S-a născut la 11 februarie 1880 la Teiuş, judeţul Alba. Şi-a făcut studiile liceale la Blaj unde a promovat maturitatea în primăvara anului 1899. A fost trimis la studii teologice la Budapesta şi Viena. A fost hirotonit preot în 24 iunie 1903. A ajuns paroh şi protopop al Bucureştilor pentru parohiile din Vechiul Regat, precum şi canonic arhidiecezan şi rector al Academiei de Teologie. Ioan Bălan a fost unul dintre clericii de înaltă cultură ai Bisericii Române Unite. A militat cu deosebire în studiul Dreptului Canonic Bisericesc Oriental. În acest scop a fost desemnat din partea Bisericii Române Unite ca membru în comisia pentru redactarea codului Canonic Oriental, cu sediul la Roma, unde a petrecut mai mult timp. Ca publicist, pe lângă abordarea problemelor de Drept Canonic, Ioan Bălan a abordat o gamă întreagă de probleme bisericeşti, axându-se cu deosebire pe studiul limbii cărţilor liturgice româneşti. Combătând cu vehemenţă devierile artificiale de la limba vorbită, inclusiv latinismul exagerat care, pentru a evidenţia latinitatea românilor, a introdus cu totul nejustificat o serie de termeni latinizanţi ce nu-şi aveau locul în limbă şi cu atât mai puţin în textele liturgice. În acest scop ne-a lăsat lucrarea Limba cărţilor bisericeşti.
Dar preocuparea de căpetenie ca om de cultură a lui Ioan Bălan rămâne traducerea Sfintei Scripturi. Astfel, în 1924 ne-a dat Testamentul Nou, tipărit la Oradea. Textul este însoţit de note explicative de subsol, în care, în primul rând, sunt date locurile comune din celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi, atât ale Testamentului Nou cât şi ale Testamentului Vechi, cu indicarea cărţii sfinte, a capitolului şi versetului în care se găseşte locul comun respectiv. La sfârşitul lucrării, sub titlul „Numele şi lucrurile din Noul Testament”, este redat în ordine alfabetică un indice al textelor în care putem găsi sensul evanghelic al celor mai importante noţiuni, acţiuni sau lucrări din economia mântuirii, sprijinit pe textele sfinte ale Noului Testament. Lucrarea rămâne mereu actuală şi de un real folos în pastoraţie, cu deosebire în combaterea sectelor. Ioan Bălan a lucrat şi la traducerea Vechiului Testament, dovadă că a fost un bun cunoscător al limbilor clasice, latina, elina şi ebraica. Datorită vicisitudinilor vremii traducerea a rămas în manuscris neterminată şi nepublicată. În 1935, în urma vacantării scaunului episcopesc al Lugojului prin alegerea şi transferul lui Alexandru Nicolescu ca mitropolit, a fost numit canonicul Ioan Bălan. Pe lângă problemele curente ale eparhiei, episcopul Ioan Bălan s-a ocupat în paralel de traduceri, continuând lucrarea la Testamentul Vechi. Perioada episcopatului său se identifică însă dureros cu timpurile grele prin care a trecut neamul omenesc, Europa şi, în mod deosebit, ţara noastră. Ne-au fost mutilate frontierele, atât în răsărit cât şi în apus. Diktatul de la Viena din 30 august 1940, prin ocupaţia horthystă, a spintecat în două Biserica Română Unită, în urma căreia sute de preoţi uniţi au luat calea pribegiei, unii expulzaţi, alţii refugiaţi din calea prigonitorilor. Mulţi dintre aceştia au ajuns şi în dieceza Lugojului, unde au găsit în episcopul Ioan Bălan un părinte bun, care i-a adăpostit şi ocrotit pe toţi cei ce i-au cerut sprijinul şi ajutorul.
Episcopul Ioan Bălan a fost de o deosebită modestie, dublată de o bunătate şi o generozitate rar întâlnite, la casa lui găsind alinare cei în suferinţă şi stâmpărarea foamei mulţi flămânzi. Dar pe cât a fost de bun şi de generos, pe atât a fost şi de hotărît în credinţă. Arestat în octombrie 1948, a fost supus încercărilor aceluiaşi Calvar ca şi ceilalţi ierarhi ai Bisericii Române Unite. L-au găsit trimişii puterii ateiste rugându-se în capelă şi de acolo l-au arestat. Avea valiza pregătită. Pe credincioşii pregătiţi să-l apere i-a rugat să plece liniştiţi acasă. Dus împreună cu ceilalţi episcopi la Dragoslavele, la Mănăstirea Căldăruşani şi din mai 1950, la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, după moartea episcopului Valeriu Traian Frenţiu în 1953, a rămas cel mai bătrân dintre ierarhii puşi la tăiat lemne cu fierăstrăul, în „echipa voinicilor”, cum îi numeau în derâdere călăii temniţei pe bătrânii ierarhi, care trăgeau câte doi de o parte a fierăstrăului.
În 1955, eliberat de la Sighetu Marmaţiei şi dus la Bucureşti, după „refacerea” de la spitalul „Gerota”, a fost aşezat, împreună cu ceilalţi doi supravieţuitori dintre ierarhii titulari, Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu, cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş. În urma energicelor memorii înaintate stăpânirii, cei trei episcopi au fost transferaţi la Mănăstirea Ciorogârla, iar după Liturghia din 12 august 1956 din faţa Bisericii Piariştilor din Cluj au fost dispersaţi, Ioan Bălan a rămas la Mănăstirea Ciorogârla, lângă Bucureşti, cu sarcina expresă de a respecta cu stricteţe domiciliul obligatoriu. În urma şirului nesfârşit de suferinţe şi a izolării, s-a îmbolnăvit şi, la 4 august 1959, s-a stins din viaţă. Este înmormântat în Cimitirul Belu Catolic din Bucureşti.
* * *
Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.