EPISCOPUL DE ORADEA VALERIU TRAIAN FRENŢIU, Administrator Apostolic (1941-1947). Nefiind acceptat episcopul Vasile Aftenie, pe motivul că nu a fost consultat Capitulul arhidiecezan înainte de a se face numirea, deşi Sfântul Scaun l-a numit pe baza recomandării făcute de Mitropolitul Alexandru Nicolescu cu puţin înainte de moarte, decretul pontifical de numire al episcopului Vasile Aftenie a fost depus la Nunţiatura Apostolică şi restituit Romei. În urma restituirii, Papa Pius XII l-a numit, motu proprio, administrator apostolic pe episcopul de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu, care avea reşedinţa provizorie la Beiuş, fiind împiedicat în 1940 de către autorităţile horthyste de ocupaţie din Transilvania de Nord să se întoarcă la Oradea şi, în acelaşi timp, era şi seniorul episcopatului român unit, de astă dată numirea Sfântului Scaun fiind conformă cu prevederile conciliare ale Provinciei Mitropolitane. Numirea episcopului Valeriu Traian Frenţiu a pus capăt acestui litigiu. Aşadar, Valeriu Traian Frenţiu nu a fost mitropolit, cum în mod greşit susţin unii. A fost exclusiv locţiitor temporar până la ocuparea canonică a scaunului mitropolitan.
În 1946 a fost convocat şi a avut loc la Blaj sinodul electoral mitropolitan pentru alegerea noului mitropolit. Pe locul întâi a fost desemnat episcopul Maramureşului, dr. Alexandru Rusu. Însă guvernul comunist al dr. Petre Groza care urmărea desfiinţarea Bisericii Române Unite nu şi-a dat acordul la numire, împiedicând normalizarea situaţiei.
În cursul anului 1947, episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a reântors la Oradea, unde era titular, iar la Blaj a fost adus de la Oradea episcopul auxiliar Ioan Suciu.
S-a născut la 25 aprilie 1875 în oraşul Reşiţa, judeţul Caraş, din părinţii Ioachim, preot şi Rozalia n. Demeter. A urmat liceul la Blaj, absolvindu-l şi promovând examenul de maturitate în 1894, când s-a înscris la teologie la Budapesta. La 28 septembrie 1898, la sfârşitul celor patru ani de studii, a fost hirotonit preot celibatar şi trimis la Viena la institutul „Augustinaeum”, unde a studiat patru ani, până la 1902 când a fost promovat doctor în Teologie. La Viena, concomitent cu studiile, a fost şi duhovnicul ostaşilor români din garnizoana capitalei. Între 1902-1904 a fost utilizat în cancelaria eparhială din Lugoj, ca impiegat, arhivar, bibliotecar şi vice-notar consistorial, iar în 1904, la vârsta de 29 de ani a fost numit paroh şi protopop la Orăştie. Dedicat cu totul funcţiei încredinţate, s-a ocupat atât cu propria sa parohie cât şi cu cele 14 parohii şi 7 filii din protopopiat, pe care le-a vizitat în fiecare an. I s-a întâmplat să rostească şi cinci predici într-o singură zi. Împreună cu canonicul dr. Iacob Radu şi dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, a introdus primele misiuni sfinte în eparhia Lugojului, ţinute la Cugir în 14-16 decembrie 1904.
Episcop la Lugoj (1913-1922). La începutul anului 1912 a fost numit protopop şi vicar foraneu la Haţeg, iar la 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, a fost numit episcop al Lugojului în scaunul eparhial rămas vacant prin transferul lui Vasile Hossu de la Lugoj la Gherla. A fost hirotonit episcop la 14 ianuarie 1913 în catedrala din Blaj, prin Mitropolitul Victor Mihali şi episcopii Demetriu Radu de la Oradea şi Vasile Hossu de la Gherla, toţi trei foşti antecesori ai lui în scaunul eparhial al Lugojului.
Mai puţin cunoscut şi primit la început cu oarecare neîncredere, episcopul V. T. Frenţiu s-a dovedit a fi un chiriarh exemplar. De altfel, totdeauna a avut în vedere viaţa spirituală, atât a clerului cât şi a păstoriţilor mireni, fiind în privinţa aceasta foarte exigent şi, în primul rând cu sine însuşi. A introdus la Lugoj celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, ceea ce a făcut şi el personal, atât ca preot cât şi ca episcop. A fost printre cei dintâi ierarhi care au introdus această practică în Biserica Română Unită. A obligat preoţii să predice în duminici şi sărbători. A început să trimită pastorale la sărbătorile mari, credincioşilor, lucru care până la el nu s-a făcut decât în ocazii rare, de natură istorică. A pus în funcţie seminarul, înfiinţat de antecesorul Vasile Hossu. A înfiinţat Şcoala Normală de fete, întâia şcoală românească de acest fel din Ungaria. A deschis o librărie diecezană la Lugoj şi un atelier de ucenici cu internat. N-a făcut politică militantă, nici ca preot şi protopop, dar a fost întotdeauna „un demn apărător al drepturilor neamului”.
Episcop la Oradea. La 25 februarie 1922 a fost trasferat la Oradea, în scaunul rămas vacant prin asasinarea lui Demetriu Radu. Eparhia era vastă şi pretenţioasă. Se întindea „de la Arad la Satu Mare, prin Salonta, Oradea, Săcuieni, Valea lui Mihai şi Carei, toată Valea Crişului Repede, Valea Barcăului şi a Bistrei, Valea Crişului Negru, de la izvor până la graniţă, insule şi mase compacte de români uniţi stăteau sub ascultarea episcopului din Oradea”. Toate comunităţile religioase, parohii şi filii le-a vizitat, cu începere din 1922, unele inopinat.
Grija iniţială deosebită a fost Seminarul Teologic. După doi ani l-a ridicat la rangul de Academie teologică. Cursurile de 4 ani le-a ridicat experimental la 6 ani, dintre care doi ani de filosofie, predată în limba latină. S-a îngrijit să fie încadrată cu personal corespunzător, atât pentru instruire cât şi pentru educaţie spirituală. Vacanţele de Crăciun şi de Paşti se petreceau în seminar, iar cea de vară, lunile iulie şi august, la Beiuş; doar o singură lună, septembrie, o petreceau în familie. „Clerul din pastoraţie… în sate şi oraşe, familist sau celib, simplu preot sau protopop, profesor sau canonic… fiecare trebuie să continue… viaţa de seminar… liturghia zilnică, lectura spirituală, meditaţia, rugăciunea, studiul îl vor menţine forţele proaspete”. Predicile şi catehezele au fost obligatorii. De asemenea şi exerciţiile spirituale pentru întreaga preoţime.
În 1925 a fondat revista „Vestitorul”, care a apărut până în anul 1940. În ea se publicau şi pastoralele chiriarhului. A obligat la examenele prosinodale pe toţi preoţii hirotonoţi după 1926.
Neavând nici o mănăstire cu călugări în eparhie şi neavând de unde aduce din Biserica Română Unită, s-a adresat Bisericii Universale. La apelul său au răspuns Asumpţioniştii, Augustanii (ai Adormirii Preacuratei) din Franţa, Franciscanii Minori Conventuali din Moldova şi Fraţii şcoalelor creştine din Bucureşti. Asumpţioniştii au fost aşezaţi la Beiuş pentru a conduce internatul de băieţi, iar ramura feminină a acestora, internatul de fete. Fraţilor şcolari li s-a repartizat Seminarul din Oradea cu educaţia elevilor normalişti, iar Franciscanii au fost trimişi în satele cu pastoraţie grea.
Pierzându-se, după fixarea graniţei de vest prin tratatul de pace din 1920, locul de Pelerinaj Maria Pocs, rămas în Ungaria, episcopul V. T. Frenţiu a stabilit două noi locuri de pelerinaj, la Zalău şi Drăgeşti.
Continuând tradiţia antecesorilor pe linia bunei gospodăriri a patrimoniului eparhial şi sporirea lui, a construit Academia teologică, a supraetajat vechiul seminar, decretându-l internat pentru elevii români uniţi ai şcolilor secundare din Oradea, a ridicat impunătoarea clădire a Şcolii Normale. Bisericile şi casele parohiale noi au amplificat realizările chiriarhului. Dar, toate acestea au fost întrerupte în 1940, când ierarhului nu i-au mai îngăduit horthyştii ocupanţi ai Transilvaniei de Nord să revină de la Beiuş la Oradea. În 1941 a fost numit Administrator Apostolic al arhidiecezei, devenită vacantă prin decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu (cum s-a arătat mai sus).
Prigoana l-a găsit, în 1948, revenit la Oradea. În septembrie acelaşi an a fost depus din scaun prin decret guvernamental, împreună cu episcopii Ioan Bălan al Lugojului şi Alexandru Rusu al Maramureşului. La 28 octombrie 1948 a fost arestat. A început calvarul Bisericii Române Unite, al chiriarhilor, clerului şi credincioşilor ei. După domiciliile forţate de la Dragoslavele şi Căldăruşani, transferat împreună cu ceilalţi episcopi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, nemaiputând suporta duritatea temniţei, s-a stins din viaţă la 11 iunie 1952. A fost înhumat noaptea într-o groapă în Cimitirul Săracilor de pe malul Izei.
* * *
Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.