După plecarea lui Inochentie Micu Clain la Roma, din Biserica română unită pe care el a reuşit s-o unifice şi să le dea credincioşilor liniştea după atâta zbucium – cu excepţia câtorva grupări din părţile Braşovului şi Făgăraşului, rămase sub influenţa unor grupuri de greci fanatici – din întreaga operă a unirii n-au mai rămas decât frânturi bântuite de furtună. Tulburările au fost create de factori externi care au intervenit atât de brutal în viaţa atât de liniştită până atunci a satelor româneşti. Călugării străini veniţi din toate părţile, adăpostiţi în numeroase schituri aşezate în satele de la poalele munţilor, au înteţit tulburările. Protopopul Nicolae din Bia, vicarul general episcopesc lăsat de Clain, a încetat din viaţă la 23 iunie 1745. Tânărul preot Petru Pavel Aron, singurul cu studii corespunzătoare, în vârstă de 36 de ani, nerevenit încă de la Viena unde îl însoţise pe Clain, a fost numit de către acesta – care era deja în exilul de la Roma – vicar general episcopesc şi, după ce a primit confirmarea împărătesei Maria Terezia, s-a întors la Blaj.
Petru Aron s-a născut la Bistra, Munţii Apuseni, fiu al preotului de acolo, în anul 1709. Între anii 1730-1735 a urmat cursurile Colegiului iezuit din Cluj, de unde a trecut la Tirnavia, unde a făcut studii filosofice, după care a fost trimis de episcopul Inochentie Micu Clain la Roma, odată cu Silvestru Caliani şi Grigore Maior, dar Aron s-a întors numai după patru ani de studii teologice, fiindcă filosofia o făcuse la Tirnavia. La 26 mai 1742 depuse jurământul obişnuit şi voturile călugăreşti. În 1743 a fost hirotonit preot, iar în 1744 a sosit în ţară cu puţin timp înainte de a-l lua episcopul Inochentie ca însoţitor la Viena. Samuil Micu spune despre Aron că „au petrecut o viaţă sfântă, au fost un om postelnic, îndurat, bisericos şi înfrânat. Mătăniile cele scrise în posturi toate şi, afară de acele şi altele, făcea noaptea, cât degetele lui pururea se cunoşteau de mătănii”. În călugărie a luat numele Pavel.
Foarte grea i-a fost lui P.P. Aron pastoraţia eparhiei şi cu deosebire în perioada de timp cât a fost vicar general. Inochentie dădea de la Roma diferite dispoziţii, pe care împărăteasa şi autorităţile de stat i le contestau şi, deci, nu-i îngăduiau lui Aron să le execute, cum a fost, spre exemplu, excomunicarea teologului iezuit Balogh, pe care Inochentie i-a cerut să o publice, iar Aron, la îndemnul autorităţilor imperiale, a refuzat să o publice, rezultând din aceasta supărare între episcop şi vicarul său.
Alegerea lui Petru Pavel Aron ca episcop s-a făcut la 4 noiembrie 1751. Primii trei candidaţi au fost: P.P. Aron, Grigore Maior şi Silvestru Caliani. La 28 februarie 1752 împărăteasa îl numi episcop pe P.P.Aron, iar Sfântul Scaun îl confirmă prin bula din 6 iulie 1752. A fost hirotonit episcop la 1 septembrie acelaşi an. Introdus în beneficiu a fost scutit de a mai susţine ca până atunci din fondurile eparhiale pe teologul iezuit, fiind trecut în sarcina statului (a erarului). În capitulul eparhial al episcopului P.P.Aron întâlnim pe tinerii călugări baziliani, Gerontie Cotorea, vicar general, iar asesorii: Silvestru Caliani şi urmaşii în episcopat ai lui Aron, Atanasie Rednic şi Grigore Maior. Om de cultură, P. P. Aron a scris mai multe lucrări de învăţătură creştinească. De numele lui se leagă, cu deosebire, întemeierea şi organizarea în 1754 a şcolilor din Blaj, puse sub conducerea călugărilor baziliani, oameni cu atât de frumoase studii făcute în străinătate, mai ales la Roma. Încă de la început, şcolile blăjene, izvor nesecat de cultură pentru viaţa românească, aveau peste 300 de elevi pe care episcopul îi ţinea cu pâine, iar la praznice şi cu fiertură, obicei prefăcut mai târziu în fundaţiunea „ţipăilor”. Cea mai importantă dintre şcoli, seminarul „Bunei Vestiri” a fost cu totul preferată de episcop şi i-a lăsat la moarte întreagă averea sa. A înfiinţat o tipografie la care s-au tipărit multe cărţi folositoare. A zidit, pe cheltuiala sa, bisericile din Cut, Bistra, Mănărade şi Răşinari. Prin stăruinţele sale a reuşit să mai completeze câteva sesiuni parohiale, dar cu greu, fiindcă stăpânii de pământ din cele mai multe sate româneşti erau calvini care nu luau în seamă dispoziţiile Curţii imperiale privitoare la aceste dotări.
Foarte mult i-au stricat acestui blând şi cucernic episcop veştile rele ce circulau prin ţară că el ar fi uneltit la îndepărtarea Episcopului Inochentie Micu Clain. Dar neliniştea cea mai mare i-a produs agitaţia ierarhiei sârbeşti din Carlovitz, care vroia să supună pe români jurisdicţiei ei şi mai ales reluarea răzmeriţei începută de Visarion Sarai împotriva unirii, de astă dată prin călugărul Sofronie de la Cioara, împreună cu preotul Ioan Molnar zis şi Popa Tunsu, răzmeriţă care a făcut ca mulţi români, îndeosebi din Mărginimea Sibiului, să se lapede de unire. Aşa de puternice au ajuns din nou tulburările religioase şi certurile între uniţi şi neuniţi, aceştia din urmă incitând peste tot la revoltă, încât a trebuit să intervină puterea de stat prin generalul Buccow. Pentru liniştea spiritelor, episcopul a întreprins multe vizitaţii canonice. Într-una din acestea, pe când se afla la marginea Transilvaniei, la Cavnic, la 27 ianuarie 1764, l-a surprins moartea. Osemintele i-au fost aduse la Blaj şi îngropate în curtea episcopiei.” Când a fost Aron aproape de moarte, spune Samuil Clain, s-au descins de brâul de fier, ce în unsprezece ani, până a fost episcop, l-a purtat pe pielea goală, peste mijloc”.
Aşadar, pastoraţia Episcopului Petru Pavel Aron a fost tulburată de mişcarea călugărului ortodox Sofronie. Acesta, călugărit la Argeş, locuia într-un schit aşezat pe hotarul satului său natal, Cioara. Luând şi el drumul Carlovitzului, se întorcea de acolo cu îndemnul Mitropolitului, de luptă împotriva unirii cu Roma. Mişcarea lui Sofronie a depăşit, însă, stadiul unei activităţi de propagandă antiunionistă, religioasă, cum o redă istoriografia Ortodoxiei româneşti. Ea revendica, nu mai puţin, probleme sociale: „A trecut puterea domnilor, acum noi suntem domni” (Acad. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1967, p.209). Mişcarea, luând proporţiile unei răzmeriţe violente şi recrudescente, a determinat autorităţile să aresteze pe unii din capii ei, îndeosebi călugări fanatici. Pentru a obţine eliberarea lor, Sofronie luă şi el mai mulţi ostatici, preoţi uniţi, pe soţia directorului minier, pe preotul romano-catolic din Zlatna ş.a. Călugărul se intitula „vicar al Sfântului Sinod din Carlovitz”. În această calitate, Sofronie promitea preoţimii şi poporului privilegiile ilirice, de care se bucurau numai sârbii ortodocşi din Imperiul habsburgic. „Pentru preoţime cu deosebire, ele puteau fi chiar mai ispititoare, cuprindeau drepturi mai mari şi mai reale, în raport cu cele numai promise de diplomele unirii” (D.Prodan, Op. Cit. p. 218). Atacând probleme sociale, mişcarea a produs teamă că agitaţia ar putea duce la o adevărată revoltă: „Căci toţi credeam că această scânteie, stârnită sub numele religiei, în foc mai mare se va schimba” (Idem, p.309), scrie guvernatorul Transilvaniei, baronul Ladislau Kemény, cancelarului imperial. Unirea, lege latină, intoxicată de propaganda vechii fobii greco-slavone antiromane, era considerată „lege nemţească”.
„Încadrându-se în Ortodoxia răsăriteană, provoacă intervenţia Rusiei, afectează relaţiile dintre cele două imperii” (Idem p. 218). Sofronie ajunsese la Blaj. Se duse să ceară socoteală Episcopului Petru Pavel Aron. Spre norocul lui, acesta se retrăsese la Sibiu.
Situaţia nemaiputând suferi amânare, „conferinţa ministerială din 12 martie 1761 hotărî să încredinţeze pacificarea românilor generalului Nicolae Adolf de Buccow, nou numitul comandat al forţelor militare din Transilvania”. În acelaşi scop a fost trimis şi episcopul ortodox sârb, Dionisie Novacovici, care, însă, nefiind omul mitropolitului din Carlovitz, n-a avut autoritatea de a potoli zelul revoluţionar al lui Sofronie şi al oamenilor săi. Nici încercările generalului şi ale comisiei constituite în acest scop, al pacificării, n-au ajuns la rezultat pozitiv. Aşa că generalul decide singur distrugerea cuiburilor de agitatori din schiturile şi mănăstirile ortodoxe din Transilvania. Episcopul Petru Pavel Aron i-a cerut generalului să nu recurgă la această atât de drastică măsură dar n-a fost ascultat, cum fără rezultat a intervenit şi Episcopul Dionisie Novacovici. Sofronie n-a mai fost găsit, fugise la Argeş de unde trimitea peste tot scrisori să se pregătească de o nouă revoltă: „Cumpăraţi-vă puşti şi pistoale, căci va veni vremea când veţi da un plug cu boi pentru un pistol micuţ şi nu-l veţi afla. Şi să nu credeţi că aceasta e glumă sau poveste, ci grăbiţi-vă, căci nu ştiţi ceasul când va veni şi porunca” (Idem, p. 214).
Mănăstirile atât de deplânse azi – cu excepţia câtorva – erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, aşezate în marginea satelor sau la liziera pădurii, în care se aciuaseră după răzmeriţa lui Visarion Sarai, sub masca monahismului, agenţi ai Moscovei, foarte mulţi sârbi. Unii dintre ei locuiau împreună cu câte o „călugăriţă” cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întreţineau din rublele ţarilor moscoviţi, din cerşit şi din agitaţie. Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care şi-a recrutat Sofronie cei mai mulţi dintre luptătorii pentru ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania şi a generat reacţia atât de brutală a generalului Buccow.
* * *
Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.