II şi Timişoara V şi de la mânăstirea greco-catolică din Giroc.”
”Știam că de afară vine lumina”
L-am invitat pe părintele Alexandru Ploștinaru la o discuție despre parohia sa și despre munca sa ca și vicar judecătoresc. Despre felul în care a ajuns canonist și studiile sale de la Roma. Și despre cauzele care trec printr-o judecată bisericească.
– Părinte, cum era la Peciu, ce ai găsit când ai fost repartizat aici?
– A fost instalat în biserica romano-catolică, la noi exista doar un teren. Cu gard.
– Cum se crește o biserică de la zero?
– Ca student, n-am îndrăznit să gândesc că eu aș putea să construiesc o biserică. Biserica aceea s-a construit acolo cu meritul credincioșilor, 100%. Credincioșii mei au scris trei scrisori episcopului Mesian, spunând că vor biserică. În prima săptămână din august veneau meșterii să traseze pământul. Oamenii au vrut-o fantastic. Sunt greco-catolici din familii greco-catolice dar și cei din căsătorii mixte sau cei care încă nu mergeau la biserică. Există o comunitate închegată, cu evenimente, pelerinaje, hram în 15 august, de Sf. Maria Mare, rugă. Și ortodocșii au tot atunci.
– Ecumenism? Cum e la rugă?
– În același timp se face ruga, ne înțelegem bine, când începe școala colaborăm, se sărbătorește înpreună și ziua recoltei (a doua săptămână din octombire, sâmbăta). Acum doi ani, primăria a sponsorizat un concurs de ceaune iar noi, parohia, am gătit. Atunci ni s-a dat și premiul pentru cel mai frumos spațiu amenajat.
– Când simți că ești cel mai împlinit în comunitate? Nemții spun atâta de frumos ”Stadtpfarrer” – părintele orașului.
– Atunci când te duci la evenimente publice și lumea te tratează cu respect și știe cine ești, gen începerea anului școlar.
– Când ai plecat la Roma, la studii, te-ai gândit cu ce te vei întoarce pentru eparhie?
– A fost prima oară când a trimis Lugojul trei studenți cu burse. Era anul 2000, an jubiliar. Eram 15-20 de studenți din România la Pio. Știam că de afară vine lumina. Încă din liceu doream să văd și altceva. Făcusem doar o Serbie mică până atunci. M-am dus să stau trei-patru ani și am stat nouă. Am reluat facultatea, licența în filosofie și teologie. Apoi, noi, orientalii, am făcut un an integrativ de studii orientale, ceva între filosofie și teologie.
– Ai avut vreodată ”momente-camilafcă”, de bizantinism excesiv?
– Nu era cazul.
– Cum ai ajuns la masterul de drept canonic?
– A fost o decizie a ultimului an de facultate la teologie.
– Cum era plaja de canoniști?
– Erau puțini, erau necesari, încă mai sunt.
Judecata – un act medical față de cel care suferă din cauza păcatului
Alexandru Ploștinaru și-a terminat studiile în 2009. Din 2008, student fiind, a colaborat pentru cauzele matrimoniale la Tribunalul Intereparhial (pe toate eparhiile) de primă instanță de la Oradea. Ca un lucru ce mie mi se pare deosebit, în facultate a făcut trei ani de limbă latină, câte șapte-opt ore pe săptămână. Și acum, când vorbim, stă cu Enchiridion Vaticanum pe masă. Zâmbesc amintindu-mi cum a intrat cuvântul ”enchiridion” în viața mea, cuvânt neștiut nici acum de DEX.
– Ce înseamnă tribunal într-o biserică? Sună a inchiziție.
– Eu mai degrabă l-aș vedea ca pe o instituție a evoluției și respectului, față de anumite persoane ce, din varii motive, au ajuns acolo. Uite, de exemplu există latura căsătoriilor problematice. Biserica Catolică nu este de acord cu divorțul. Dar, cu ajutorul martorilor și probelor, se poate sau nu adeveri că o căsătorie a fost nulă. Avem cauze ce vizează disciplina interioară a instituției. În rest, nu ne băgăm.
– Cum sunt constituite tribunalele?
– Toate se numesc tribunale. La cel de primă instanță, dacă avem o cauză matrimonială, de a trecut de această primă instanță, cu o rezoluție de nulitate, trece automat la a doua instanță pentru a se confirma sau infirma prima rezoluție. De rămâne aceeași rezoluție, cele două persoane se consideră libere față de presupusa căsătorie. Ideal ar fi să existe canoniști în fiecare eparhie dar s-ar cere prea mulți oameni, iar acum le avem ca naționale. Toate cele trei instanțe, cu oameni diferiți, cu structură independentă de cea a romano-catolicilor. Toți canoniștii ne cunoaștem și avem o conlucrare pozitivă.
– De ce există a treia instanță?
– Pentru cazul că cineva face recurs la instanța a doua. Există și Sinodul Episcopilor, ce poate fi tribunal pentru cauze speciale. De se contestă decizia la a treia instanță, dosarul poate fi trimis la Tribunalul Suprem al Scaunului Apostolic.
– După ce set de reguli lucrați?
– După Dreptul Canonic și toată procedura judiciară din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCBC), nouă revenindu-ne îndatorirea de a formula statutul și regulamentul de funcționare ale tribunalelor.
– Să încercăm un caz. Avem un laic ce nu e sub jurisdicția unui episcop. Acest episcop are un preot care va fi acuzat de acel laic de delicte ce vin împotriva CCBC. Laicul vrea să facă o plângere împotriva acelui preot – unde se va adresa el și ce se va întâmpla mai apoi?
– Omul respectiv face o cerere episcopului eparhial, cerere în care denunță faptele, evident cu probe. După care episcopul e obligat să-i trimită preotului cel puțin două avertismente scrise.
– Indiferent de gravitatea faptei?
– De regulă, da. Apoi, de nu se îndreaptă, ci statornicește vina, se constituie un tribunal disciplinar al cazului. Poate face parte și episcopul, dacă vrea. Trebuie să fie trei judecători și un promotor al dreptății, să existe un apărător al legăturii (dacă e vorba de sacramentul preoției) și apoi apărătorul stabil sau apărătorul acuzatului. Va exista și un notar.
– De știut, mulțumesc. Dă-ne, te rog, și un exemplu pe matrimoniale sau alte genuri de cazuri.
– Două persoane se căsătoresc, nu discută, după o vreme se trezesc că unul dintre cei doi soți nu va vrea copii niciodată. Atunci căsătoria se poate considera nulă pentru că este lipsită de unul din sensurile sale naturale. Acela de a avea copii. Au existat astfel de cazuri în România. Alt caz – cel care neagă sau pune în dubiu un adevăr de credință divină și catolică. Și i s-a atras atenția să-și schimbe comportamentul și nu s-a îndreptat, să fie pedepsit ca și eretic sau ca apostat, cu excomunicarea majoră – aceasta e cerința.
– Cu excomunicare majoră nu-i primește nici dezlegarea finală?
– Doar de e în pericol de moarte. Mântuirea sufletului e norma supremă. Penitența e o formă de îndreptare. Episcopul are o forță fantastică – dacă cineva a călcat pe bec, ca preot, îl poate trimite la groapa de gunoi de la Parța. Te poate coborî în iad dar te și ridică. Apoi, de s-a îndreptat, te poate face protopop. Dar nu există să nu primești șansă de absolvire și promovare. Noi, canoniștii greco-catolici moștenim o viziune asupra părții disciplinare, de la Sfinții Părinți, care văd judecata ca un act medical față de cel care suferă din cauza păcatului, care-l face să nu fie o oaie sănătoasă în turma lui Cristos.
Ramona Băluţescu
