Cardinalul Iuliu Hossu

Eparhia de Cluj-Gherla

Episcopul Iuliu HossuPrintre ierarhii care au onorat scaunele episcopale ale Bisericii Române Unite cu Roma, un loc de frunte l-a ocupat Episcopul Cardinal Iuliu Hossu, chiriarh al Diecezei de Gherla între anii 1917-1930 şi al celei de Cluj-Gherla, cu reşedinţa la Cluj, din 1930 până la 28 octombrie 1948, când a fost arestat de comunişti, iar Biserica Română Unită scoasă în afara legii, prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948.

Iuliu Hossu descinde dintr-un neam cu adânci rădăcini în istoria Transilvaniei. Doi dintre străbunii după tată, Petru şi Toma Hossu, la 1525 erau voievozi în Ţara Chioarului, primul stingându-se din viaţă în lupta de la Mohács, la 1526, contra turcilor, care, învingători, au ocupat cetatea Buda şi au ajuns până sub zidurile Vienei. Eliberarea Hosseştilor din iobăgie este atestată la 1530 prin Toma Hossu, iar primul preot cunoscut în familie este Grigore Hossu, consemnat la Mesteacăn, judeţul Sălaj, la 1700, anul unirii românilor din Transilvania cu Biserica Romei, urmat apoi de alţi preoţi, toţi fiii ai Bisericii Române Unite. La Milaş, judeţul Bistriţa-Năsăud, satul de naştere a Episcopului, întâiul ascendent cunoscut este străbunicul Iosif Hossu-Nyulaşi, sau de Milaş, aşezat acolo ca preot începător, în anul 1822. După mamă coboară dintr-o familie românească fruntaşă. Bunicul Simion Măriuţiu a fost la 1848 tribun de glotaşi, comandant al Tribunatului III din Legiunea a XIII-a de pe Câmpie, comandată de prefectul lui Avram Iancu, Nicolae Vlăduţiu, preot greco-catolic în Bogata, Judeţul Mureş.

Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, ca al treilea copil din cei şase băieţi ce i-a avut preotul Ioan Hossu din Milaş cu soţia Victoria Măriuţiu. A fost botezat şi miruit la 19 martie acelaşi an de către protopopii Cosma şi Gabriel Cheţan. Naş de botez l-a avut pe Vasile Hossu, protopop de Târgu Mureş, tatăl viitorului Episcop Vasile Hossu de la Lugoj (1903-1912) şi Gherla (1912-1916). Protopopul Vasile Hossu era fiul lui Iosif Nyulaşi şi fratele lui Ioan Hossu, Bunicul Episcopului Iuliu. Acest Ioan Hossu, fost şi el preot la Milaş, în 1880 a plecat ca paroh şi protopop la Cojocna, judeţul Cluj şi l-a lăsat la Milaş pe fiul său preot nou hirotonit, şi el cu numele de Ioan, şi tatăl Episcopului Iuliu.

Studiile:

Şcoala primară a urmat-o între anii 1892-1896 în satul natal, la Şcoala poporală confesională greco-catolică, studiile gimnaziale, primele trei clase între anii 1896-1899 la Gimnaziul luteran german din Reghin, iar clasa a IV-a, în anul şcolar 1899-1900 la Gimnaziul Romano-Catolic maghiar din Târgu-Mureş, iar clasele liceale, V-VIII (azi IX-XII) la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj, unde l-a avut coleg de clasă pe distinsul profesor universitar clujean de mai târziu, medicul Iuliu Haţieganu, ambii elevi excepţionali ai clasei, legaţi printr-o prietenie care a durat până la sfârşitul vieţii lor.

În primăvara anului 1904, tânărul Iuliu Hossu a promovat examenul de maturitate şi a fost primit în clerul tânăr al Episcopiei Lugojului, atunci sub arhipăstorirea Episcopului Vasile Hossu, care, în toamna anului 1904 l-a trimis la studii teologice superioare la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. Aici, după doi ani de studii, în 1906, a fost promovat doctor în Filosofie, iar după alţi patru ani de studii a obţinut doctoratul în Sfânta Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de către Episcopul Lugojului, Vasile Hossu, care se găsea în Cetatea Eternă în vizită Ad limina Apostolorum, la mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Tot în ultimul an de Teologie a fost numit Primo Prefetto, prim-prefect sau prim-ductorul studenţilor în Teologie adunaţi la Colegiul De Propaganda Fide din toate neamurile lumii. Numele său a fost înscris în ca-mera primului prefect alături de cei ce l-au precedat, şi apoi al celor ce lau urmat în această onorantă funcţiune. De altfel, încă de pe atunci, lăsa să se întrevadă calitatea de viitor conducător, ajutat şi de un fizic agreabil, o statuie vie, apărută cu totul aparte din darul Providenţei.

Revenit în ţară a fost integrat în oficiul diecezan al Lugojului, îndeplinind între anii 1910-1912 funcţiile de protocolist, arhivar şi bibliotecar, avansat după un timp vicar-notar consistorial şi secretar episcopesc. În 1912 a fost promovat de către noul Episcop al Lugojului, Valeriu Traian Frenţiu, director de cancelarie, distins cu brâu roşu – protopop onorar – şi numit asesor consistorial sau participant la şedinţele de conducere ale eparhiei. În anul 1913 a fost numit profesor la Catedra de Studii Biblice a Academiei de Teologie Română Unită, nou înfiinţată la Lugoj. În vara anului 1914 a întreprins o călătorie de studii în Germania şi Franţa şi a participat ca delegat al Episcopatului Român Unit la Congresul Euharistic Internaţional de la Lourdes. În timpul acestei călătorii l-a surprins izbucnirea primului război mondial (1914-1918). Întors la Lugaj a fost mobilizat şi repartizat ca preot militar pentru păstorirea bolnavilor, răniţilor, cu deosebire a celor români, din spitalele militare ale Austriei, Boemiei şi Moraviei. Pe toţi bolnavii şi răniţii îi încuraja şi îi asigura de biruinţă, exprimându-şi cu tărie nădejdea că „va învinge dreptatea”.

Episcop la Gherla.

La 13 ianuarie 1916, în urma decesului Episcopului Vasile Hossu, a devenit vacantă Episcopia de Gherla. La 3 martie 1917 a fost numit, prin Decret Imperial, Episcop al Diecezei Gherla, profesorul de Teologie de la Lugoj, Dr. Iuliu Hossu. Numirea l-a găsit ca preot militar. Nu după mult timp a fost confirmat de Sfântul Scaun Apostolic, aşa că la 21 noiembrie (stil vechi)/4 decembrie (stil nou) 1917, sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, a fost consacrat Episcop în Catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor Mitropolitului de Alba-Iulia şi Făgăraş, Victor Mihali de Apşa, asistat de Episcopii Demetriu Radu de la Oradea şi Valeriu Traian Frenţiu de la Lugaj. La 15 decembrie şi-a luat în primire oficiul diecezan, iar la 16 decembrie 1917 a avut loc instalarea festivă în catedrala din Gherla.

La mai puţin de un an de la instalare a luat sfârşit războiul mondial. Puterile Centrale s-au recunoscut învinse, au înclinat steagurile şi au capitulat. Urmările au fost prielnice creării Statului naţional unitar român. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău hotărâse Unirea Basarabiei cu România, iar la 15/28 neoiembrie, Consiliul Naţional Român din Bucovina a hotărât, la fel, revenirea Bucovinei la Ţara Mamă.

La 1 Decembrie 1918, pe Platoul Romanilor (Câmpul lui Horea) din Alba-Iulia, cei peste o sută de mii de participanţi, constituiţi în Marea Adunare Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească „adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi… decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România…” Declaraţia de Unire a fost citită Marii Adunări de către Episcopul greco-catolic de Gherla, Dr. Iuliu Hossu, ales cu această ocazie între cei patru vicepreşedinţi ai Marelui Sfat Naţional Român. Înainte de a citi Declaraţia de Unire a rostit o cuvântare prin care şi-a exprimat bucuria personală ce i-a prilejuit-o acest mare eveniment din viaţa neamului: „Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara Mamă România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric, vă vesteam că „va învinge dreptatea”, vă arătam că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui”. Reluând cuvântarea după citirea Declaraţiei Unirii, Episcopul a mai spus printre altele: „De acum o Românie Mare întemeiată pe Dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului, pe calea lungă şi grea a veacurilor. „Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac, şi cuvântul Tău adevărul”î. După citirea Declaraţiei Unirii şi după discurs, îmbrăţişându-se în faţa Adunării cu Episcopul ortodox Miron Cristea, pe atunci Episcop de Caransebeş, viitorul patriarh al României, Episcopul Iuliu Hossu a spus: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”

La 2 decembrie 1918, Episcopul Iuliu Hossu a fost ales de Marele Sfat Naţional Român în delegaţia celor patru, împreună cu Episcopul Miron Cristea, Alexandru Vaida Voievod şi Vasile Goldiş, doi greco-catolici (Hossu şi Vaida Voievod) şi doi ortodocşi, pentru a prezenta Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand la Bucureşti.

Revenit la Gherla abia după alungarea bandelor înarmate care terorizau oraşul, Episcopul a dat la 20 februarie 1919 circulara-pastorală către cler şi credincioşi – Nr. 608, publicată în Unirea din Blaj nr. 50-51 din 8 şi 9 martie -, prin care arăta că „aceste bande sălbatice s-au retras dinaintea armatei glorioase a fraţilor noştri, lăsând în urmă omor şi pustiire… Noi… suntem un popor cinstit, element de ordine şi paşnic; bande pierdute, însă, cutreieră pământul nostru, jefuind şi omorând cu cruzime sălbatică oameni paşnici şi nevinovaţi, care nimic nu le-au greşit decât că voiesc să trăiască liberi şi să fie români. Să nu ni se ia dar în nume de rău dacă ne apărăm viaţa şi cercăm să mântuim pe fraţii noştri din gura morţii”. Îndeamnă apoi pe cei chemaţi sub arme să se prezinte la unităţi: „Să urmeze, deci, cu toţii, cu însufleţire chemarea Consiliului Dirigent!” Câtă deosebire între atitudinea Episcopului Iuliu Hossu şi cea a Episcopatului ortodox din Transilvania, care a emis circulara pastorală nr. 2602 din 8/21 septembrie 1916, semnată de Mitropolitul Vasile Mangra şi Episcopii Ioan Papp de la Arad şi Miron Cristea de la Caransebeş, împotriva oştirii române care a trecut Carpaţii pentru dezrobirea fraţilor din Transilvania: „Faţă de noul duşman (România, n.n.), care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi la stricarea hotarelor patriei noastre (austro-maghiare, n.n.), veţi şti să luptaţi!” Activitatea naţională a Episcopului Iuliu Hossu trebuie considerată, în contextul întregii istorii a Bisericii Române Unite, ca o încoronare a luptei pentru dezrobirea neamului, iniţiată de Episcopul Inochentie Micu Klein – precursorul Şcolii Ardelene – şi continuată de ceilalţi ierarhi, clerici şi fii ai Bisericii, prezenţi la toate protestele şi revoltele declarate împotriva opresiunii. Nu există memoriu, plângere sau revoltă, luptă politică sau socială, la care, în ultimii două sute de ani, de la Unirea religioasă cu Roma (1700) şi până la Unirea cea Mare din 1918 să nu fi avut protagonişti pe fiii Bisericii Unite. Adevărul acesta este, chiar dacă unii îl contestă dintr-un interes meschin, pentru a legitima crimele împotriva umanităţii, genocidul săvârşit împotriva Bisericii Române Unite în peste 40 de ani de teroare totalitaristă.

Aşa cum s-a manifestat pe tărâm naţional, pe Episcopul Iuliu Hossu la preocupat şi mai mult păstorirea întinsei sale Eparhii, dovedindu-se în acelaşi timp şi un bun gospodar şi un mare ctitor de aşezăminte. Între anii 1920-1926 a făcut vizitaţii canonice în peste 700 de comunităţi religioase. Primit sărbătoreşte, cu banderii de călăreţi şi porţi triumfale, ţine peste tot discursuri, răspunzând cuvântărilor de bun venit ale autorităţilor, celebrează servicii divine şi predică în fiecare localitate. A fost supranumit „Episcopul vizitaţiilor canonice”. Şcolile confesionale de la Gherla, Academia Teologică, Şcolile Normale de învăţători şi învăţătoare, inclusiv şcolile de aplicaţie ale acestora, adăpostite şi înghesuite în localuri închiriate, şi-au primit localurile proprii, corespunzătoare.

Ca senator de drept a participat la dezbaterea tuturor legilor ce aveau tangenţă cu Biserica şi preocupările ei. Episcopul de Gherla, orator distins, era reprezentantul Episcopatului Român Unit, calitate în care a luat cuvântul la dezbaterea Legii Învăţământului (1924), a Legii Cultelor (1928), ratificării Concordatului cu Sfântul Scaun (1929) etc. Întrerupt mereu de ierarhii ortodocşi, cu deosebire de Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, îşi păstra netulburat calmul şi răspundea cu demnitate.

Episcop de Cluj-Gherla.

Prin bula Papei Pius XI „Solemni Conventione” s-a reorganizat Provincia Mitropolitană a Bisericii Române Unite; Episcopia de Gherla devenind de Cluj-Gherla, îşi mută reşedinţa la Cluj. În octombrie 1930 Episcopul Iuliu Hossu se instalează oficial în Catedrala „Schimbarea la Faţă”, donaţie papală din 1924. Cumpără palatul episcopal din calea Moţilor, Palatul Farmaciştilor din vecinătate, azi Institutul Teologic Greco-Catolic şi Seminarul Teologic. Continuă vizitaţiile canonice în parohiile primite prin arondarea din 1930 în judeţele Cluj, Alba şi Sălaj. În 1932 obţine dreptul de folosinţă, în comun cu romano-catolicii a bisericii Piariştilor (Universităţii) din Cluj. În 1933-1934 se construieşte în vecinătatea Catedralei clădirea modernă a Academiei Teologice, ocupată azi de Conservatorul „Gh. Dima”.

Sub raport pur spiritual, Episcopul celebrează personal zilnic Sfânta Liturghie, în capelă, iar în duminici, în sărbători şi în posturi participă şi la serviciile din Catedrală. Organizează în fiecare vară exerciţii spirituale, la început la Gherla, apoi la Cluj, la care sunt invitaţi, în serii, toţi preoţii diecezei, Episcopul participând la toate seriile. Face pelerinaje anuale la mănăstiri, dispune catehizarea elevilor din şcolile de toate gradele, participă la primele cuminecări ale copiilor, cu deosebire în oraşe. Recomandă preoţilor să nu participe la activităţi politice militante. Introduce săptămâna de rugăciune pentru „unirea Bisericilor” (18-25 ianuarie). În ceea ce priveşte formarea noilor cadre preoţeşti, Episcopul a avut la suflet problema clerului tânăr, atât al celor pregătiţi în cadrul Academiei Teologice din Cluj, unde asista des la cursuri şi întotdeauna la examene, cât şi al celor din străinătate, cu deosebire al celor din Cetatea Eternă, pe care-i vizita cel puţin o dată pe an, hirotonindu-i în ordurile sacerdotale.

Ocupaţia horthystă a Transilvaniei (1940-1944).

Imediat ce a aflat de Diktatul de la Viena, Episcopul a anunţat printr-o circulară clerul şi credincioşii că rămâne pe loc şi nu se refugiază. Vizitat la 2 septembrie de către Mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu şi Episcopul Clujului, Nicolae Colan, acesta din urmă fiind pregătit să se refugieze în ţară, Mitropolitul îl întreabă pe Episcopul Iuliu Hossu: Ce faci, Frate? Pleci? Unde să plec, Frate, răspunde episcopul Hossu mirat. Poporul pleacă? Pleacă administraţia şi funcţionarii, pleacă cei interesaţi. Eu rămân aici cu poporul meu să-i împărtăşesc soartea. Da, Frate, bine faci, replică Mitropolitul. Apoi se îndreptă către Episcopul Colan şi-i spuse: rămâi şi tu, Frate, alături de Fratele Iuliu! Rămâi, Frate, rămâi, îi spune şi Hossu lui Colan şi îl îmbrăţişează cu căldură.

Aşa a început o colaborare strânsă şi cu mult rod pentru cauza românească. Participa fiecare la bucuriile celuilalt, la aniversări, serbări, conferinţe, au început să se împrietenească preoţii celor două confesiuni româneşti. La serbarea de 25 de ani de episcopat a lui Iuliu Hossu, în 1942, Episcopul Nicolae Colan i s-a adresat cu versurile lui Alecsandri, „Eu ţi-s Frate, tu-mi eşti Frate/ Şi-n noi doi un suflet bate”. La una din conferinţele ţinute în Duminica Ortodoxiei de către Episcopul Colan, acesta spuse printre altele: „Mulţi ne întreabă care e relaţia noastră cu fraţii uniţi, văzând şi pe Preasfinţitul Frate Iuliu la conferinţele noastre”? A dat apoi răspuns întrebării ce şi-a pus-o: „Avem cu toţii un singur Dumnezeu în Cer, căruia unii îi aducem slavă, ceilalţi mărire, unii i ne închinăm cu duh, ceilalţi i se închină în spirit, unii îi cerem milă, ceilalţi îi cerem îndurare, dar peste toate acestea răsună cuvintele Sfintei Liturghii „Să ne iubim unul pe altul ca într-un gând să mărturisim!” Aşadar, românii s-au înţeles bine. Episcopul Hossu îndemna, după Liturghia de la biserica Schimbarea la Faţă, să treacă credincioşii greco-catolici şi pe la catedrala ortodoxă, ameninţată din lipsă de credincioşi să fie pierdută.

Horthyştii şi-au început ocupaţia cu crime. Omorurile de la Ip, Tresnea, Mureşenii de Câmpie, Huedin etc. au îndoliat pe toţi românii. Episcopul Iuliu Hossu a protestat la cea dintâi întâlnire cu Primul Ministru Teleki. Era singurul român membru de drept în Casa Magnaţilor, dar a tratat această demnitate cu boicot. A preferat problemele legate de chemarea sa de Apostol al lui Cristos şi al Neamului. A fost numit Administrator Apostolic al Eparhiei de Oradea în locul Episcopului Valeriu Traian Frenţiu, expulzat de autorităţile horthyste. Acolo l-a avut auxiliar pe Episcopul Ioan Suciu. A deschis la Cluj internatul pentru elevii români. Şi-a apropiat şi grupat în jurul lui studenţi români pe care îi ajuta şi material. Însă şovinismul horthyst se intensifica. Episcopul a scăpat din două atentate, unul la Cutiş, prin dezafectarea unui pod (22 august 1943) şi altul la Budac, unde s-a tras foc de armă (31 octombrie 1943). Academia de Teologie din Cluj a fost devastată (3 martie 1944), iar Episcopul insultat de studenţii horthyşti, dintre care unul l-a scuipat în faţă (4 martie 1944) dar el, în zilele următoare vizitează pe evreii din ghetou şi le asigură alimente. De la 23 august 1944 şi până la eliberarea Clujului de sub ocupaţia horthystă, episcopul a petrecut mai mult prin ascunzişuri, atât prin Palatul de Reşedinţă, cât şi pe la familii din oraş. După eliberare şi-a reluat activitatea, şcolile fiind în prim-plan. Ia fiinţă Liceul de băieţi Român Unit „Inochentie Micu Clain”, găzduit în localul Academiei de Teologie, iar sub oblăduirea surorilor din Congregaţia Maicii Domnului a luat fiinţă Liceul Român Unit de fete „Maica Domnului”.

Dar, eliberarea a adus în ţară comunismul. Pentru Stalin, care câştigase războiul, a rămas un adversar neînvins: Biserica Catolică, în frunte cu Papa de la Roma. Ortodoxia românească, ierarhia confesionalistă, a sesizat intenţiile comunismului de a porni lupta împotriva Catolicismului în ţările satelite şi a pornit atacul. Nu ajunsese bine Armata Roşie la Sibiu şi Mitropolitul Nicolae Bălan îi scrie Mitropolitului Alexei al Leningradului, mai târziu patriarh, că românii au atacat Uniunea Sovietică fiindcă sunt divizaţi, existând între ei o Biserică „în comuniune cu Papa de la Roma”. În 1946 are loc integrarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina în Biserica Ortodoxă Rusă, un balon de oxigen pentru ierarhia pro-comunistă a Ortodoxiei româneşti. Între 30 mai şi 12 iunie 1947, Alexei, acum Patriarh al Moscovei, face o vizită în România. La Cluj sunt invitaţi să-l întâmpine toţi conducătorii confesiunilor, cu excepţia Episcopului Iuliu Hossu, deşi avea cel mai mare număr de credincioşi. În martie 1948 are loc la Moscova Congresul pan-ortodox. Comunicarea Episcopului „Frate” de la Cluj, Nicolae Colan, este Agresiunea Papei în România în ultimii 50 de ani. La acest congres s-a hotărât desfiinţarea Bisericii Române Unite. La 15 mai 1948 are loc pe „Câmpia Libertăţii” de la Blaj Centenarul Adunării de la 3/15 mai 1848. Orator festiv – Mitropolitul Nicolae Bălan – face apel la unirea tuturor românilor în „Biserica strămoşilor”. Episcopul Român Unit Ioan Suciu, neîngăduindu-i-se să vorbească, a părăsit adunarea. Noul patriarh Justinian Marina, omul Puterii comuniste, atât la alegere în parlament cât şi la instalare, (mai-iunie 1948), se angajează să „şteargă” dintre români „dureroasa despărţire ce durează de 250 de ani”. Campania ierarhiei ortodoxe e secondată de una şi mai dură, a presei oficiale guvernamentale, care atacă cu vehemenţă, cu deosebire Vaticanul şi pe Papa. La 19 iulie 1948 Guvernul Român denunţă Concordatul cu Sfântul Scaun. La 2 august apare noua Lege a Cultelor, care opreşte orice legătură cu instituţii sau persoane străine din afara hotarelor ţării cu cultele din România (evident Papa). La 3 septembrie e depus Episcopul Ioan Suciu. La 13 septembrie, ultimul atac al Patriarhului Justinian la Caransebeş: „Dacă acei păstori mincinoşi şi români trădători mai caută să ţină oile sub amăgire, ne vom duce noi să ne aducem oile”. Între 24 septembrie şi 4 octombrie Episcopul Iuliu Hossu a fost fixat în reşedinţă. Oricine intra sau ieşea de la el era arestat. Biserica Română Unită nu s-a putut apăra, fiindu-i suspendate toate publicaţiile oficiale şi neoficiale de presă.

În aceste condiţiuni au fost recrutaţi şi aduşi la Cluj cei 38 de preoţi, dintre care doi au fugit, iar cei 36 au „hotărât revenirea” Bisericii Române Unite la Biserica Ortodoxă Română. Iuliu Hossu, în calitate de Episcop al locului, a emis Decretul de excomunicare a preoţilor participanţi şi semnatari ai actelor de „revenire”. Memoriile înaintate de Episcopatul catolic din România Guvernului n-au adus nici un rezultat. La 27 octombrie 1948, Episcopul Iuliu Hossu, împreună cu Episcopul romano-catolic Márton „ron de la Alba-Iulia, au prezentat Ministerului Cultelor Statutul Bisericii Catolice din România, pentru toate riturile: latin, bizantin, armean şi rutean. Statutul n-a fost acceptat, iar Episcopul Iuliu Hossu a fost arestat în 28 octombrie 1948 de la locuinţa din Bucureşti a fratelui său, ing. Traian Hossu, unde era găzduit. A fost dus la Dragoslavele şi depus în Palatul de vară al Patriarhiei, transformat în lagăr, împrejmuit cu sârmă ghimpată şi asigurat cu pază. Aici erau depuşi şi ceilalţi episcopi greco-catolici, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu. În februarie 1949 au fost transferaţi cu toţii la Mănăstirea Căldăruşani, transformată şi ea în lagăr, unde au mai fost aduşi şi cei 25 preoţi superiori, canonici, protopopi şi profesori de Teologie, arestaţi în aceeaşi zi de 28 octombrie 1948 şi depuşi la Mănăstirea Neamţ, transformată şi ea în lagăr. În mai 1950 vor fi transferaţi cu toţii la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei şi supuşi unui regim de exterminare. Aici a fost contactat de Securitate şi i s-a oferit un scaun mitropolitan, ortodox. L-a refuzat. Tot aici a fost pălmuit, fiindcă i sa găsit la percheziţie o lopăţică din lemn ca o lingură, cu care mânca mămăliga. A fost supus la corvezi extrem de extenuante. În 1955, trei dintre episcopii supravieţuitori, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan au fost transferaţi şi fixaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş. Chemaţi la Preşedintele Consiliului de Miniştri, Dr. Petru Groza, Episcopului Iuliu Hossu i s-a oferit Mitropolia ortodoxă a Moldovei. A refuzat din nou, afirmând că el este greco-catolic. Datorită memoriilor redactate şi expediate guvernului şi difuzate, concomitent, în ţară şi străinătate, în 1956 au fost mutaţi de la Curtea de Argeş la Mănăstirea de maici Ciorogârla, din apropierea Bucureştilor, iar de acolo, după puţin timp, dispersaţi: Iuliu Hossu a fost readus la Mănăstirea Căldăruşani, Ioan Bălan a rămas la Ciorogârla, unde, la 14 august 1959 a decedat, iar Alexandru Rusu a fost transferat la Mănăstirea Cocoş, judeţul Tulcea, de unde apoi a fost ridicat şi, în 1957, judecat şi condamnat la 25 ani închisoare şi depus la Penitenciarul Gherla, unde a decedat la 9 mai 1963. Episcopul Iuliu Hossu şi-a continuat viaţa în izolare la Mănăstirea Căldăruşani până la sfârşitul vieţii. Celebra zilnic Sfânta Liturghie şi primea vizite, dar nu putea părăsi mănăstirea. Aici a primit vizita emisarului papal Giuseppe Chelli, care i-a adus vestea promovării, Cardinal „in pectore”, de către Papa Paul al VI-lea. Invitat să plece la Roma a refuzat să-şi părăsească ţara fără posibilitatea de a reveni. Preşedintele Departamentului Cultelor, George Nenciu, aştepta afară, curios să afle hotărârea Episcopului. Când s-a deschis uşa l-a întrebat:
– Înalt Preasfinţite, v-aţi înţeles?

– Da. Ne-am înţeles, răspunse Episcopul dârz şi hotărât. Rămân aici.
– Noi nu avem ce face în ţară cu un Cardinal, replică preşedintele.
– Treaba Dumneavoastră, răspunse Episcopul, rămân aici în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi.

Numirea de Cardinal „in pectore” a Episcopului dr. Iuliu Hossu şi a încă unui înalt prelat dintr-o ţară comunistă din Europa, s-a făcut în Consistoriul Papal din 28 aprilie 1969.

Episcopul Iuliu Hossu a fost primul Cardinal român provenit dintr-o Biserică românească. A mai fost şi Ştefan Vancea din Onceştii Maramureşului, Mitropolit Primat al Bisericii Romano-Catolice Maghiare, numit Cardinal de către Papa Inocenţiu al IV-lea, la 7 iulie 1243, ca ierarh romano-catolic maghiar.

Ce ingrat destin cu acest brav bărbat, care a trebuit să sufere atât de mult pentru credinţa în Dumnezeu, dragostea de Neam şi fidelitate faţă de Sfântul Scaun Apostolic al Romei! Episcop şi Cardinal, crainicul Unirii de la Alba-Iulia, membru de onoare al Academiei Române din anul 1945, decorat cu ordine şi medalii, omul care-şi împărţea salariul cu săracii, a fost insultat, scuipat, pălmuit, chinuit şi supus tuturor umilinţelor şi privaţiunilor. Şi-a sfârşit viaţa în izolare. Inima lui a încetat să mai bată la 28 mai 1970 la Spitalul Colentina din Bucureşti, având la căpătâi pe Mitropolitul Alexandru Todea, care l-a pregătit pentru ultimul drum, şi căruia i-a încredinţat să comunice tuturor celor ce l-au prigonit că i-a iertat. Ultimele lui cuvinte au fost: Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă. A fost înhumat a doua zi în Cimitirul Bellu Catolic, într-un mormânt provizoriu. La 5 martie 1973, Papa Paul al VI-lea a dezvăluit în Consistoriul papal numele Cardinalilor „in pectore” de la 28 aprilie 1969: Iuliu Hossu, Episcop Român Unit, greco-catolic, de Cluj-Gherla şi Episcopul ucrainian Trahta din Cehoslovacia.

La 7 decembrie 1982 i-au fost exhumate osemintele din mormântul provizoriu şi reînhumate într-un mormânt nou din acelaşi cimitir.

A trecut la viaţa cea fără de moarte un martir al Bisericii Române Unite, unul dintre eroii făuritori ai Neamului, un sfânt. Mormântul lui a devenit loc de pelerinaj.


În continuare dăm fragmente din ultima convorbire, ce poate fi considerată testamentară, purtată de Cardinalul Iuliu Hossu, pe patul de moarte, cu Mitropolitul şi Cardinalul de mai târziu Alexandru Todea, chemat telegrafic de rudenii la căpătâiul muribundului.

Era în 26 mai 1970.

Mitropolitul Todea sosise cu greu din Transilvania, de la Reghin, datorită inundaţiilor din luna mai a acelui an care au dereglat circulaţia trenurilor. Ajungând în Capitală la Spitalul Colentina, unde era internat Cardinalul Hossu, la orele 6,30 a intrat în „camera în care se consuma jertfa”. Lângă pat erau doi preoţi. Văzându-l, bolnavul i-a rugat pe cei doi să-i lase singuri. Rămaşi numai ei, Mitropolitul s-a aşezat pe marginea patului, iar Cardinalul a început să-i vorbească. S-a oprit în mod deosebit asupra următoarelor puncte, consemnate în Posfaţa la lucrarea omagială Cardinalul Iuliu Hossu (1885-1970):

  1. Rolul Sfintei Treimi şi al lui Isus Cristos în viaţa creştină. Ambele gânduri le-a susţinut cu un text din Sfântul Pavel: „Ştiu cui am crezut şi sunt convins că el are puterea să-mi păstreze bunul încredinţat până în ziua cea de apoi” (II Timotei 1, 12).”

    Întrebat ce înţelege prin bunul încredinţat, a răspuns:

    „Bunul încredinţat este naşterea mea, existenţa mea naturală, botezul meu, mirul meu, mărturisirile mele, împărtăşaniile mele, preoţia mea, episcopatul meu, mandatul lui Isus de a vorbi, lupta împotriva patimilor şi apoi, cea mai mare încredinţare, arestarea mea pentru credinţă, dar nu arestarea în sine, ci urmările ei, dispreţul, umilirile, înfometarea şi tot felul de privaţiuni, primirea morţii în izolare şi pus la periferia societăţii. Şi că acest bun încredinţat să-l tratez cu bune dispoziţii şi cu mulţumire interioară şi să pot spune cu toată căldura inimii mele: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu!” Marele examen îl dau acum, căci ceasul meu se apropie.”

  2. Atitudinea mea faţă de Creierul Bisericii, Sfântul Părinte:

    Te rog comunică, acum sau mai târziu Sfântului Părinte, că nu ştiu cum să mulţumesc lui Dumnezeu şi persoanei lui Isus Cristos, pentru darul neasemuit de mare de a fi în acest veac martor al încredinţării date de Isus lui Petru şi dacă Isus i-a spus lui Petru „fericit” pentru mărturisirea credinţei în divinitatea lui Cristos, eu sunt incomparabil mai fericit pentru drumul parcurs, rămânând unit cu Domnul şi rostind cu El: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. E marea mea fericire că m-am unit şi mă unesc apoi cu toţi aceia care, din clipa când Isus a rostit cuvintele de mai sus, au avut de suferit, au murit dar nu s-au despărţit de Petru prezent în Episcopul Romei. Domnul fie preamărit şi lăudat pentru că pe mine nevrednicul m-a ales să fiu şi eu între mărturisitorii marelui lăsământ a lui Isus Cristos. Şi, aşa cum am putut să spun preoţilor şi credincioşilor mei în nenumărate ocazii, „Şi eu am fost la Alba-Iulia”, tot aşa am spus de atâtea ori şi o spun pe patul morţii: Şi eu am mărturisit şi am plătit cu suferinţă Primatul Papal. Şi eu am fost între cei arestaţi pentru că nu m-am despărţit de Papa. Şi eu am servit prin suferinţă Biserica Română Unită cu Roma. Comunică, Frate Alexandre, Sfântului Părinte, acest Testament al meu.

  3. Fiindcă Biserica pe care am slujit-o eu a fost desfigurată, iar ca imagine a desfigurării ei priveşte-mă pe mine, dar eu iert din inimă pe toţi care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care şi adresez Părintelui ceresc rugăciunea Fiului său de pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor” (Luca 23, 34)… Când ceasul dreptăţii va sosi, Biserica Unită să păşească în public cu doctrina iertării, cu armonia şi pacea între oameni. Eu, în numele vostru, voi vorbi în faţa Sfintei Treimi, în faţa lui Isus şi în faţa mijlocitoarei Doamne. Fiţi tari în credinţă, nutriţi speranţă şi iubiţi-vă între voi şi iubiţi pe toţi oamenii de orice naţionalitate şi de orice confesiune!

  4. Îmbrăţişez pe toţi Fraţii mei din Dieceza Clujului şi din toată Biserica Unită. Îi binecuvântez împreună cu pe toţi credincioşii.

    Sărut masa de lucru din biroul meu. Sărut Crucifixul. Sărut pietrele de pe trotuarul pe care l-am călcat mergând la Sfânta Liturghie de la Catedrală. Sărut băncile din seminar, în care s-au rugat clericii mei. Binecuvântez pe toţi cei care au contribuit la fondul de ajutorare „Frăţiorii Domnului”, după cum binecuvântez pe toţi care au fost ajutaţi. Binecuvântez pe toţi ţăranii din toate protopopiatele, care, îmbrăcaţi în haine albe, ca şi sufletele lor, mau ascultat cu bucurie şi s-au reîntors fericiţi la casele lor. Nu i-am uitat pe cărarea suferinţelor mele. Binecuvântez pe substituţii mei din Cluj, care m-au suplinit în aceste vremuri grele, dar înălţătoare, şi au făcut tot ce au putut ca turma mică să nu fie fără păstor…”

    După aceea l-a rugat pe Mitropolitul Todea:

    „Şi acum, te rog, Frate Alexandre, ca de seară să-mi administrezi Sfântul Maslu şi să mă împărtăşeşti. După Maslu şi Împărtăşanie, te rog să-mi citeşti din Evanghelia Sfântului Ioan de la capitolul 14, 27 până la capitolul 20.”

    După ce a rostit cuvintele de mai sus, voind să spună cum începe capitolul 14, 27 „Eu vă las pacea, pacea, pacea Mea vă dau vouă”, nu a mai putut vorbi. I-a încetat graiul. Din acest moment şi până ce s-a săvârşit din viaţă nu a mai putut vorbi decât – din când în când – câte un cuvânt răzleţ.

    Conform dorinţei sale, în seara zilei de 26 mai, i s-a dat dezlegare, a fost împărtăşit şi i s-a administrat Sfântul Maslu, după care Mitropolitul a început să-i citească din Evanghelia lui Ioan. Ascultându-l i s-a luminat faţa şi se vedea pe ea atâta linişte, bucurie şi seninătate. La anumite expresii din Evanghelie, muribundul intervenea şi alterna ca un refren: „Ştiu cui am crezut”. În timpul citirii mai rostea din când în când şi „Lupta mea s-a sfârşit”.

„N-a acceptat compromisul – spune Mitropolitul Cardinal Alexandru Todea, în Postfaţa menţionată – în dauna credinţei, a Bisericii sau a naţiunii. A preferat zeghea de puşcăriaş odăjdiilor de mitropolit ortodox. N-a lepădat „ţundra de oaie” nici chiar pentru purpura de Cardinal roman, fără posibilitatea revenirii pe pământul străbun. A început martiriul, dând „mărturie bună” până la sfârşit… cu el se încheie aproape un secol de activitate pastorală, culturală, ecleziastică şi de luptă politică românească…”

Aşa mor sfinţii.

* * *

Informaţii preluate din cartea „Cei 12 Episcopi Martiri”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1998.



comuta versiunea