din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

E dureros, dar trebuie să arătăm că Ortodoxia românească a continuat colaborarea cu stăpânirea fără de Dumnezeu, participând activ la persecuţia declanşată împotriva Bisericii Române Unite. Aşa cum a vizitat patriarhul Justinian Marina pe episcopii uniţi la Dragoslavele, la întemniţaţii de la Mănăstirea Neamţ a fost trimis de oficialităţi vicarul patriarhal Teoctist Arăpaş, actualul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, „însoţit de agenţi ai securităţii, bine îmbrăcat şi mirosind a parfum şi a pudră”. S-a prezentat ca inspector al mănăstirilor din zonă şi trimis al patriahului, pentru a le oferi libertatea în schimbul trecerii la Ortodoxie. În acest sens a purtat discuţii cu preoţii deţinuţi. Tot la Neamţ a fost trimis un protopop ortodox din Bârlad, părintele Baltazar. Acesta a stat în mănăstire cinci zile, iar la plecare le-a spus cu „simpatie şi admiraţie”:

„M-am rugat mai mult în aceste cinci zile decât am făcut-o douăzeci de ani fiind preot. Voi, preoţii credincioşi, reprezentaţi speranţa spirituală şi tăria morală a poporului român. Dumnezeu vă va pedepsi dacă vă veţi renega credinţa convertindu-vă la Ortodoxie”.262)

La 27 februarie 1949, atât episcopii de la Dragoslavele, cât şi preoţii de la Mănăstirea Neamţ au fost mutaţi la Mănăstirea Căldăruşani, în apropiere de Bucureşti, transformată în lagăr. Înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată, i se instituise şi o pază permanentă de 50 de ostaşi, sub comanda unui ofiţer. Iarna a fost foarte grea, iar lipsa de lemne şi înfometarea i-a făcut să sufere mult. Însă moralul prizonierilor n-a scăzut cu nimic. Dimpotrivă. O dovadă: „În 25 august 1949 au fost arestaţi cinci preoţi din Lugoj. Când a auzit episcopul Ioan Bălan la Căldăruşani le-a adus celorlalţi preoţi la cunoştinţă: «Încă cinci decoraţi din dieceza de Lugoj»”.263)

În faţa persecuţiei, Biserica Catolică fiind o instituţie divină care-şi durează viaţa „sub specie aeternitatis”, pentru a se asigura neştirbită continuitatea Bisericii Române Unite, au fost numiţi şi consacraţi în clandestinitate episcopi tineri, câte unul pentru fiecare eparhie, inclusiv vicariatul Vechiului Regat, cu reşedinţa la Bucureşti. Astfel au fost numiţi şi hirotoniţi şase noi episcopi dintre cei mai distinşi preoţi cu studii superioare, auxiliari, dar formal titulari la numele unor vechi episcopii dispărute, păstrate nominal în catalogul pontifical.

1. Pentru Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş, cu reşedinţa la Blaj, dr. Alexandru Todea, protopop la Reghin, în anul 1950;

2. Pentru dieceza de Cluj-Gherla, dr. Ioan Chertes, canonic, provicar general episcopesc şi profesor de Teologie, în 1949;

3. Pentru dieceza de Oradea, dr. Iuliu Hirţea, canonic, în 1949;

4. Pentru dieceza de Lugoj, Ioan Ploscaru, canonic, în 1948;

5. Pentru dieceza Maramureşului, cu reşedinţa la Baia Mare, dr. Ioan Dragomir, protopop districtual în Satu Mare, în 1950;

6. Pentru Vicariatul arhidiecezan al Vechiului Regat, cu reşedinţa în Bucureşti, Dr. Tit Liviu Chinezu, fost rector al Academiei de teologie din Blaj şi protopop districtual al Bucureştilor.

„Din fericire pentru ţara noastră, pentru Biserica noastră şi pentru întreaga Biserică Catolică, nici din garda întâi, nici din garda a doua nu s-a găsit nici un (episcop) trădător”.264)

La 24 mai 1950, episcopii şi preoţii întemniţaţi la Căldăruşani au fost încărcaţi în două dube şi transferaţi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. Înainte cu un an, la 10 mai 1949, fuseseră ridicaţi din lagărul de la Căldăruşani episcopii Ioan Suciu şi Vasile Aftenie şi transferaţi la Ministerul de Interne unde au fost anchetaţi în beciurile ministerului sub o indescriptibilă teroare, pentru învinuriea imaginară şi gratuită de a fi ajutat pe partizanii anticomunişti din munţi şi pentru legăturile cu tineretul catolic. În urma torturilor la care au fost supuşi, episcopul Vasile Aftenie, transferat la închisoarea Văcăreşti, a încetat din viaţă la 10 mai 1950. Pr. Alexandru Raţiu susţine că a aflat mai târziu „că a fost împuşcat de un ofiţer de securitate”.265) Episcopul Ioan Suciu a fost transferat şi el, în septembrie 1950, la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei.

La Sighet, în vara anului 1950, autorităţile au încercat să formeze o Biserică Catolică naţională, fără papa, putând fi pomenit doar în taină sau în secret, care să poată fi controlată de comunişti. În acest scop a fost chemat episcopul Iuliu Hossu la securistul şef al închisorii, care i-a făcut propunerea să înfiinţeze această Biserică naţională. Episcopul, refuzând să accepte o discuţie în acest sens fără aprobarea papei, teroarea asupra celor internaţi la Sighetu Marmaţiei s-a înteţit. Datorită regimului extrem de greu şi corvezilor umilitoare la care erau supuşi, au încetat din viaţă episcopii: Valeriu Traian Frenţiu la 11 iulie 1952, Ioan Suciu la 27 iunie 1953 şi Tit Liviu Chinezu la 15 ianuarie 1955.

Nu mult după moartea episcopului Tit Liviu Chinezu, în cursul lunii ianuarie 1955, în al 7-lea an al privaţiunii lor de libertate fără a fi judecaţi, au fost scoşi din penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei episcopii supravieţuitori din prima generaţie (din prima gardă), Iuliu Hossu de la Cluj-Gherla, Ioan Bălan al Lugojului şi Alexandru Rusu al Maramureşului şi duşi la Bucureşti pentru a fi primiţi de preşedintele dr. Petru Groza. Înainte de primirea la preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, au fost internaţi toţi trei la spitalul „Gerota” din Bucureşti pentru refacere, îndeosebi pentru remedierea danturilor distruse. Cu ocazia vizitei la Prezidiu, preşedintele dr. Petru Groza i-a oferit episcopului dr. Iuliu Hossu Mitropolia ortodoxă a Moldovei, cu reşedinţa la Iaşi, la care episcopul a răspuns: „Nu pot fi făcut mitropolit de Iaşi pentru că acolo este mitropolie ortodoxă, iar eu sunt greco-catolic”…

– „Nu are nici o importanţă, a replicat preşedintele, aranjăm noi chestiunea, numai Dvs. să fiţi de acord”.

– „Nici prin gând nu mi-a venit să trec la Biserica Ortodoxă, aşa m-a păzit Dumnezeu, încât nici ca ispită nu mi-a trecut prin gând apostazia”, mărturisea ulterior episcopul.

Începând cu luna mai 1955, cei trei episcopi au fost aşezaţi la Mănăstirea Curtea de Argeş, în fostul palat regal, fiecăruia repartizându-i-se câte o cameră mică din fostele locuinţe ale servitorilor regali. Aici li s-a îngăduit un regim de semi-libertate, cu domiciliul obligatoriu pentru a nu părăsi localitatea, dar cu dreptul de a ieşi în oraş şi a primi vizite.

Datorită mai multor memorii redactate la Curtea de Argeş, trimise Stăpânirii, dar şi difuzate printre preoţi şi unele trimise şi peste frontiere, episcopii au fost transferaţi, toţi trei la Mănăstirea de Maici Ciorogârla, de lângă Bucureşti. Aici se găseau toţi trei, când la 12 august 1956, doi preoţi uniţi, Vasile Chindriş, fondatorul şi editorul, din 1939, a revistei clujene „Viaţa Creştină” şi Izidor Ghiurco pentru a dovedi autorităţilor de stat inexactitatea informaţiilor date de Biserica Ortodoxă care susţinea că Biserica Română Unită, după desfiinţarea oficială, nu mai există, au oficiat o Sf. Liturghie în strada Universităţii din Cluj, în aer liber, în faţa bisericii „Piariştilor” (sau a Universităţii), la care au asistat câteva mii de credincioşi. Iniţial au încercat să liturghisească în biserică, pe baza dreptului acordat de Sfântul Scaun, în virtutea căruia, începând din 20 mai 1932 – drept nerevocat de Sfântul Scaun până la trecerea în afara legii a Bisericii Române Unite -, în biserica „Piariştilor” greco-catolicii celebrau în fiecare duminică şi sărbătoare câte o Sf. Liturghie, alternativ cu romano-catolicii. Acum nu li s-a îngăduit intrarea în biserică, ci dimpotrivă, li s-a încuiat uşa, aşa că au improvizat o masă de altar şi au liturghisit în stradă, în faţa bisericii. Din mulţimea de credincioşi sosiţi spontan la faţa locului, foarte mulţi s-au mărturisit şi împărtăşit. Urmarea acestei manifestări de credinţă, precum şi difuzării printre preoţii şi credincioşii Bisericii Române Unite a memoriilor înaintate Stăpânirii, prin care s-a cerut libertatea Bisericii, cei trei episcopi au fost mutaţi de la Ciorogârla, dispersaţi şi fixaţi cu domiciliul obligatoriu, numai câte unul la o mănăstire: Iuliu Hossu a fost readus la Mănăstirea Căldăruşani, localitatea Moara Săracă, judeţul Ilfov, Alexandru Rusu la Mănăstirea Cocoş, judeţul Tulcea, iar Ioan Bălan a rămas la Ciorogârla, aproape de Bucureşti. Acesta din urmă, la 4 august 1959, a încetat din viaţă, iar Alexandru Rusu a fost ridicat de la Mănăstirea Cocoş, trimis în judecată şi condamnat de Tribunalul militar din Cluj la 25 ani de închisoare pentru „agitaţie contra statului” şi întemniţat la penitenciarul Gherla, unde a încetat din viaţă la 9 mai 1963. Episcopul Iuliu Hossu a rămas cu „domiciliu obligatoriu”, D.O., la Căldăruşani, până la 20 aprilie 1968, Sâmbăta Mare, când autorităţile i-au comunicat că i-au ridicat restricţia „D.O.” (domiciliu obligatoriu). Dar nu i s-a respectat dorinţa de a i se îngădui să se întoarcă la Cluj, unde a avut domiciliul înainte de 1948 când a fost arestat. Noul buletin de identitate ce i s-a adus a fost tot cu domiciliul la Mănăstirea Căldăruşani – Moara Săracă, dar fără menţiunea „D.O.”. A încetat din viaţă la spitalul „Colentina” din Bucureşti, la 28 mai 1970, după ce, la 28 aprilie 1969, a fost numit de către Papa Paul VI Cardinal „in pectore”, numire păstrată în secret, dar dezvăluită de acelaşi papă în consistoriul papal din 5 martie 1973. Odată cu el a fost ridicat între purpuraţii Bisericii Catolice episcopul ceh Trahta.

După 1948, o bună parte din clerul Bisericii Române Unite, precum şi mulţi credincioşi care au refuzat trecerea la Ortodoxie au fost arestaţi, trimişi în judecată şi condamnaţi, pentru învinuiri mai mult imaginare, de către tribunalele militare din Transilvania, la ani grei de închisoare. Alţii au fost ridicaţi de la casele lor, duşi în lagăre de muncă şi ţinuţi acolo cu anii. Au fost întemniţaţi în cele mai grele închisori comuniste ale vremii, la Gherla, Sighetu Marmaţiei, Aiud, Piteşti, Jilava, Râmnicu Sărat, Galaţi, Suceava, la Canalul Dunăre – Marea Neagră, o lucrare deschisă la recomandarea lui I.V. Stalin, cu scopul de a-i extermina pe toţi cei ce erau oponenţi sau rivali ai regimului. Lagărele de muncă silnică de-a lungul Dunării, şantierele de la Salcia, Grădini, Periprava, Grinzi, minele de plumb de la Baia Mare, multe din mănăstirile Bisericii Ortodoxe Române transformate în puşcării şi o serie de localităţi din Bărăgan au devenit adevărate gulaguri în care cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul.

Cu toată teroarea şi torturile utilizate împotriva preoţimei şi credincioşilor români uniţi (greco-catolici), toate locurile de detenţie şi muncă forţată au fost transformate în locuri de reculegere şi rugăciune, unde toţi erau o inimă şi un cuget şi unde rugăciunea era hrana cea mai plăcută şi singura din belşug. În unele puncte de detenţie s-au ţinut, în preajma marilor sărbători, fireşte în secret, exerciţii spirituale la sfârşitul cărora toţi se mărturiseau şi împărtăşeau. În închisori şi în lagăre s-au făcut multe convertiri la catolicism, datorită pildei vii date de ierarhii şi preoţii Bisericii Române Unite. Pot fi daţi ca exemple profesorii universitari D. Caracostea şi V. Papilian, care au îmbrăţişat religia greco-catolică; la fel şi omul politic şi de ştiinţă Gheorghe I. Brătianu, unul dintre marii istorici ai neamului românesc, a fost mărturisit şi împăcat cu Dumnezeu în penitenciarul de la Sighet printr-un episcop greco-catolic (Alexandru Todea).

Atât de puternică a ajuns persecuţia încât era de-ajuns un simplu denunţ, chiar anonim, că un preot greco-catolic a servit în ascuns o Liturghie sau că un credincios ar fi asistat la o asemenea liturghisire că era imediat ridicat şi întemniţat. Din păcate, între astfel de „informatori” s-au găsit şi fraţi preoţi ortodocşi care au reclamat pe preoţii greco-catolici, după ce i-au scos din biserici şi casele parohiale şi, deşi erau retraşi în locuinţele proprii (dacă le aveau) sau în case închiriate, că au slujit o Sf. Liturghie clandestin sau un botez, fiind pricina directă a arestării lor, a condamnării sau poate chiar a disparţiei lor.

Pentru cei care n-au îmbrăţişat Ortodoxia în 1948 şi au reuşit să rămână în libertate a fost atât de greu să ocupe un serviciu, un loc de muncă, oricare ar fi fost acela, neasumându-şi nimeni răspunderea pentru angajarea lor, atât a fost de puternică teroarea. Cu trecerea timpului au reuşit unii dintre ei să se angajeze în servicii cu totul străine de menirea lor. Aşa au ajuns preoţi şoferi, macaragii, încărcători-descărcători, manipulanţi de mărfuri şi materiale, muncitori necalificaţi în fabrici, cu deosebire la munci grele, ca în fabricile de cărămizi. Unii au rămas la ţară membri ai ceapeurilor în care au intrat cu pământul lor propriu sau al soţiilor.

În 1964, datorită unor influenţe externe, îndeosebi presiunilor venite din Occident, odată cu eliberarea tuturor deţinuţilor politici au fost eliberaţi şi episcopii şi preoţii greco-catolici, dar extrem de greu s-au putut plasa într-un serviciu oarecare. Pentru a-şi câştiga existenţa, unii au fost nevoiţi a recurge şi a accepta servicii umilitoare. Aşa, spre exemplu, preotul călugăr al Ordinului Sf. Vasile cel Mare, Iosif Bal, doctor de Roma, fost paroh al parohiei Cluj II „Bob”, a fost încadrat într-o echipă a salubrităţii de măturători de stradă, componenţii ei fiind aproape toţi ţigani. În locul lui în parohie a fost aşezat unul dintre cei 36 sinodali de la Liceul „G. Bariţiu” care, ajuns în oraş, primul lucru ce l-a făcut a divorţat de soţie, pe care a lăsat-o cu copiii, iar el, n-a trecut mult timp şi a părăsit preoţia. Foarte puţini preoţi au reuşit să fie promovaţi funcţionari. De la un timp au fost primiţi în gestiuni prin depozite de materiale sau de mărfuri, mai ales acolo unde au fost înlăturaţi foştii gestionari pentru lipsuri şi delapidări. Peste tot, în serviciile pe unde au trecut, preoţii greco-catolici au imprimat cinstea şi respectul faţă de funcţiunile şi bunurile ce li s-au încredinţat, contându-se pe ei ca pe oameni vrednici şi de mare nădejde.

Interese materiale, o tradiţie bizantină rău înţeleasă şi îndeosebi oportunismul şi lipsa de orice scrupul, au determinat ierahia Bisericii Ortodoxe şi, prin ea, preoţimea, să dovedească o prea mare loialitate regimului celor fără de Dumnezeu. „Faptul că preoţii ortodocşi au fost loiali regimurilor comuniste, rămâne o certitudine. Invocarea unor pretinse persecuţii nu are suport serios real, nici moral, nici material, ei au format o castă întru totul privilegiată, făcând parte din burghezia de vârf a comunismului”.266) Datorită înhămării fără rezerve la carul comunismului au fost răsplătiţi din plin: „Nu cred că ar fi existat un singur preot sărac în timpul dictaturii. Cu discreţie şi cucernicie ei au practicat întregul sistem de acumulare a veniturilor, specific epocii. Nu e un secret pentru nimeni că există preoţi indecent de bogaţi, bogăţie pe care e puţin probabil să o poată justifica cu un venit licit. Proprietatea spirituală se pare că nu a ţinut acelaşi ritm”.267)

În familiile preoţilor greco-catolici, fie că au fost arestaţi, fie că nu, persecuţia s-a extins şi asupra soţiilor şi copiilor acestora. Soţiile lor au fost scoase din servicii, îndeosebi din învăţământ, majoritatea preoteselor, mai ales la sate, erau învăţătoare. Aşadar, familiile preoţilor greco-catolici au fost urmărite până în pânzele albe. Ele au fost angajate foarte cu greu, în munci necalificate, iar copiii lor erau persecutaţi şi alungaţi din şcoli. În acelaşi timp, soţiile preoţilor ortodocşi au rămas în funcţiunile pentru care s-au pregătit, învăţătoare, profesoare, ingineri agronomi la ceapeauri ş.a…

La trecerea la Ortodoxie în 1948 li s-a cerut preoţilor „reveniţi” să slujească în biserici cum au slujit mai înainte, fără a schimba ceva din lexicul liturgic greco-catolic, cu excepţia pomenirii papei şi a episcopului unit, acesta din urmă trebuind să fie înlocuit în pomelnic cu episcopul ortodox al locului. Nu după mult timp s-a trecut la înlocuirea lexicului liturgic şi introducerea celui ortodox. Cărţile liturgice greco-catolice au fost retrase, preoţii fiind obligaţi a le preda la protopopiate, în schimbul celor ortodoxe. S-au dat dispoziţii pentru scoaterea din uz a tuturor devoţiunilor cu caracter catolic; de ex.: Rugăciunea Rozarului, Cultul Sfântului Anton de Padua, al Sfintei Tereza de Lisieux, Binecuvântarea Euharistică etc. Steagurile Societăţii Mariane, al AGRU-ului şi icoanele sfinţilor catolici, crucile cu „corpus” şi statuetele de orice fel au fost scoase din biserici, provocând în multe părţi nemulţumiri între credincioşi şi chiar între preoţii „reveniţi”. Dar teroarea a fost atât de puternică, încât intervenind autoritar ierarhii şi protopopii, lucrurile au fost repede puse la punct. Aceste structuri ale Bisericii Ortodoxe, castă de privilegiaţi ai regimului, au constituit grupul de activişti ai partidului comunist în Biserică, „cureaua de transmisie” a celor mai năstruşnice porunci ale Puterii de Stat, prin care se dădeau preoţimii dispoziţii să participe cu credincioşii la toate campaniile de comunizare iscodite de partid. Aşa s-a produs colectivizarea agriculturii, campaniile diferitelor munci agricole organizate în duminici şi sărbători în timpul serviciilor divine, participări la şedinţe şi mitinguri ş.a., bisericile rămânând goale, cercetate abia de câţiva bătrâni, mai ales femei.

Împuterniciţii Departamentului Cultelor, la început regionali iar din 1968 judeţeni, majoritatea proveniţi dintre foştii ofiţeri de Securitate, au fost adevăraţii stăpâni în Biserica Ortodoxă. Ei acordau sau recomandau recunoaşterea personalului clerical, a preoţilor, protopopilor şi a tuturor structurilor eparhiale: secretar, inspector eparhial, consilieri, vicar, până la cel mai mic funcţionar de la centrul eparhial sau de la protopopiate, ca şi a cadrelor didactice şi duhovniceşti de la seminariile şi institutele teologice de grad universitar. Oricâţi candidaţi ar fi fost la o parohie, la un protopopiat sau la orice funcţie din Biserică şi oricare le-ar fi fost meritele pastorale, decizia o lua împuternicitul Departamentului Cultelor şi desemna „omul potrivit” pentru orice funcţie. Acest sistem a dat naştere la o imensă corupţie, la care ierarhia Bisericii Ortodoxe s-a pretat fără nici o opoziţie. Nu e mirare că structurile bisericeşti, rezultate dintr-un asemenea sistem de numire a cadrelor numai dintre cei „verificaţi” de Puterea politică, au ajusn să fie consi-derate de către propriii lor fii sufleteşti cadre ale Securităţii, cu grade de ofiţeri ascunse pe sub sutane. La asemenea oameni nu s-a putut găsi înţelegere sau dreptate. Protopopul Gavril Mociran din Baia Mare, element de încredere al regimului comunist, în 1988 „semnează cu mult zel informaţia privind «mişcarea cultelor neoprotestante şi a grupărilor anarhice»… greco-catolicii fiind socotiţi «grupări anarhice»”.268) Aşadar, uniţii prezentau pentru protopopul din Baia Mare un mare pericol, de aceea informează Puterea politică să ia măsurile de apărare. Aceasta a fost comportarea Ortodoxiei româneşti tot timpul faţă de Biserica Română Unită, cazul „zelosului „protopop Mociran fiind citat numai ca exemplificare.

Deşi înainte de ilegalizare Biserica Română Unită mai spera că Ortodoxia nu se va preta să facă jocul comunismului ateu, totuşi ea s-a pregătit pentru a înfrunta atât ilegalizarea, cât şi persecuţia, până în cele mai mici amănunte. În toamna anului 1948, în faţa primejdiei iminente ce o ameninţa, la cererea Nunţiaturii Apostolice s-au constituit ternare de conducere a eparhiilor, formaţii de conducere din câte trei persoane, pentru cazuri de forţă majoră, când chiriarhul deţinător al purterii ordinare ar fi împiedicat să-şi exercite jurisdicţia episcopală sau ar lipsi mult timp din eparhie. De regulă ternarele se compuneau din:

– vicarul general episcopal;

– provicarul general episcopal I;

– provicarul general episcopal II.

În cazul în care deţinătorul puterii jurisdicţionale era arestat sau privat de libertate în orice fel, jurisdicţia trecea la următoarea persoană din ternar. Au fost cazuri în care membrii ternarului au fost arestaţi cu toţii, sau unii dintre ei au decedat; atunci erau cooptaţi membri noi. Situaţia aceasta a dutrat până în anul 1964, când au fost eliberaţi din închisori episcopii din garda a II-a. Aceştia au preluat destinele eparhiilor lor, în regim de ilegalitate în continuare, cu excepţia episcopului auxiliar de Cluj-Gherla, dr. Ioan Chertes, care suferind grav în urma torturii din anii de temniţă, s-a retras la o soră a sa, renunţând la preluarea jurisdicţiei. A deţinut-o, cu mică întrerupere, canonicul Nicolae Pura, vicar general şi ordinarius eparhial, începând din decembrie 1948 până la 9 februarie 1981, când, bolnav, s-a retras, stabilind însă o nouă succesiune jurisdicţională, formată din următorul ternar:

– Dr. Silvestru Augustin Prunduş, profesor de Teologie, vicar general episcopal şi ordinarius, fost provicar general I.

– Dr. Eugen Popa, profesor de Teologie, provicar general episcopal I.

– Prof. Tertulian Langa, provicar general episcopal II, care-şi menţine delegaţia din 28 noiembrie 1971 în această calitate.

Episcopii reveniţi în libertate şi-au completat capitulele catedrale (canonicii), refăcând, pe cât s-a putut în condiţiunile ilegalităţii, structurile eparhiale centrale. Până la 28 mai 1970, la moartea Cardinalului Iului Hossu, acesta era des vizitat la Mănăstirea Căldăruşani de către episcopii supravieţuitori din garda a II-a, ca şi de ordinarul din eparhia de Cluj-Gherla şi consultat în problemele Bisericii, I. Hossu nutrind tot timpul o speranţă fermă şi fără pic de îndoială în relegalizarea şi activarea în libertate a Bisericii Române Unite.

În anii 70, datorită unei conjuncturi politice internaţionale, a intervenit o relativă toleranţă din partea organelor de stat, nemaifiind urmăriţi cu înverşunarea dinainte preoţii români uniţi care slujeau în „catacombe”, zăvorîţi în locuinţele transformate în capele, prin pivniţe şi subsoluri etc. În anul 1968, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ioan Gheorghe Maurer, şi ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, au făcut o vizită la Vatican Papei Paul al VI-lea. De vizita aceasta şi-au legat uniţii multe speranţe. Dar cea mai mare intoleranţă a manifestat-o în continuare ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. Din următoarele două exemple se pot trage concluziile de rigoare:

La 17 martie 1970 a avut loc la Oradea o convorbire între mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Mladin, şi episcopul român unit al Oradei, Iuliu Hirţe:

” – Obiectul vizitei mele la IPS Voastră, spune Iuliu Hirţe, îl formează rugămintea ca, atunci când Înaltul Guvern va crede că a sosit momentul să redea libertatea de cult Bisericii Române Unite, IPS Voastră şi Înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române să nu-i faceţi greutăţi şi să-i daţi tot sprijinul.

– Nu înţeleg, răspunde mitropolitul.

– După un asemenea răspuns, IPS, încep să nu înţeleg nici eu.

– Problema e rezolvată.

– Cum rezolvată când două milioane de oameni sunt lipsiţi de libertatea cultului pe baza unui act administrativ?

– Trebuie făcută unitatea neamului cu orice preţ.

– Unitatea neamului pe bază de religie? Idee depăşită, IPS, pentru secolul al XX-lea. Baptiştii, adventiştii şi toate celelalte culte nu primejduiesc unitatea neamului? Numai noi, uniţii, o primejduim?… În 1948 aţi făcut cea mai mare greşeală împotriva Ortodoxiei însăşi. Ea va spune că la semnul unui sărut de frate, străinii s-au năpustit asupra românilor uniţi, desfiinţându-i şi distrugându-i.

– Minoritatea trebuia să vină la majoritate.

– Acceptaţi această formulă şi pentru teritoriile unde ortodocşii sunt în minoritate?

– Dvs. aţi fost ortodocşi, aceia nu.

– Istoria ne spune că am fost latini şi că am primit creştinismul în formă latină.

– Atunci neamul nu exista. De când existăm ca neam suntem ortodocşi, (aşadar, după Mitropolitul Mladin, suntem români numai din sec. XI, de când am devenit ortodocşi. Fără comentarii. n.n.)

Deşi Episcopul I. Hirţe arată că la guvern s-ar găsi bunăvoinţă: „IPS, aţi fost depăşit de laici. Conducerea de stat a avut nobleţea şi curajul să recunoască, că s-au făcut greşeli”, totul este zadarnic, mitropolitul rămâne pe aceeaşi rigidă poziţie, fidel urmaş al Mitropolitului N.Bălan şi adept al actului de convertire barbară de la 1948.269)

Al doilea exemplu de intoleranţă şi culpabilitate a Bisericii Ortodoxe Române reiese din declaraţia Patriarhului Justinian Marina, făcută în catedrala din Cluj la 18 august 1971. Trecând de la Bucureşti spre Maramureş, însoţit de la Sibiu de către Mitropolitul N. Mladin al Ardealului, patriarhul s-a oprit la Cluj, un puternic centru al rezistenţei greco-catolice. În catedrala episcopală s-a întreţinut cu preoţimea ortodoxă a judeţului Cluj, convocată în acest scop. În cuvântarea rostită, patriarhul a debitat o serie de neadevăruri „istorice” şi şi-a afirmat paternitatea actului de la l octombrie 1948 şi colaborarea cu Puterea ateistă. Între altele a spus: „Concordatul poruncea episcopilor greco-catolici să meargă din cinci în cinci ani la Roma, să-l informeze pe Papa de starea bisericilor şi, după hirotonire, ajunşi acolo, cereau Papei să fie hirotoniţi după ritul romano-catolic (Inexact, n.n.)… În anul 1940, prin Diktatul de la Viena Contele Ciano şi Papa (?) au dat Nordul Transilvaniei ungurilor, tocmai pentru că acolo erau cei mai mulţi greco-catolici (alt neadevăr, n.n). Eu mă gândeam, continuă patriarhul, că trebuia concepută (trecerea la Ortodoxie, n.n.) de jos în sus. Dr. Petru Groza mi-a spus, însă, că va sta el de vorbă cu episcopii greco-catolici. L-am lăsat să o facă. Rezultatul a fost că n-a putut ajunge cu ei la nici o concluzie. Erau legaţi cu prea multe jurăminte. Rusu de la Baia Mare era un fanatic şi antiguvernamental, (deci anticomunist, n.n.), Suciu de la Blaj un închistat, şi Bălan de la Lugoj şi ceilalţi. Atunci a rămas tot gândul meu să-l realizez”. Concluzia patriahului s-a rezumat la aceleaşi trâmbiţate lozinci: „Legea românească este legea ortodoxă. Cine nu e ortodox, nu e român”.

Politica bisericească a patriarhului Justinian Marina a fost duplicitară şi nesinceră. Greco-catolicii întindeau mereu Ortodoxiei punţi de discuţie, de înţelegere, de dialog, dar Biserica Ortodoxă nu se putea desprinde de un imobilism oriental, balcanic, concretizat în slogane şi lozinci cum sunt cele de mai sus.

Într-un spirit de totală sinceritate s-a purtat, la 25 martie 1967, la Spitalul „Colentina” din Bucureşti, unde se afla internat episcopul Iuliu Hossu, o discuţie a acestuia cu prof. dr. S.A. Prunduş care l-a vizitat:

– Oare e bine, întrebă S.A. Prunduş, să rămânem în izolare şi să nu căutăm o punte de legătură?

– Împreună cu fraţii ceilalţi, răspunse episcopul, în primul memoriu din 1956 am cerut, ce e drept restitutio in integrum, dar şi atunci ca şi acum am spus: căutaţi o soluţie! Luaţi legătura cu Sfântul Scaun din Roma şi de comun acord aflaţi soluţia cea mai fericită. Un mare bărbat român, în legătură cu o problemă grea a spus: „Roma de aceea este Roma ca să găsească soluţia cea mai potrivită. Eu nu sunt nici anchilozat, nici fosilizat. Nu sunt străin de luarea legăturilor cu Roma prin Patriarhia din Bucureşti. Dar nu vezi că nu-i cu cine sta de vorbă? Nu reuşesc să se desprindă din prejudecăţile trecutului. Aceleaşi idei pline de venin şi ură se ventilează şi azi cu mai multă violenţă, de cei ce trec interesele majore ale poporului român prin prisma propriilor interese. Noi, în trecut, am declarat în senat că vrem unirea cu Biserica Ortodoxă Română, dar nu cu preţul ruperii noastre de Roma. Dacă noi, episcopii greco-catolici, suntem o piedică în calea reluării legăturilor irenice cu Roma, de dragul integrării Bisericii române în universalismul creştin, suntem gata să depunem cârjele episcopale şi să ne retragem la mănăstire, dar nu cu risipirea unui tezaur câştigat cu atâtea greutăţi”.

continuare…