EPISCOPUL AUXILIAR IOAN SUCIU, Administrator Apostolic al Arhidiecezei (1947-1953). Născut la Blaj la 4 decembrie 1907 dintr-o familie de preoţi. După mamă era nepotul vestitului orator, Ioan Coltor, canonic arhidiecezan. Tatăl său, Vasile Suciu, a fost prefectul Tipografiei şi Librăriei Seminarului teologic. Episcopul a fost al patrulea din cei nouă copii – cinci băieţi şi patru fete – câţi i-a avut această binecuvântată familie.
A urmat cursurile primare la Blaj, la fel şi cele medii, la Liceul de băieţi „Sf. Vasile cel Mare”. În 1925 a promovat cu mare succes examenul de bacalaureat, examen introdus pentru întâia dată cu comisie formată din profesori străini, în locul examenului de maturitate ţinut cu profesorii propriei şcoli. Ca elev a dovedit mari înclinaţii pentru ştiinţele naturii, botanică şi zoologie, colindând văile şi dealurile după plante rare şi insecte. „Într-o perioadă creştea chiar pui de şerpi, stârnind curiozitatea tuturor”. Vacanţele şi le petrecea toate în excursii, cu sacul în spinare şi cu bâta în mână, savurând frumuseţile naturii.
A fost prieten bun, încă din liceu, cu colegul său de clasă, bunul şi blândul Liviu Chinezu, ajuns şi el mai târziu episcop, prietenia lor durând până la sfârşitul vieţii. După absolvirea liceului au fost trimişi împreună la studii la Roma.
Cu ocazia promovării doctoratului în Teologie, celebrul dominican Reginald Garrigou-Lagrange, l-a felicitat pe Ioan Suciu şi i-a pus în deget inelul universităţii, lucru foarte rar şi un semn de deosebită apreciere. După şase ani de studii la Institutul „Angelicum” a fost hirotonit preot, în Roma, la 29 noiembrie 1931.
Reîntors la Blaj a fost numit profesor de religie şi limba italiană la Liceul comercial de băieţi, apoi la Academia de Teologie, la catedra de Morală şi Pastorală, pe care, odinioară, a ţinut-o şi unchiul său Ioan Coltor. Totodată, i s-a încredinţat şi funcţia de rector al Institutului Vancean, ale cărui ziduri au fost prelungite ca să fie mai încăpător. Era inima şi sufletul tineretului, căutând întotdeauna să-l atragă spre virtute. Mereu în mijlocul tinerilor, lua parte la jocurile lor, după pilda Sf. Don Giovanni Bosco. Aşa i-a încolţit ideea să dea acestui tineret o lectură plăcută şi a înfiinţat revista „Marianistul”, închinată exclusiv copiilor. Prin grija preoţilor, cateheţilor şi profesorilor de religie, revista s-a răspândit la toate şcolile din Ardeal. Locul ei l-a luat mai târziu „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mai larg de tineri cititori, inclusiv studenţimii universitare. La început a fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuşi, mai târziu creându-şi colaboratori dintre tinerii apropiaţi şi dotaţi în acest scop. Aşa a început Apostolatul Tinerimii, în mijlocul căruia apostolul tineretului sporea în stăruinţă şi har. Din această văpaie de dragoste suprafirească s-au născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile tinerilor ci şi ale celor vârstnici: Eroism, Mama, Ranele Domnului, Pier Giorgio Frassati, Fecioara de la Fatima, Viaţa Nouă, Inginerul Nicoară etc. Ca profesor de religie ne-a lăsat mai multe manuale, atât pentru învăţământul primar cât şi pentru cel mediu – liceal. În scurtă vreme a devenit unul dintre marii educatori pe care i-a avut Biserica Română Unită în existenţa ei. Faima lui a început să facă ocolul ţării. Era solicitat peste tot. Predicile, conferinţele, exerciţiile sale spirituale, până şi cursurile îi erau ascultate de mari mulţimi, care umpleau până la refuz sălile în care erau organizate, oameni din toate straturile sociale, de toate neamurile şi de toate credinţele. Era solicitat din oraş în oraş, în instituţii, în biserici, în şcoli. Peste tot „sfaturile înţelepte ale lui Ioan Suciu … i-au inspirat pe mulţi tineri, în special dintre studenţii din Bucureşti şi Cluj. El a reuşit să adapteze mesajul creştin la nevoile lor, elaborând totul într-un stil foarte captivant cu antiteze, comparaţii şi o mare căldură sufletească în spatele cuvintelor”.
În 6 mai 1940 a fost numit episcop auxiliar de Oradea, titular de Moglena-Slatina (Bulgaria) – coadjutor al episcopului Valeriu Traian Frenţiu. A fost hirotonit în catedrala din Oradea la 22 iulie 1940 prin punerea mâinilor episcopilor Iuliu Hossu de la Cluj, Ioan Bălan de la Lugoj şi V. T. Frenţiu de la Oradea. După 30 august 1940, ocupanţii horthyşti neadmiţând întoarcerea de la Beiuş a episcopului titular V. T. Frenţiu, Ioan Suciu a rămas singurul conducător al eparhiei Oradea până la 29 august 1941, când a fost introdus Iuliu Hossu, episcopul de Cluj-Gherla, ca Administrator Apostolic al eparhiei Oradea, numit de Sfântul Scaun pe timpul absenţei titularului, Ioan Suciu rămânând în continuare coadjutor.
Revenind în 1947 Valeriu Traian Frenţiu de la Blaj la Oradea, Sfântul Scaun l-a numit pe Ioan Suciu Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, până la clarificarea numirii, confirmării şi instalării noului mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, pentru care guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-şi dea acordul (de altfel recunoaşterea de mitropolit a lui Alexandru Rusu nu va avea loc niciodată).
Episcopul Ioan Suciu a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său. „astăzi şi-n zilele care vor urma, spunea el, există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci – să fii trădător. Există un singur drum în viaţa care te îndepărtează de trădare – cel eroic. Numai pe această cale poţi răscumpăra lumea” (Eroism). El obişnuia să le spună credincioşilor: „Bisericii greco-catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuţia ne va putea oferi coroana martiriului şi va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: fiii şi apostolii adevăratei Biserici”. El a urmat această cale a martiriului. Cu el a început prigoana împotriva Bisericii noastre. La 15 mai 1948, cu ocazia centenarului Adunării de la 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, a vorbit mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Bălan, care a făcut un apel la „revenire la ortodoxie”. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească şi a părăsit adunarea de pe Câmpia Libertăţii. La 3 septembrie 1948 a fost depus din funcţiune prin decret guvernamental. Între 27-28 octombrie 1948 toţi episcopii Bisericii Române Unite, inclusiv Ioan Suciu, sunt arestaţi şi depuşi sub pază la Dragoslavele, reşedinţa de vară a patriarhului. La 27 februarie 1949 au fost transferaţi la mănăstirea Căldăruşani, transformată în lagăr. De aici Ioan Suciu a fost dus în beciurile Ministerului de Interne şi supus unor groaznice torturi. În septembrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei unde au fost duşi şi ceilalţi episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani. Aici, în urma tratamentului inuman, la 27 iunie 1953 s-a stins din viaţă în celula nr. 44. A trăit şi a murit ca un sfânt. A fost îngropat în groapa comună în cimitirul săracilor de pe malul Izei. Cu adevărat a fost „Om trimis de la Dumnezeu şi numele lui a fost Ioan”.
* * *
Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.