Unul dintre prelaţii de seamă ai Bisericii Române Unite a fost Episcopul Ioan Bălan, ajuns în anul 1936 la Cârma Diecezei Lugojului. S-a născut la Teiuş la 11 februarie 1880, fiind al zecelea copil din cei doisprezece ai unei familii de ţărani harnici şi cu frica lui Dumnezeu. După isprăvirea instrucţiei din şcoala primară a urmat studiile liceale la Blaj, centrul greco-catolicismului nostru, şi apoi este trimis la Seminarul Central din Budapesta, unde are ocazia să-i cunoască pe reputatul scriitor de mai târziu Ion Agârbiceanu şi pe Ilie Dăian, cunoscut publicist, cu care leagă trainice prietenii.
În anul 1903 este hirotonit preot celib şi numit „subprefect” la Internatul Vancean din Blaj, an în care îşi începe o rodnică activitate de colaborator la gazeta blăjeană Unirea, cu studii şi articole din sfera problematicii Bisericii Române Unite. Peste un an îşi continuă studiile la Viena, iar la reîntoarcere este sprijinit în toate acţiunile lui de vestitul canonic blăjean Augustin Bunea, cărturar de seamă transilvănean. Fiind prieten cu Iuliu Maniu, candidează în alegeri pe listele Partidului Naţional Român, şi este ales deputat, îndeletnicire ce nu i-a plăcut, din cauza multor intrigi din sfera ei de interes şi, dându-şi seama de adevărata lui menire, părăseşte politica.
Un moment de seamă în viaţa preotului Ioan Bălan este întâlnirea la Blaj, în anul 1908, cu preotul Vladimir Ghika, personalitate carismatică, ce făcuse studii la Roma şi se convertise la catolicism. Împrietenindu-se, cei doi clerici erau uniţi în cuget şi simţiri, în aşa fel, încât Ioan Bălan a fost invitat să viziteze Bucureştii. Impresia pe care i-a făcut-o tânărului preot Capitala României, cu cercurile ei culturale şi religioase, a fost de bun augur. A fost primit de către Episcopul romano-catolic Raimund Netzhammer şi, după ce a oficiat o Liturghie în baptisteriul catedralei bucureştene, s-a întâlnit cu cărturarii Marius Teodorian Carada, şi el convertit la catolicism, Hildebrand Frollo şi Iosif Frollo.
Datorită calităţilor intelectuale ale preotului Ioan Bălan şi, mai cu seamă, însuşirilor lui sufleteşti, el a cucerit atenţia şi prietenia multora, între care şi a lui Ioan Bianu, personalitate culturală marcantă a vremii. După mai multe conciliabule cu episcopul romano-catolic şi cu alţi fruntaşi din Transilvania, domiciliaţi în Bucureşti, s-a ajuns la ideea de a construi o biserică greco-catolică în Capitala ţării, pe strada Polonă nr. 48, teren proprietate, atunci, a Bisericii Romano-Catolice. S-a întocmit un plan de construcţie al basilicii, luându-se în considerare caracteristicile stilului vechilor lăcaşuri de închinăciune româneşti. În anul 1909, de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, preotul Ioan Bălan, cu participarea arhiepiscopului romano-catolic din Bucureşti, au sfinţit piatra fundamentală a viitoarei biserici, iar din partea Mitropoliei greco-catolice din Blaj a fost prezent Ioan Micu Moldovan.
S-a născut atunci ideea că Bucureştii, oraşul de frunte al României, ar avea nevoie de un confesor greco-catolic. Datorită faptului că preotul Ioan Bălan era deosebit de activ la Blaj, atât pe plan cultural, cât şi în pastoraţie, unii dintre fruntaşii Mitropoliei s-au opus plecării lui definitive în Bucureşti. A fost sprijinit din nou de acelaşi canonic Augustin Bunea şi, astfel, tânărul preot Ioan Bălan, pleacă, în anul 1909, la Bucureşti, cu paşaport maghiar. Biserica de pe strada Polonă era ridicată în roşu, apoi, în scurtă vreme consrucţia ei a fost terminată. Era mică, dar de o deosebită frumuseţe. Poate fi văzută şi astăzi, ea fiind administrată de Biserica Ortodoxă Română. Pentru a-i uşura întreţinerea materială, Episcopul romano-catolic l-a numit pe Ioan Bălan profesor de Limba română şi Limba latină la micul seminar al Arhiepiscopiei bucureştene, unde beneficia şi de locuinţă. Episcopul era un redutabil cunoscător al ritului român bizantin, pentru că fusese o vreme rectorul Colegiului Pontifical Grec din Roma şi, ca atare, îşi dădea perfect de bine seama de importanţa covârşitoare a Bisericii Române Unite din Bucureşti.
După instalare, preotul Ioan Bălan începu recenzarea credincioşilor greco-catolici din Bucureşti, ţinând o evidenţă clară a lor, iar biserica a fost sfinţită în ziua de Sfântul Nicolae, cu toate că s-au întâmpinat unele greutăţi din partea clerului ortodox român. Pictura bisericii a fost sprijinită financiar de către Ioan Bianu, iar în anul 1919 preotul Ioan Bălan a fost ridicat la rangul de protopop.
Dat fiind faptul că preotul Ioan Bălan era cetăţean al statului austro-ungar, a fost arestat în anul 1916 şi dus la fortul Domneşti, împreună cu alţi clerici catolici şi laici. La acea închisoare, Ioan Bălan a rostit nenumărate predici în faţa deţinuţilor. A fost mutat apoi la Huşi, unde existau multe călugăriţe romano-catolice, şi de acolo la Iaşi, unde a început să poarte discuţii cu I.G. Duca. Dat fiind faptul că Ioan Bălan vorbea curent limba franceză, a lucrat la Spitalul Militar Bucureşti – refugiat pe atunci la Iaşi -, ca traducător sau în alte servicii. Pe acea vreme şi scriitorul Ion Agârbiceanu era refugiat la Roman şi mergea des la Iaşi să se întâlnească, la fertile discuţii, cu prietenul său Ioan Bălan. Un merit însemnat are protopopul Ioan Bălan şi în construirea bisericii „Maica Domnului” din Bucureşti, de pe strata Aquila, pentru care chiar Papa Pius al X-lea le-a donat suma de 20.000 franci francezi.
După anul 1919 Ioan Bălan revine la Blaj şi devine canonic mitropolitan, iar din 1921 rector al Academiei de Teologie. În anul 1948 este arestat, împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici, şi trimis la Dragoslavele, Căldăruşani, apoi între 1950-1955 în închisoarea de la Sighet… în anul 1959 a decedat într-un spital din Bucureşti, după ce a fost internat la Mănăstirea Curtea de Argeş şi Ciorogârla între anii 1955-1959.
Canonicul Ioan Bălan era de părere că o bună pastoraţie nu se poate realiza decât cu preoţi de o înaltă ţinută intelectuală şi spirituală. În acest scop înfiinţează Asociaţia Sfântul Nichita, al cărui preşedinte a fost. Publică, în 1934, la Blaj, o broşură tocmai în acest scop, intitulată Rostul Asociaţiei preoţeşti Sfântul Nichita al Remesianei,ce cuprinde statutele de funcţionare: organizaţie bisericească a cărei menire este desăvârşirea creştinească a preoţilor, îndeosebi a celor celibi. După ce ajunge episcop la Lugoj, ca urmare a trecerii vlădicului Alexandru Nicolescu în scaunul mitropolitan, în 1936, Ioan Bălan se străduieşte să trimită în străinătate, la studii, cât mai mulţi clerici români şi, în acelaşi timp, sprijină ordinele călugăreşti, o continuare a activităţii de la Blaj, unde i-a ajutat mereu pe călugării asumpţionişti francezi în misiunea lor educativă.
Ioan Bălan a fost un ales cărturar, un om cu o temeinică pregătire intelectuală, o strălucită cultură umanistă. Vorbea curent mai multe limbi, printre care elena şi ebraica, ceea ce i-a permis să se documenteze temeinic asupra problemelor capitale ale Bisericii Catolice şi ale celei răsăritene. A fost colaborator al revistei Convorbiri literare, în timpul directoratului lui Simion Mehedinţi; la Unirea din Blaj şi în comitetul de redacţie la principala revistă teoretică a Bisericii Române Unite, Cultura Creştină. Este autor a mai multor volume, de o reală importanţă pentru desăvârşirea credinţei catolice româneşti.
Preocupându-se de problema limbii liturgice româneşti, a cercetat temeinic subiectul şi, la sugestia lui Alexandru Rusu, pe atunci redactor-responsabil al Culturii Creştine din Blaj, a redactat prima lui carte, Limba Cărţilor Bisericeşti, studiu istoric, filologic şi liturgic, apărut la Blaj în anul 1914. Foarte multe capitole au fost inserate iniţial în revista blăjeană. Studiul se referea la cărţile de ritual bisericesc de rit bizantin, în limba lor veche românească, precum şi la modificările ulterioare aduse acestor texte în spirit de modernizare grăbită, care, după opinia savantului Ioan Bălan lea alterat puritatea originară. Tematica studiului e complexă: traducerile Sfintei Scripturi, autorii cărţilor liturgice, cuvântările bisericeşti, activitatea lui Roman Melodul, Biblia lui Samuil Clain şi latinizarea, uneori cam exagerată, a terminologiei unor cărţi. Un studiu foarte îndrăzneţ, a cărui concluzii sunt neînduplecabile: îCeea ce am avut pe inimă am spusî (p. 272). Cărturarul prelat era un om cu convingeri nestrămutate, ştia să-şi afirme puternic ideile. Volumul se susţine pe o temeinică şi riguroasă documentare, o interpretare în spirit hermeneutic, o lucrare a unui savant, ce are în vedere nu numai aspectul filologic şi lingvistic, ci mai cu seamă cel dogmatic, religios.
De la aceste preocupări, până la studierea vieţii şi activităţii Mântuitorului, nu era decât un pas. Astfel, în anul 1922, publică Viaţa lui Isus, tipărită la Blaj, îpe înţelesul tuturorî (a doua ediţie a apărut în 1945, la Lugoj), o carte ce propovăduieşte învăţămintele evanghelice. Cu ocazia tipăririi ediţiei de la Lugoj, autorul ei scrie: îPoporul românesc poate niciodată nu a avut o aşa de mare lipsă să fie dus la Isus, ca în aceste zile foarte greleî (p. 3).
Peste numai trei ani de la prima ediţie a Vieţii lui Isus, tipăreşte Noul Testament (Oradea, 1925) din prefaţa căruia reţinem: îScumpă ne este Scriptura, dar mai scumpe ne sunt Evangheliile, căci după însemnarea lor, ele ne aduc cea mai bună veste, arătându-ne viaţa şi învăţătura a însuşi Mântuitorului. Când le citim parcă umblăm cu Dânsul şi chiar de pe sfintele lui buze primim cuvintele de mângâiereî (p. 5). Să menţionăm şi faptul că Noul Testament s-a tipărit pe cheltuiala Episcopului Valeriu Traian Frenţiu.
Între anii 1932-1933 tipăreşte la Vatican două volume cu texte de Drept canonic, ediţii filologice cu specială privire asupra Bisericii românilor, Fontes juris canonici ecclesiae rumanae şi Fonti rumeni. Disciplina bizantină.
Cu prilejul consacrării ca Episcop, s-a pregătit sufleteşte în mănăstirea călugărilor bazilitani din Bixad, judeţul Satu Mare, şi a fost sfinţit în catedrala mitropolitană în noiembrie 1936, ocazie cu care a rostit cuvântarea intitulată îSpre culmile Sionuluiî, ce s-a tipărit iniţial în paginile revistei Sionul românesc, foaia diecezană a Episcopiei Lugojului, iar în anul următor în volum.
În vremea acestui episcopat ne-a dăruit şi volumul Îndrumări pentru organizarea şi conducerea Congregaţiilor mariane (1942), Lugoj. Aceste cincizeci de pagini au fost şi ele publicate iniţial în Sionul românesc, după care, la dorinţa multor preoţi, s-au tipărit în volum. Suntem în perioada în care reuniunile mariane cunoşteau o mare dezvoltare în Biserica Română Unită; se consemnează rezultatele fructuoase, după ce se defineşte statutul Congregaţiei mariane, istoricul şi modalitatea de constituire în fiecare parohie. Se publică şi statutele de funcţionare, după o lucrare mai veche a canonicului orădean Aloisie Tăutu, îdin care am luat rânduiala primirii în congregaţieî. Volumul Episcopului Ioan Bălan a fost de o maximă utilitate preoţilor parohi, fapt observat şi de gazeta blăjeană Unirea, care scrie: îE o tipăritură lucrată cu temei şi bine venităî (1942, nr. 25 din 20 iunie, p. 4).
Şi o ultimă carte a Episcopului Lugojului este Logodna solemnă, tipărită la Blaj în 1945, un studiu istoric bazat pe prescripţiile canoanelor bisericeşti, răsăritene şi latine, cu privire la ceea ce ar trebui să fie logodna, o promisiune pentru căsătorie.
Nu putem să nu amintim aici traducerea enciclicei Papei Pius al XI-lea, „Ad catolici sacerdoti” (Despre preoţia catolică) din 1936, text fundamental cu privire la vocaţia preoţească.
Trebuie menţionată, în mod deosebit, activitatea lui Ioan Bălan la revista Cultura Creştină, la amândouă seriile ei de apariţie fiind în comitetul de redacţie. Studiile publicate se referă la viaţa lui Ieremia Valahul, atunci încă puţin cunoscut de noi, probleme de codificare a Dreptului Canonic Oriental (în anul 1929 a fost delegat al Provinciei Mitropolitane greco-catolice româneşti în Comisia Pentru Codificarea Dreptului Canonic Oriental cu sediul la Roma), alte studii: unele sinoade bisericeşti, martirii creştini şi problemele de liturgică, o cercetare Eminescu şi teologii români uniţi din Viena (1919). Pe drumul deschis de Augustin Bunea a studiat şi publicat articole despre autonomia noastră bisericească.
A urmat apoi calvarul: 28 octombrie 1948 îi aduce arestarea la Lugoj, iar de acolo este dus la Bucureşti şi, apoi, împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici, purtaţi pe la diferite mănăstiri şi păziţi ca pe rău făcători, cu finalul în temniţa din Sighet. În 1955 episcopii care au supravieţuit detenţiei (cei trei din episcopii eparhioţi, n.n.) între care şi Episcopul Ioan Bălan, au fost transferaţi la Curtea de Argeş cu domiciliu obligatoriu. Era îmbătrânit şi adus de spate, dar spiritul îi era mereu viu şi curat ca înainte. Aşa şi-l aminteşte un prelat greco-catolc, în viaţă încă, şi care i-a urmat în scaunul episcopal (IPS Ioan Ploscaru, n.n.). În anul 1959 IPS Ioan Ploscaru este deţinut pentru aceeaşi credinţă, la închisoarea din Dej. El l-a comemorat pe fostul Episcop al Lugojului în faţa colegilor preoţi din temniţă, făcându-i următoarea caracterizare: îDumnezeu îi va tripla coroana de dascăl, de feciorelnic şi de martir, pentru munca de evanghelizare, pentru viaţa curată şi pentru suferinţele ce le-a îndurat în închisoareî (cf. Nae Antonescu, în Contemporanul, nr. 13-14/1993).
Câteva din mărturisirile PS Ioan Ploscaru, urmaşul în scaunul episcopesc de la Lugoj a Episcopului Ioan Bălan
În ziua de 28 octombrie 1948, pe la orele 15, eram în camera mea de la etaj, aflată lângă bibliotecă şi unde adormisem din cauza oboselii vegherilor de noapte. Mă trezesc brusc, deoarece pe coridor se auzeau mai multe voci agitate, însă zgomot se auzea şi din stradă.
M-am uitat pe fereastră tocmai la timp, ca să-l văd ieşind pe Episcopul nostru Ioan Bălan, însoţit fiind de comandantul securităţii, maiorul Kling. Pe stradă, din loc în loc, erau postaţi agenţi civili. Cobor şi întreb ce s-a întâmplat. Părintele Tufescu îmi spune că Episcopul a fos invitat la securitate, unde doi domni vor să-i vorbească.
De ce nu vin ei la mine? l-a întrebat Episcopul pe comandant.
Aceste ultime cuvinte m-au făcut să cred că Episcopul nostru bănuia că va fi arestat. Altădată, chiar miniştrii veneau cu smerenie la Episcopie. De data aceasta totul s-a petrecut în mare grabă, iar cel îinvitatî a avut doar atâta răgaz cât să-şi ia un pardesiu.
A fost momentul nefast în care Episcopul Ioan Bălan a părăsit pentru todeauna dieceza pe care a păstorit-o timp de 12 ani. N-a mai văzut nici locurile natale, fiind privat de libertate până la moarte.
La securitatea din Lugoj sosiseră două maşini de la Timişoara, care au adus pe preoţii Iuliu Raţiu, Ladislau Teglaş – de la Timişoara – şi Ion Deliman – de la Arad. Din Lugoj au mai cules pe prepozitul Nicolae Brânzeu şi Iosif Vezoc (canonic episcopal, n.n.). În aceeaşi zi, convoiul de maşini s-a îndreptat spre strada Făgetului, luând drumul Ardealului. Preoţii au fost recunoscuţi de diferiţi trecători.
Episcopul Ioan Bălan a fost arestat într-o zi de vineri. În ziua următoare am avut multe neplăceri. Sâmbătă, 29 octombrie 1948, s-a prezentat la Episcopie o comisie alcătuită din reprezentantul poliţiei, preoţi ortodocşi, protopopul Mihăiescu, Jigora şi Sintescu, precum şi câţiva profesori, care formau îcomitetul de preluare a Episcopieiî. Era după-amiază; am fost chemat, şi reprezentantul poliţiei mi-a comunicat că au venit să preia Episcopia, invitându-mă să le predau cheile. Eu am refuzat, spunându-le că la noi cheile sunt simbolul puterii. A preda cheile înseamnă a te învoi la actul samavolnic ce se face.
– Refuz să vă dau cheile. Dumneavoastră aţi venit cu forţa, folosiţi-vă de forţă, spargeţi uşile sau zăvoarele, dar eu cheile nu le predau! Apoi am plecat. Ei au luat cheile de la omul de serviciu, Constantin Maghina, şi au început inventarierea în birouriî (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ed. Signata, Timişoara, p. 60-61).
„Episcopul Ioan Bălan a fost un om de vastă cultură, poliglot. Vorbea germana, maghiara, italiana, chiar ebraica şi greaca şi vorbea foarte bine limba franceză. Nici unul din ceilalţi episcopi de atunci nu poseda (aşa) bine limba franceză, limbă internaţională şi în acel timp…” (Idem, op. cit., p. 385-386).
Una din constantele calităţi ale Episcopului Ioan Bălan a fost preocuparea de formare a clerului. Pe linia acestui ideal a întemeiat el Asociaţia Sfântul Nichita de la Blaj, al cărui prim-preşedinte a fost. Mi-a istorisit cum, fiind încă la Blaj, canonic, intenţiona să facă din locuinţa sa un mic seminar pentru creşterea şi educare viitorilor preoţi, ca Sfântul Ioan de la Salle. Când a ajuns Episcop se străduia să trimită cât mai mulţi studenţi în străinătate la studii. Încă la Blaj, canonic fiind, mi-a propus sămi perfecţionez studiile la Strasbourg (Franţa). Cu ajutorul său am plecat în străinătate.
Episcopul Ioan Bălan declara: „Aş pune doctori în Teologie şi în cele mai mici parohii”.
Aceeaşi dragoste o avea pentru Congregaţiile călugăreşti. Dorea să aibă cât mai numeroase în dieceză, ca să le poată încredinţa parohii sau institute de educare a tineretului (Idem, p. 397).
Episcopul Ioan Bălan… arestat pe data de 28 octombrie 1948 a fost dus la Bucureşti, iar de acolo la vila Patriarhului ortodox, la Dragoslavele, împreună cu ceilalţi episcopi, fiind consideraţi ca prizonieri ai Patriarhului, până se vor decide să treacă la Biserica Ortodoxă. În vila de la Dragoslavele Episcopii au dus o viaţă foarte grea… Aveau fiecare câte o cameră, cu pază pe coridor şi în exterior. Sufereau de frig şi de foame. Raţia alimentară era socotită la preţ oficial, dar era cumpărată la liber, aşa că era extrem de puţină mâncare.
În februarie 1949 a venit la Dragoslavele însuşi Patriarhul Justinian. Sa pregătit un prânz copios: curcan fript, vin, prăjituri, fructe etc. Era un fel de demonstraţie cum ar trăi ei dacă şi-ar face trecerea la Biserica Ortodoxă. Văzând că Episcopii nu pun această alternativă, a luat cuvântul Patriarhul:
Dacă nu veţi trece la Biserica Ortodoxă, eu îmi voi lua braţul ocrotitor de pe dumneavoastră. Aceasta însemna arestarea.
Atunci Episcopul Ioan Bălan a zis:
– Preafericite, dacă noi, Episcopii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Cristos, în acest moment ne-am da semnătura de trecere, căci noi voim să fim cu Cristos! Dar nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţile creştineşti, ci ne-aţi arestat şi neaţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos! Dacă nouă, Episcopilor uniţi, ne-ar fi propus şi promis cineva că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiţia să arestăm şi să întemniţăm pe ierarhii ei, sau numai pe unul dintre ei, noi ne-am fi dat viaţa, dar nu am fi acceptat. Atâta vreme cât suntem în edificiile Bisericii Ortodoxe, suntem prizonierii ei! Patriarhul a ieşit foarte gânditor. Un preot ortodox… – declară Episcopul Ioan Suciu – l-a întrebat pe Patriarhul ortodox „Ce zic Episcopii uniţi?” (adică sunt gata să treacă la Biserica Ortodoxă?) Patriarhul a stat şi s-a gândit, apoi a răspuns: „E chestiune de convingere!”. Făcea desigur aluzie la cuvintele Episcopului Ioan Bălan.
La 25 august 1949 am fost arestaţi cinci preoţi din Lugoj: Ştefan Bălan, Vasile Albu, Ştefan Turcu, Patriciu Trufescu şi eu. Când a auzit Episcopul Ioan Bălan la Căldăruşani, le-a spus celorlalţi preoţi: îÎncă cinci decoraţi din dieceza de Lugoj!î Această expresie dovedeşte credinţa şi dragostea Episcopului Bălan faţă de Biserica sa.
În mai 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighet.
În anul 1955, Episcopii care n-au murit în penitenciarul din Sighet au fost aduşi la Curtea de Argeş (e vorba de Episcopii Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, n.n.), unde aveau domiciliu obligatoriu. În acelaşi an fiind eliberat eu din închisoare… de Sfântul Nicolae am călătorit la Curtea de Argeş să-l văd pe Preasfinţitul Ioan Bălan. L-am găsit îmbătrânit, era gârbovit de spate, însă cu spiritul tot atât de vioi ca şi înainte. Când am urcat scările la etaj se ţinea cu mâna de balustradă.
– Când am sosit aici de la Sighet eram atât de slăbit, încât nu puteam urca treptete; mă opream la fiecare treaptă câte un minut ca să mă odihnesc. Acum, mulţam lui Dumnezeu, le pot urca.
Episcopul era tot atât de senin ca altă dată. Locuia în fostul palat al reginei Elisabeta. Aveau fiecare câte o cămăruţă (camerele prevăzute pentru servitori). Acolo mai erau şi Episcopii Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu. După ce i-am salutat pe toţi am plecat la plimbare cu Episcopul Ioan Bălan. Mi-a arătat frumoasa mănăstire. Era puţin îrelâcheî în persecuţia Bisericii noastre şi speram să apară zorii de libertate. Am făcut planuri pe când va sosi la Lugoj, asigurându-l că-l vom primi cu flori la gară. Vedea şi trăia cei spuneam eu, iar el mai adăuga câte ceva.
Era o poveste… care nu s-a mai realizat.
La plecare m-a petrecut până aproape de gară. I-am promis că voi mai reveni. Ceea ce am şi făcut la 29 iunie 1956… Dar atunci, cu o permanentă urmărire nu era uşor să călătoreşti de la Lugoj la Curtea de Argeş. Episcopii fiind acolo într-o oarecare libertate nu cunoşteau situaţia de afară. Dar Episcopul Ioan Bălan era tot comunicativ şi senin. Ne-am plimbat prin parc şi iarăşi am făcut planuri de viitor. Era bucuros că-l mai consider capabil să conducă Biserica. Ne-am despărţit cu bine, fără să mă gândesc că nu ne vom mai întâlni în această viaţă.
Episcopii au făcut un memoriu către guvern în care cereau refacerea Bisericii Greco-Catolice, imediat după aceea au fost din nou arestaţi şi despărţiţi.
Episcopului Alexandru Rusu, care mai făcuse un memoriu pe care-l semnase singur, i s-a intentat proces şi a fost condamnat la 25 ani de muncă silnică.
Episcopul Iuliu Hossu a fost readus la Căldăruşani.
Episcopul Ioan Bălan a fost izolat la mănăstirea Ciorogârla. Aici se îmbolnăveşte grav şi este dus la Bucureşti, unde moare în spital, la 4 august 1959. Avea 79 de ani. Este înmormântat în cimitirul Belu Catolic din Bucureşti (Idem, p. 397-417).
În continuare, dăm câteva fragmente din „Limba Cărţilor Bisericeşti”, studiu istoric şi liturgic de Ioan Bălan
Cele dintâi cărţi bisericeşti. Limba lor
Vorbind despre cărţile bisericeşti, scriitorii înşiră în această categorie tot felul de cărţi de care se foloseşte Biserica, fie pentru a săvârşi Sfintele Taine şi binecuvântările, fie pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu, ori pentru a se cârmui Biserica: toate cărţile care privesc această întreită slujbă bisericească se cuprind sub un nume: Literatura Bisericească. Şi, o astfel de carte bisericească, e şi Liturghierul şi Cazaniile şi Pidalionul…
O mulţime de piedici s-au pus în calea lucrării de care s-a apucat îmica turmăî a lui Cristos, şi dacă apostolilor nu le-ar fi stat în ajutor Dumnezeu, încercarea lor s-ar fi zădărnicit îndată, la început. Au fost însă împrejurări care au favorizat răspândirea creştinismului. Cuceririle lui Alexandru cel Mare n-au fost numai politice, ci şi culturale. Dacă după aceste cuceriri sa isprăvit cu importanţa politică şi literară a Atenei, elenismul face cuceriri mari pe alte tărâmuri. Se întemeiază regate noi greceşti, iar capitalele acestora ajung centre de cultură grecească. În toate părţile în care a fost împărăţia lui Alexandru cel Mare se răspândeşte cultura grecească. Acelaşi lucru se întâmplă în Egipt şi în Apus. Alexandria, Pergamul, Antiohia, Syracusa şi chiar Roma, ajung cele mai însemnate centre ale culturii greceşti. Limba literară e dialectul atic, koin� di�lektos, pe care îl învăţau toţi literaţii, după cum clericii evului mediu învăţau limba latină, ori după cum era mai înainte limba franceză, limba societăţii din Europa.
Deja la înfiinţarea oraşului Alexandria din Egipt se aşează acolo o colonie numeroasă de evrei, care, dobândind drepturi şi privilegii – ca şi noi – s-a grecizat. Limba lor familială ajunse cea grecească, iar traducerea în greceşte a cărţilor sfinte ajunse o necesitate. Însufleţirea lor înaţionalăî merse până acolo, încât scriseră şi alte cărţi filosofice şi literare în limba greacă, după cum şi în literatura noastră, evreii îşi au locul lor şi reprezentanţi de seamă, ca Gaster, Şăineanu… Ronetti Roman şi alţii. Cine a pregătit traducerea grecească a Vechiului Testament, textul pe care se traduce astăzi Biblia la creştinii ritului oriental, nu se ştie. Scriitorii vechi spun lucruri despre traducerea grecească a Sfintei Scripturi, care azi nu mai sunt admise în întregime, se prea poate că, ajungând la o mare putere politică, evreii erau doar în Alexandria şi în jur, la un milion, înalte raţiuni de stat au dictat regelui ca pentru înaţionalizareaî religiei evreieşti să le traducă Biblia în greceşte. Tradusă, nu în limba literară ci în �llenike di�lektos – o amestecătură de dialecte, în care domina cel macedonic, încărcat cu barbarisme şi provincialisme -, această Scriptură, scrisă în jargonul vorbit de evreii din Alexandria, este primită cu mare bucurie, nu numai de aceştia, ci chiar de cei din Palestina, care, de asemenea, începuseră să uite limba maternă, şi începu a fi întrebuinţată în cultul divin. De altfel, evreii din palestina, înainte de Cristos, pe lângă comerţ, îşi făceau în limba greacă şi cărţile de slobozenie date femeilor, şi la răstignirea Domnului Cristos, pe lângă inscripţia evreiască şi latinească, aflăm şi una grecească (Ioan 19,20). Pavel scrie din Roma o epistolă evreilor, şi aceasta – foarte probabil – în limba greacă, desigur nu pentru că el n-ar fi ştiut limba ebraică, ci pentru că a socotit că va fi mai potrivită, mai pe înţelesul oamenilor.
În veacul prim înainte de Cristos, Roma, capitala Imperiului Roman, ajunge ea însuşi un însemnat centru al culturii greceşti, Grecia ajungând provincie romană, nu se simte umilită, ci, dimpotrivă, mândră că în vastul Imperiu Roman, ea reprezintă arta, ştiinţele şi ideile. În senatul şi forul roman, răsunau adesea discursuri în greceşte din gura împăraţilor şi a magistraţilor, iar unii proconsuli şi propretori romani se foloseau în afacerile oficioase exclusiv în limba greacă. Toate acestea dovedesc pe deplin vorba: Graecia capta, ferum victorem caepit et artes intulit agresit Latio… Că la Roma se vorbea greceşte, dovadă e şi Evanghelia lui Marcu, scrisă pentru romani în limba greacă, aşa cum o vorbea clasa de jos, cu o mulţime de barbarisme. Şi Pavel scrie romanilor tot greceşte. Cei dintâi scriitori bisericeşti din Roma precum Papa Clemente, Hermas, Hippolyt, scriu în limba greacă, şi numai cu Tertulian ( 240) începe seria scriitorilor latini. Cel mai de seamă scriitor bisericesc din Italia care a scris în limba latină e Sfântul Ambrosiu, episcopul Milanului, la sfârşitul veacului al IV-lea. Ce mult era răspândită limba greacă o dovedeşte şi faptul că toate cărţile Noului Testament, afară de Evanghelia lui Matei, sunt scrise greceşte.
Testamentul Nou conţine şi o parte din cuvântările apostolilor. Majoritatea covârşitoare a celor ce vor fi ascultat cuvântările apostolilor nu au fost desigur oameni din clasa cultă, ci din popoul de rând, oameni din cei mai mici, căci cei mari nu bucuros ascultau legea aceasta nouă, care oprea desfrâul şi nedreptatea, şi lua apărarea celor săraci şi dosădiţi. Principiul apostolilor trebuia să fie următorul: înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea Lui avea să-i aducă pe oameni la credinţă, şi nu înţelepciunea omenească, ori puterea elocinţei. Pavel scria corintenilor: îŞi cuvântul meu şi propovăduirea mea nu era întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci întru arătarea Spiritului şi a puterii; ca să nu fie credinţa voastră întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeuî (I Corinteni 2, 4). Voind Apostolii să dea oamenilor învăţătura dumnezeiască în toată curăţia ei, o îmbracă în haine ce ar putea-o acoperi, ci o spun limpede şi pe înţelesul ascultătorilor: îÎn biserică, zicea Sfântul Pavel, mai bine voiesc cinci cuvinte a grăi cu mintea mea, ca şi pe alţii să-i învăţ, decât zece mii de cuvinte în limbăî (I Corinteni 14, 19). Deşi avea darul limbilor, Pavel nu ţinea la el decât ca să folosească oamenilor, de aceea, în adunarea credincioşilor, mai bucuros vorbeşte puţin şi la înţeles, decât să rostească discursuri lungi şi bine alcătuite, care lui i-ar face poate plăcere, dar neofiţilor nu le-ar fi de nici un folos. Şi apoi scrierile apostolilor le citeau în biserică şi, aici, nu erau oameni de cultură înaltă care să le tâlcuiască. Ele trebuiau scrise în limba înţeleasă de credincioşi. Şi când Pavel scria celor pe care i-a aşezat episcopi, ca să spună bătrânilor, văduvelor, părinţilor, copiilor şi servitorilor, trebuia să le pună în gură cuvintele necesare, nu săi lase pe episcopi să facă studii pedagogice, oarecum să dezvolte ei cutare concept, pentru ca să-l priceapă şi oamenii de rând.
Şi, astfel, toate Cărţile Testamentului Nou sunt scrise într-o limbă curată şi frumoasă grecească, deşi a trebuit să cunoască foarte bine limba aceea. Pe lângă ebraismii inevitabili – apostolii se gândeau doar evreieşte, şi ideile trebuiau redate pe greceşte – legătura Testamentului Nou cu cel Vechi, care, deşi e tradus în greceşte, dar bâjbâia de ebraisme, încă contribuie ca barbarismele… să fie la tot pasul. Pavel în Scrisoarea a II-a către corinteni, în care îşi face apologia, ca să răstoarne autoritatea apostolilor falşi, le scrie: îSocotesc că cu nimic nu sunt mai pe jos decât apostolii cei mai mari. Iar, deşi sunt prost cu cuvântul (idiotes to logo), dar nu cu ştiinţaî (II Corinteni 11, 5-6). Iar Sfântul Ieronim scrie despre limba cărţilor lui Pavel că e lipsită de splendoarea limbii oratorice, de aşezarea măiastră a cuvintelor, cum şi de frumuseţea stilului.
Pe Pavel îl întrece în stil Sfântul Luca, care făcuse şcoală grecească şi trăise mai mult între alte popoare decât evreii; dar ebraisme ocură şi la el şi se observă mult influenţa cuvântărilor lui Pavel, care Luca le-a scris în Evanghelie şi Faptele Apostolilor.
Ce limbă e în Sfânta Scriptură se poate vedea din faptul cum a fost primită de literaţii greci, care în Sfânta Scriptură căutau o limbă aleasă, ce să facă cinste literaturii greceşti şi, neaflând-o, atacă lipsa de cultură a Apostolilor pentru ca să le surpe autoritatea, iar scriitorii bisericeşti îşi ţineau de datorie să apere limba îproastăî a Scripturii. Să luăm numai unele părţi din răspunsurile ce le-a dat Sfântul Izidor Pelusiotul lui Olympiodor, Aesculapus şi altor filosofi ai timpului său: „Îşi pierd vremea grecii când nu văd că-şi taie creanga de sub picioare prin acuzele ce le aduc creştinilor. Spun că nu trebuie dată nici o însemnătate Sfintei Scripturi, ca unei cărţi pline de vorbe străine şi alcătuite cu construcţii străine, lipsite de conjuncţiunile necesare, care sunt legăturile limbii, ca şi pentru îngrămădirea lucrurilor superflue, ce încurcă înţelesul celor spuse. Spună ei, înţelepţii, cum de această Scriptură, bâjbăind de barbarisme, a putut învinge greşeala şi minciuna, scrise în dialectul antic cel mai ales? Şi, cum de Platon, cel mai de seamă filosof păgân, n-a putut convinge nici măcar pe un singur om, iar Scriptura a câştigat în partea sa şi uscatul şi marea” (S. Isidor Pelusiotul, Epistolarum liber IV epist. XXVIII, Migne, P. Gr. LXXVIII, col. 1079-108).
Dintre Sfinţii Părinţi mai dăm cuvântul Sfântului Augustin, care s-a ocupat foarte mult cu Sfânta Scriptură. El a sfătuit pe un bărbat nobil, Volusian, să citească Sfânta Scriptură, şi mai ales Scrierile Sfinţilor Apostoli, şi, de va întâmpina ceva greutăţi în înţelegerea acestora, i le va rezolvi el. La greutăţile ce le-a întâmpinat Volusian îi răspunde Sfântul Augustin în epistola CXXXVII, zicând, între altele: îÎnsuşi modul de a vorbi al Sfintei Scripturi, deşi e accesibil tuturor, totuşi foarte puţini îl pătrund. Lucrurile ce le spune deschis, le spune ca şi un prieten de casă, fără să tăinuiască ceva, atât celor neînvăţaţi cât şi celor învăţaţi. Acelea însă care le învăleşte în misterii, nici acestea nu le spune ca o vorbă mai înaltă de care să nu cuteze a se apropia mintea târzie şi neînvăţată, ca şi săracul de bogat, ci pe toţi îi invită cu un grai comunî (Sfântul Augustin, Epistola CXXXVII, la Migne, P.L. XXXIII, col. 524).
Credem că toate cele spuse până aici se pot rezuma în următoarele cuvinte: cele dintâi cărţi ce s-au folosit în Biserica lui Cristos, Testamentul Vechi şi Testamentul Nou, întâiul tradus, al doilea afară de Evanghelia lui Matei, original, sunt scrise în limba greacă comună ce se vorbea dearândul în Orient, după întemeierea Împărăţiei lui Alexandru şi a Ptolomeilor (în Egipt), iar în Apus de la înfiinţarea Imperiului Roman. Principiul Apostolilor şi al scriitorilor, respective traducătorilor acestor cărţi, a fost să vorbească şi să scrie astfel, încât toţi să-i înţeleagă, de aceea ei nu vorbesc îîntru înălţarea cuvântului şi a înţelepciunii… mărturisirea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 1), ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, iară nu din eiî (II Corinteni 4, 7). Limba aceasta de jos a dat prilejul filosofilor păgâni să atace Sfânta Scriptură, iar Sfinţii Părinţi, apărând stilul şi limba comună a Scripturii, din aceasta dovedesc originea ei dumnezeiască, că înţelegânduşi rostul e pe înţelesul tuturor (Ioan Bălan, „Limba Cărţilor Bisericeşti”, studiu istoric şi liturgic, Blaj, 1914, p. 5-14).
* * *
Informaţii preluate din cartea „Cei 12 Episcopi Martiri”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1998.