S-a născut la Blaj, la 4 decembrie 1907, într-o familie de preoţi. După mamă era nepotul vestitului orator Ioan Coltor, canonic arhidiecezan. Tatăl său, preotul Vasile Suciu, a fost prefectul Tipografiei şi Librăriei Seminarului Teologic. Episcopul a fost al patrulea din cei nouă copii, cinci băieţi şi patru fete, câţi a avut binecuvântata familie a preotului Vasile Suciu.
Cursurile primare le-a urmat la Blaj, la fel şi cele medii, la Liceul „Sfântul Vasile”. În 1925 a promovat cu succes examenul de bacalaureat. Ca elev a dovedit o deosebită înclinaţie spre ştiinţele naturii, botanică şi zoologie, colindând văile şi dealurile după plante rare şi insecte. „Într-o perioadă creştea chiar pui de şerpi, stârnind curiozitatea tuturor” (cf. Al. Raţiu, Biserica furată, p. 108). Vacanţele şi le petrecea toate în excursii, cu sacul în spinare şi cu bâta în mână, savurând frumuseţile naturii.
A fost prieten bun, încă din liceu cu colegul său de clasă, bunul şi blândul Tit Liviu Chinezu, ajungând şi el mai târziu episcop, prietenia lor durând până la sfârşitul vieţii. După absolvirea liceului au fost trimişi împreună la studii Teologice la Roma şi primiţi în colegiul grec „Sfântul Atanasie”.
Cu ocazia promovării doctoratului în Teologie, celebrul dominican Reginald Garrigou Lagrange l-a felicitat pe Ioan Suciu şi i-a pus în deget inelul universităţii, lucru foarte rar, şi un semn de deosebită apreciere. După şase ani de studii la Institutul „Angelicum” a fost hirotonit preot, la Roma, la 29 noiembrie 1931.
Revenit la Blaj, a fost numit profesor de religie şi limba italiană la Liceul comercial de băieţi, apoi la Academia de Teologie, la catedra de Morală şi Pastorală, pe care, odinioară, a onorat-o şi unchiul său, dr. Ioan Coltor. Concomitent i s-a încredinţat şi funcţia de rector al Institutului Vancean, ale cărui ziduri au fost prelungite, devenind mai încăpător.
Era inima şi sufletul tinerilor, căutând întotdeauna să-i atragă spre virtute. Mereu în mijlocul lor, lua parte la jocurile lor, după pilda Sfântului Don Giovanni Bosco. Aşa i-a încolţit ideea să ofere acestui tineret o lectură plăcută şi a înfiinţat revista Marianistul, destinată exclusiv copiilor. Prin îngrijirea preoţilor, cateheţilor şi profesorilor de religie, revista s-a răspândit în toate şcolile din Ardeal. Locul ei l-a luat mai târziu Tinerimea Nouă, care se adresa unui cerc mai larg de tineri cititori, inclusiv studenţimii. La început a fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuşi, mai târziu formându-şi colaboratori dintre tinerii apropiaţi şi dotaţi în acest domeniu. Aşa a început Apostolatul Tinerimii, în mijlocul căruia apostolul tineretului sporea în stăruinţă şi har. Din această văpaie de dragoste suprafirească sau născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile tinerilor, ci şi ale celor vârstnici: Eroism, Mama, Ranele Domnului, Pier Giorgio Frassati, Fecioara de la Fatima, Viaţa Nouă, Inginerul Nicoară etc., precum şi manuale de religie pentru învăţământul primar şi pentru cel liceal: Micul Catehism pentru clasa I a şcolilor primare (1939), Poruncile – Catehism pentru clasa a V-a primară (1942), Tainele – Liturgică, pentru clasa a VI-a primară (1942), Credinţa – Istoria bisericească, pentru clasa a VII-a primară (1942), Morala Creştină, pentru şcolile secundare (1939), Prima întâlnire, îndrumări şi meditaţii pentru pregătirea copiilor la Prima Sfântă Cuminecătură (1942) etc. „Cu o sensibilitate de poet şi filosof, cu credinţa şi cu viaţa de mucenic, el a vorbit tuturor: tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, în vremuri de pace şi de prigoană, cu inimă şi glas de sfânt. Vorbind de cartea lui şi a unui grup de colaboratori – Mama – scrie în prefaţa lucrării, la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1944, că ea „Nu se adresează numai mamelor, ci şi taţilor, bărbaţilor legaţi de legământul Sfintei Căsătorii. E o carte pentru toţi cei ajunşi la maturitate, care au o răspundere în urzeala destinului vremelnic şi spiritual al Neamului…”
Aşa este întreg scrisul Episcopului Ioan Suciu, întreaga sa viaţă. Un drum spre înălţarea virtuţilor creştine. Şi ceasul istoriei o cerea mai mult ca oricând. Cerea nu numai o pregătire de viaţă obişnuită, creştină, ci şi una de luptă eroică pentru credinţă şi Neam. Această cale e pregătită cu o abnegaţie de Părinte, de el şi de toată ierarhia Bisericii Noastre” (cf. Marcel Ştirban, Episcopul Ioan Suciu, Un martir al Bisericii şi al Neamului, „Tribuna”, nr. 25 (2081) din 24-30 iunie 1993, p. 8).
În scurtă vreme a devenit unul dintre marii educatori pe care i-a avut Biserica Română Unită în existenţa ei. Faima lui a început să facă ocolul ţării. Era solicitat peste tot. Predicile, conferinţele, exerciţiile spirituale, până şi cursurile, îi erau solicitate de mari mulţimi, care umpleau până la refuz sălile în care erau organizate, oameni din toate straturile sociale, din toate neamurile şi din toate credinţele. Era solicitat din oraş în oraş, în instituţii, în biserici, în şcoli. Peste tot „sfaturile înţelepte ale lui Ioan Suciu… i-au inspirat pe mulţi tineri, în special dintre studenţii din Bucureşti şi Cluj. El a reuşit să adapteze mesajul creştin la nevoile lor, elaborând totul într-un stil foarte captivant cu antiteze, comparaţii şi o mare căldură sufletească în spatele cuvintelor” (Al. Raţiu, op. cit., p. 109).
În 6 mai 1940 a fost numit Episcop Auxiliar de Oradea, titular de Moglena-Slatina (Bulgaria) – auxiliar al Episcopului Valeriu Traian Frenţiu, chiriarhul eparhiot al Diecezei de Oradea. A fost hirotonit Episcop în catedrala din Oradea, la 22 iulie 1940, prin punerea mâinilor Episcopilor Iuliu Hossu de la Cluj, Ioan Bălan de la Lugoj şi Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea. După 30 august 1940, ocupanţii horthyşti, neadmiţând reîntoarcerea de la Beiuş la Oradea a Episcopului eparhiot Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu a rămas singurul conducător al Eparhiei de Oradea, până la 29 august 1941, când a fost instalat dr. Iuliu Hossu, Episcopul de Cluj-Gherla, ca Administrator Apostolic al Eparhiei de Oradea, Ioan Suciu rămânând în continuare auxiliar.Revenind, în 1947, Valeriu Traian Frenţiu, de la Blaj la Oradea, Sfântul Scaun l-a numit pe Ioan Suciu Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, până la clarificarea numirii, recunoaşterii şi instalării noului Mitropolit, ales în 1946 în persoana Episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, pentru care Guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-şi dea acordul. De altfel, recunoaşterea de Mitropolit a lui Alexandru Rusu nu va avea loc niciodată.
„Lucrurile încep să se schimbe încă din toamna anului 1946. Mulţi preoţi şi profesori sunt arestaţi sub acuzaţia de sabotaj şi reacţionarism. Unii sunt ţinuţi închişi câteva săptămâni, alţii luni de-a rândul, fără să ştie motivul pentru care erau deţinuţi. La Preşedinţia Consiliului de Miniştri, la dr. Petru Groza, a ajuns ştirea potrivit căreia în alegerile din toamna anului 1946, Biserica Română Unită a mers împotriva Puterii, nu a secondat acţiunea acesteia, iar ierarhii aceleiaşi Biserici erau acuzaţi de Premier că vorbesc mereu „de ateismul rusesc”, ori de câte ori aceeaşi putere încearcă să dovedească libertatea religioasă în Rusia.
Interesele Bisericii Greco-Catolice sunt apărate, din partea Mitropoliei de Blaj, de Episcopul Ioan Suciu. Avea un suflet de copil din care ieşea, atunci când vorbea, un glas de foc nestins. Era un mare filosof creştin şi un predicator neîntrecut. Ţinuse atunci exerciţii spirituale, şi nimeni din cei ce l-au auzit vorbind nu-l vor putea uita o viaţă. Iubea nespus de mult tineretul în care vedea forţa şi viitorul Bisericii şi al Neamului. Intervine pentru cei închişi şi îmbărbătează prin predici şi scrisori pe cei rămaşi acasă…” (M. Ştirban, op. cit.).
Episcopul a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său: „astăzi şi în zilele ce vor urma – spune el – există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viaţă care te îndepărtează de trădare, cel eroic. Numai pe această cale poţi răscumpăra lumea” (Eroism). El obişnuia să le spună credincioşilor: „Bisericii Greco-Catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuţia ne va putea oferi coroana martiriului şi va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: Fii şi apostoli adevăraţi ai Bisericii!” El a urmat această cale a martiriului. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite. La 25 mai 1948, cu ocazia centenarului Adunării de la 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, a vorbit Mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu, care a făcut un apel la „revenire la Ortodoxie”. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească şi a părăsit adunarea de pe Câmpia Libertăţii. La 3 septembrie 1948 a fost depus din funcţie prin decret guvernamental. Dar Episcopul nu şi-a părăsit Arhidieceza. Şi-a continut activitatea pastorală cu şi mai multă intensitate.
„Episcopul – spune Pr. prof. dr. Anton Moisin -, vizitase sub ochii zbirilor comunişti peste 600 de parohii, acţiune încheiată printr-un adevărat triumf. Urmarea? O arată Pr. Gh. Radeş din Berivoi, jud. Braşov… el însuşi fiind închis prin vreo 12 temniţe. La 28 octombrie 1948, povesteşte el, Episcopul Suciu a fost în vizită canonică la parohia Ileni, iar apoi a binecuvântat lăcaşul bisericesc din Berivoii Mici. Anunţat de Pr. Andrei Radeş (fratele autorului relatării) că a văzut mai mulţi preoţi greco-catolici la Miliţia din Făgăraş, Episcopul Suciua a spus:
– Aceste momente grele de persecuţie, prin care trece Biserica noastră, sunt cele mai fericite momente din viaţa noastră creştină, dacă le vom şti folosi bine pentru apărarea credinţei, sunt momente care ne vor servi sigur mai uşor la mântuirea sufletului.
Episcopul Suciu a luat masa la preotul Gh. Radeş, unde urma să se odihnească peste noapte. La miezul nopţii au ieşit amândoi să facă o vizită la Preasfântul Sacrament din biserică, după care s-au întors în casă. „După 1 noaptea o ceată de securişti ne-a devastat locuinţa. Doi dintre ei au intrat în dormitorul unde se afla canonicul Leon Sârbu şi Părintele Govoran… Între timp alţi doi securişti au intrat în camera în care se odihnea Preasfinţitul. Lau ridicat şi, legându-l la ochi, l-au dus într-o maşină ce se afla în stradă”. Astfel a început pentru el calvarul închisorilor, Ministerului de Interne, Văcăreşti etc., până la punctul final, temniţa din Sighet” (cf. A. Moisin, A biruit credinţa, în „Magazin istoric”, nr. 7/1994, p. 50).
În acelaşi timp au fost arestaţi toţi episcopii Bisericii Române Unite şi depuşi sub pază la Dragoslavele, în reşedinţa de vară a Patriarhului. Aici a fost depus şi Episcopul Ioan Suciu. La 27 februarie 1949 au fost transferaţi cu toţii la Mănăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti, transformată în lagăr. De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, şi dus în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor şi unor groaznice torturi. De unde, în octombrie 1950, odată cu Episcopul Ioan Ploscaru, luat de la Jilava (cf. I. Ploscaru, Lanţuri şi teroare, p. 159), a fost transferat la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, unde au fost duşi şi ceilalţi episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani. Aici, continuă Pr. A. Moisin, „S-a purtat foarte dârz, dar iată cum i-a venit sfârşitul. Mi l-a relatat Monseniorul Coriolan Tămăian, Ordinarius de Oradea: „În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, Episcop Ioan Chertes, Episcop Liviu Chinezu şi cu mine făceam de gardă (de câteva zile ştiam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalţi ne-am culcat. Pe la miezul nopţii, Suciu începe să recite cu glas înalt şi răspicat Tatăl nostru şi Născătoarea. Eu îl întrerupeam:
– Staţi, să nu ne audă gardianul de afară!
În timpul acesta a venit la mine la pat Chinezu şi mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacţionat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalţi din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ţinut într-o mână pulsul şi pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953″.
Era vorba de ora 1 noaptea. Episcopul Suciu fusese bolnav de stomac şi i se refuzase orice îngrijire medicală, încât murise literalmente de foame. Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu… Un „cortegiu” compus dintr-un căruţaş, un sanitar şi un gardian, l-a condus pe Episcopul Suciu până la groapa comună” (A. Moisin, op. cit.).
A trăit şi a murit ca un sfânt. Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaşte locul. Cu adevărat a fost „Om trimis de la Dumnezeu şi numele lui era Ioan”.
Una din mărturisirile celor ce l-au cunoscut îndeaproape completează în mod fericit, şi cu competenţă, imaginea acestui sfânt ierarh, apostol al tineretului, în sensul modern al cuvântului, trăind în mijlocul lor, participând la bucuriile lui, dirijându-i întreaga viaţă spre curăţie şi sfinţire. Acesta este scriitorul Mircea Zaciu:
„A fost poate singurul Om în care eu am citit şi simţit nemijlocit sfinţenia. Eram la vârsta căutărilor şi anxietăţilor de tot felul. Mă apropiam de încheierea liceului şi de răspântia opţiunii unui drum în viaţă. Descindeam dintr-o familie de ardeleni cu tradiţii de ţărani şi învăţători, crescuţi în credinţa greco-catolică din neam în neam, tari în această credinţă şi fideli sprijinitori ai Bisericii noastre unite cu Roma… am avut bucuria rară de a fi o vreme în preajma vlădicului Ioan, dornic să aibă în preajmă câţiva fii din familii apropiate Bisericii, spre a le consolida credinţa şi a le îndruma paşii tinereţii. Scrisese în acest sens pagini inspirate din cărţile sale Tinereţe şi Eroism. Ne îndemna stăruitor să scriem la rândul nostru pentru Almanahul Tineretului, scos sub înaltele lui auspicii. Aşa, din îndemnul său, s-au născut filele mele dintâi despre Sfânta Euharistie, despre Regele Mihai, despre Ferdinand cel loial, toate în Almanahul pe 1947, ultimul apărut înaintea suprimării Bisericii şi a martiriului capilor ei nemuritori. Vlădica era el însuşi un om tânăr, sub 40 de ani, iar înfăţişarea sa fragilă, subţirică, asemenea unei figuri de Geacometti, era luminată de o blândeţe cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Era un Sfânt Francisc fără antecedente, un sfânt născut pentru a fi mistuit în sfinţenia lui. O flacără teribilă ardea în privirea şi vorba sa. Îi simţeai dogoarea la simpla apropiere. Numai marii mistici trebuie că aveau forţa de a transmite această combustie interioară, devenită verb, fascinaţie, atracţie magnetică. Eram trei-patru „învăţăcei” chemaţi adesea în preajma lui: unul a apucat să ia drumul pribegiei, la Paris, doi s-au stins înainte de vreme, despre unul nimic nu mai ştiu, dacă trăieşte, şi unde anume, am rămas, cred, singurul mărturisitor târziu. În mică ceată îi plăcea Vlădicului Ioan să ne scoată afară din centura Orăzii, pe colinele domoale ce înconjoară oraşul, cu viile lor, bogate atunci şi livezile în floare. Nu ştiu de ce, acele peripatetizări îmi apar în amintire într-o perpetuă şi fragedă lumină de primăvară spre vară, iar întregul spaţiu mi se desenează ca o altă Toscană suavă. Îndemnându-ne la drumeţie şi la popasuri de contemplaţie, vlădica susţinea dialogul, aţâţa focul polemicilor şi trecea pe nesimţite în meditaţia monologată, rostită ca o rugăciune. Înserarea ne prindea cu priveliştea oraşului la picioare, cu gândul luminat de ultimele raze ce aureolau peisajul şi personajele. Îmi părea că retrăiesc misterele Evangheliilor şi că un Calvar ne aşteaptă. Calvarul nu va întârzia pentru Vlădica Ioan. Crucificarea lui – ca şi a celorlalţi martiri ai noştri – avea să ne cutremure şi să ne marcheze pentru totdeauna. În zilele ploioase rămâneam în cabinetul său de lucru. Firul meditaţiilor religioase era luat în lumina tapisată a încăperii înţesată de cărţi. Nu ţin minte să ni se fi servit vreodată ceva. Hrana îmbiată era doar spirituală. Dar harul acesta ne întrema şi ne bucura mai mult decât orice bunătăţi. Idei „laice” nu erau ocolite. Viitorul omenirii şi al nostru, al românilor, era scrutat cu lucidă necruţare. Speranţa în salvarea prin credinţă revenea ca o presimţire a grelelor încercări iminente. Iluziile, şi ele, mai stăruiau între noi. Occidentul, miturile lui trezeau nădejdi. Apoi totul s-a prăbuşit într-o istorie şi mai fioroasă.
O viaţă exemplară. Poate cea mai pură şi mai luminoasă din contemporaneitatea mea… Acest nou Sfânt era numai iubire şi jertfă. I sa dat să le împlinească pe amândouă până la capăt” (M. Zaciu, Vlădicul cel tânăr, în „Viaţa Creştină”, nr. 12/iunie 1993, p.1).
Viaţa Episcopului Ioan Suciu a fost una de asceză, de meditaţie şi de rugăciune. Într-una din vizitaţiile canonice ce le făcea în parohii, într-o dimineaţă a fost surprins îngenuncheat lângă pat. Nu se dezbrăcase şi nu a clintit aşternutul. Se rugase toată noaptea, şi numai prin rugăciuni şi meditaţie îşi mai lăsa capul pe aşternut şi aţipea. Lupta lui împotriva celor ce-L batjocoreau pe Dumnezeu a fot cu adevărat eroică, preferând martiriul, în alternativa compromisului. „Eroul apără mersul spre Dumnezeu şi moare sub bicele acelora ce vor să zădărnicească venirea Împărăţiei pe pământ, în oameni şi în afară de oameni, care stăvilesc acest mers… Primul element al eroismului, al vieţii eroice, este Colaborarea cu Dumnezeu” (Eroism). Ultimele sale scrisori pastorale sunt dovezi eclatante că şi-a păstorit turma Eroic până la sfârşit. casino minsta insättning
Scrisoare pastorală adresată credincioşilor
„Iubiţi fii sufleteşti,
Acum 12 ani, în timpul prigoanelor din Spania împotriva Bisericii lui Isus, când măreţele catedrale şi mănăstiri erau aprinse şi mistuite de flăcări, când au fost ucişi zece mii de preoţi şi vieţi dăruite lui Dumnezeu şi multe mii de fii ai Bisericii, necredincioşii au adus în faţa judecăţii o tânără fată creştină catolică şi, luând-o în râs, au întrebat-o: „Pentru ce tace Isus al vostru? Pentru ce ne lasă Cristos să facem cu voi şi cu Biserica lui aşa?” Fata creştină catolică le-a răspuns: „Pentru că Isus a tăcut şi când a fost scuipat, biciuit, încununat cu spini şi răstignit spre moarte. El tace şi acum, când Biserica Lui, care-i Trupul Lui, acum când credincioşii Bisericii Lui sunt chinuiţi şi în prinsori, ca să fie asemeni Lui în Vinerea Mare, în curând însă va răspunde înviind din morţi sufletele noastre şi Biserica”.
Pentru Biserica Română Unită acum este ceasul Vinerii Mari. Acum, iubiţi credincioşi, ne arătăm dacă suntem ai lui Cristos, sau dacă ne ducem cu Iuda vânzătorul. Acum, Domnul Isus, ne dă prilej să fim părtaşi la suferinţele Sale pentru Biserica Sa. Fericiţi sunteţi dacă sunteţi batjocoriţi pentru Sfânta Sa Biserică. Preamăriţi pe Dumnezeu pentru aceasta!
Nu vă lăsaţi amăgiţi de comitete, de vorbe, de veşti, de minciuni, ci staţi tari, neclătinaţi, statornici în credinţa pentru care au sângerat moşii şi strămoşii noştri. Nu puneţi iscălitura voastră pe nici un fel de hârtie prin care vi se cere să vă lepădaţi de legea părinţilor voştri.
Vă vor ameninţa, vă vor bate, vă vor duce la judecăţi şi înaintea judecătorilor. Nu vă înfricaţi, Dumnezeu este pentru fiecare din noi, şi nu ne va lăsa să fim ispitiţi şi să suferim mai mult decât putem. Lumea se uită la noi, la credincioşii Bisericii Unite. Privelişte suntem lumii. O, iubiţi credincioşi, să nu fim o turmă de Iuzi, ci de mărturisitori ai credinţei, fii hotărâţi ai Bisericii lui Isus în Neamul românesc.
Nu este decât o singură Biserică întemeiată de Isus, Biserica ale cărei chei le-a dat Isus lui Petru Pescarul şi, prin el, urmaşilor lui, Episcopilor din Roma, care i-au urmat în Scaun şi pe care-i numim Papi.
Nu este decât o singură Biserică a lui Cristos, aceea zidită pe Petru: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Iadului nu o vor birui” şi aceasta este Biserica zidită pe Petru. Aceasta este, iubiţi credincioşi, Biserica Catolică, iar între noi românii, Biserica Unită cu Papa. Lui Petru şi urmaşilor săi li s-a dat puterea să pască turma binecuvântătoare a sufletelor noastre, iar noi suntem oiţele şi mieluşeii. Nu fugiţi şi nu ieşiţi din turmă, ca să nu rătăciţi!
Corabia Bisericii e lovită de furtună şi valuri, nu săriţi din ea că valurile vă vor înghiţi, dar corabia nu se va scufunda. Şi dacă vine altă Biserică, altă corabie, să-ţi spună: „Treci aici că se afundă corabia ta”, Tu răspunde: „A mea nu se cufundă. Porţile Iadului nu o vor birui. Nu trec în corabia ta. Nu ai cârmaci priceput. Corabia ta nu poate duce la liman, la poarta mântuirii”.
Să luptăm tari în credinţă, prin rugăciune şi ajun.
Chiar dacă ne vor lua bisericile până la o vreme, ne vom face biserică acasă, aşteptând plini de speranţă izbăvirea, care nu mult va întârzia. Feriţivă de preoţii care nu pomenesc de Papa şi care nu se roagă cu Sfântul Rozariu al Preacuratei. Numai cu jertfe pentru credinţă se îmblânzeşte Dumnezeu. De rănile trupeşti şi sufleteşti primite pentru Biserica lui Isus ne vom vindeca. În ele vom îngropa păcatele noastre şi pe vrăjmaşii credinţei. Luptaţi împreună cu Inima Neprihănită a Mariei, în speranţa neclătinată a biruinţei Bisericii, chiar dacă Isus ar trebui să o scoată din mormânt.
Darul Domnului şi îmbrăţişarea mea cu voi cu toţi. Amin.
Blaj, 2 octombrie 1948.
Semnat: Dr. Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş
Scrisoare pastorală adresată tinerilor
„Iubiţi tineri, dragi inimii mele,
A sosit ceasul eroismului creştin pe pământul românesc. Strămoşii îşi ridică spre voi privirile şi vă spun: „Noi am ridicat prin sânge şi suferinţă o piatră a libertăţii naţionale, voi acum trebuie să ridicaţi o Catedrală a conştiinţei şi libertăţii religioase”. Biserica Română Unită, Adevărata Biserică a Mântuitorului printre români, suferă prigoană. Isus însuşi, în Trupul Său Mistic e din nou lovit, scuipat, încununat cu spini şi răstignit… Iată că trăim acum vers cu vers paginile Evangheliei Vinerii Mari. Iată-ne scriitori de Evanghelie prin fapte. Iată ora în care trebuie să împlinim în carnea şi în inimile noastre, prin suferinţă, ceea ce lipseşte patimilor lui Cristos, pentru Biserică şi pentru fiii ei. Ridicaţi-vă batalioane de conştiinţe, de inimi care trăiesc credinţa. Cetatea Bisericii lui Cristos pe pământul românesc e lovită de fiii întunericului. Dar nu vă înfricoşaţi, nu şovăiţi… Să nu scrieţi pe paginile istoriei cuvintele laş şi trădător! Luptaţi, deci, pentru ce avem mai scump pe acest pământ. Luptaţi pentru patrimoniul de adevăr veşnic şi de Lumină; luptaţi pentru singurul mijloc de mântuire. Biserica lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu… Răspândiţi evlavia către inima neprihănită a Maicii Domnului. Înmulţiţi altarele ei în familii, duceţi mai departe vestirea ei. Rugaţi-vă Sfântul Rozar şi faceţi pe alţii să se roage. Providenţa ne oferă un prilej unic de eroism, de sfinţenie, de mărturisire a convingerii creştine. Să nu refuzăm lui Dumnezeu şi Patriei această glorie sfântă. După aproape două mii de ani ne-a ajuns şi nouă rândul… Eu însă nu pot crede că neamul acesta şi fiii Bisericii lui Cristos între Români să formeze un sinistru iarmaroc de trădători… Istoria dă mărire, sângele lui Cristos şi al martirilor vă strigă să nu fiţi absenţi şi Domnul vă cheamă! În aceste umiliri, în aceste dureri şi batjocuri, ameninţări şi lovituri, în aceste răni vor fi înmormântaţi vrăjmaşii lui Dumnezeu, iar dacă va fi nevoie îi vom îneca în sângele nostru…
Blaj, 13 octotmbie 1948. Semnat, Ioan, Episcopul sufletelor voastre” (Biserica Română Unită, Madrid, 1952).
Încheiem cu câteva gânduri de o valoare mereu actuală, din cartea Episcopului Ioan Suciu, Eroism.
„Durerea ne-a venit ca o solie, îmbrâncindu-ne în răscruce de viaţă: sau îţi schimbi matca vieţii, sau îţi schimbi numele de creştin şi de român. În acest gigantic decor istoric de catastrofe şi arhitecturi de limbi de foc, când sângele ciocăneşte pereţii arterelor ca să-şi spovedească neastâmpărul după fapte mari, nu te pot vedea cocoşat şi slut, plimbându-te retezat de propriile tale oseminte, otrăvit de egoism şi lene, caricatură şi de creştin şi de român, trăind de parcă ai vrea să ucizi pe cineva din tine însuţi…
Un erou, un sfânt este în fiecare din noi, aşa cum simţim că este şi un criminal, un Nero sau un Barabba. Însă închiriem viaţa de cele mai deseori acestora din urmă…
Vai de omul care-i mulţumit de sine însuşi… Oamenii satisfăcuţi se aşează la arhivă. Torentul satisfăcut se preface în gheaţă, lava incandescentă satisfăcută se preschimbă în piatră; vai, dacă tu eşti satisfăcut te preschimbi în oseminte…
Sărută pe frunte viaţa unui tânăr fără ideal şi vei simţi gust de putreziciune. Hienă să fiu şi nu m-aş atinge de o astfel de viaţă! Ci veniţi groparilor, vă cheamă meseria să stăviliţi cimitirele, nu cumva să se întindă în oraşe şi sate, ci sufletele multora făcutu-s-au adevărate cimitire şi morminte spoite, sufletele acelora ce se lipsesc de ideal…
Credinţa este singura trăire care ne mântuieşte de închinarea la idoli… Numai credinţa mai desparte idealul de iluzie…”
„Viaţa superioară începe în acelaşi timp cu începutul suferinţei noastre”, spune Leon Bloy… Viaţa eroică nu zace în leagăn de liliac şi nu păşeşte sub baldachine albastre în orchestra aplauzelor. Eroul deseori este un prigonit. Împotriva lui se aliază toţi care nu-l pot privi decât de jos şi de foarte departe… va fi subminat de ocări, cu lovituri şi calomnii… Viaţa eroică e o trăire plină de primejdii. Groapa adâncă, gura oamenilor şi mănunchi de fulgere, amândouă rezervate celor cu eroică trăire…
Primejdia, oricare ar fi natura ei, este aţâţarea morală a eroismului… „Un popor care posedă conştiinţa primejdiei zămisleşte geniul” (R. D’Harcourt)… Primejdia este o situaţie în care trebuie să rişti ceva, eşti ameninţat să ţi se ia ceva sau să pierzi ceva. Trăim fără încetare în situaţii care ne primejduiesc cele mai scumpe şi de preţ valori dăruite de Dumnezeu. Ţi-e primejduită curăţia, ţi-e ameninţată credinţa, iubirea creştină dezminţită, nădejdea bârfită, toate virtuţile sunt aruncate în coşul zeflemelii şi al cinicei ironii. Ţi-e în primejdie legătura cu străbunii tăi, cu patrimoniul celor ce din morminte supraveghează demnitatea ta… Primejdia este ocazia oferită vieţii tale libere de a aduce jertfa datoriei sau de a se jertfi datorită egoismului…
Eroul nu se naşte în puf, ci în ieslea staulului pe fân aspru…
Răul bate în noi cu râs sarcastic. Râsul, crivăţul care îngheaţă apele tinereţii, devine cazemata din care trag asupra noastră demonii tuturor relelor. „Nu prin mânie ci prin râs se ucide” grăia Zarathustra (Fr. Nietzsche). Groaza de râsul lumii, spaima de a ajunge privelişte de circ ne azvârle în cele mai josnice laşităţi…
Să nu fii un ocnaş al fricii de moarte! Înfruntarea şi mărinimosul dispreţ al morţii este sâmburele voinţei şi al trăirii eroice. Dacă nu iubeşti idealul până la dispreţul morţii şi dacă în moarte nu priveşti adăstarea lui Dumnezeu şi a slavei, nu ai trăirea eroică şi nu eşti rezervat pentru ceasurile istorice, decât ca să fii un hoit în cârdul de anonime hoituri. Sunt ore, frate, în care dispreţul morţii şi neînfricata înfruntare vitejească a răutăţii, devin unicele izvoare ale traiului cu adevărat omenesc, şi acest trai este în climatul vieţii eroice. Minunatul răspuns al Domnului Tudor Vladimirescu, la sfatul unui prieten: „Fugi mai bine, altfel te omoară!”
– „De vor fi mai tari, să mă omoare… De când m-am născut, cu cămaşa morţii m-am îmbrăcat” (C. Ardeleanu, Domnul Tudor)… este mărturia acestei vibrări eroice, ecou al sufletului dacilor nemuritori.
* * *
Informaţii preluate din cartea „Cei 12 Episcopi Martiri”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1998.