Întâiul episcop al Gherlei s-a născut la 24 iunie 1801, în comuna Mălădia, judeţul Sălaj, din părinţi ţărani săraci. Tatăl său a fost morar. După altă versiune, s-ar fi născut la Periceu, iar tatăl său ar fi fost păstor din Mălădia.
Studiile primare le-a urmat la Şimleul Silvaniei, iar cele medii la Carei şi Oradea. Primit în 1821 în clerul tânăr al Eparhiei Oradea, a fost trimis de episcopul Samuil Vulcan pentru studii teologice la Universitatea din Viena şi bursier intern la „Sfânta Barbara”. După patru ani de studii a fost hirotonit preot celib şi numit administrator parohial la Borozel, protopopiatul Oradea. În 1831 a fost transferat în centrul eparhial Oradea, în calitate de protocolist şi arhivar, după care a fost promovat notar şi asesor consistorial, devenind şi secretar al episcopului Samuil Vulcan. În 1835 a fost trecut iarăşi în pastoraţie şi numit paroh în Oradea, parohia Olosig. În 1837 a fost promovat canonic onorar, iar la 19 octombrie 1843 a fost numit canonic actual în Capitulul eparhial Oradea. Prin decretul imperial din 17 martie 1854 a fost numit întâiul episcop al Eparhiei nou înfiinţate a Gherlei. A fost confirmat de Sfântul Scaun prin bula din 16 decembrie 1854 a Papei Pius IX. LA 28 octombrie 1855 a fost consacrat episcop în catedrala din Blaj, odată cu episcopul Lugojului, Alexandru-Dobra, prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, asistat de nunţiul apostolic la Viena, Cardinalul Michele Viali Prela. A fost instalat la Gherla la 7 septembrie 1856 de către acelaşi mitropolit. A avut de luptat cu greutăţile începutului. Una dintre acestea a fost şi împărţirea în două a eparhiei din punct de vedere administrativ, o parte fiind situată pe teritoriul Ungariei, iar cealaltă pe al Transilvaniei, episcopia fiind nevoită a purta corespondenţă cu două guverne. Şi-a constituit capitulul catedral din 6 canonici, în frunte cu Macedon Pop, fost vicar foraneu al Rodnei.
A luat de la început măsuri pentru ridicarea pregătirii clerului. A interzis trimiterea la Blaj la cursurile de Morală de 1-2 ani a tinerilor clerici. Cu toată criza de localuri, însăşi reşedinţa fiind aşezată în casă închiriată, iar catedrala fiind micuţa biserică parohială din cartierul Candia, totuşi în noiembrie 1859 a deschis – tot în clădire închiriată – Liceul teologic regesc episcopal domestic – Academia Teologică de mai târziu – profesori fiind numiţi canonicii, iar prepozitul Macedon Pop a fost numit prodirector. Directorul era episcopul însuşi. A făcut multe vizitaţii canonice.
Bun administrator, a introdus actele de gestiune ale bunurilor şi valorilor bisericeşti şi parohiale, obligator jurnal de casă, pretinzând încheierea în fiecare an a conturilor de gestiune, numite raţiuni. La 1 ianuarie 1858 a introdus noile matricole pentru botezaţi, cununaţi şi morţi, cu rubricatura scrisă în grafie latină în locul celor cu chirilice folosite până atunci, acordând o deosebită importanţă disciplinei demografice, destul de neglijată până la el. Preoţilor le-a cerut să lase la o parte „lucrurile cele seculare şi politiceşti” fiindcă „nu se ţin de chemarea lor”. Deviza lor trebuie să fie „Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie”. A luat măsurile cele mai potrivite pentru organizarea învăţământului elementar confesional care, după Revoluţia din 1848/49 şi abolirea iobăgiei, a luat un deosebit avânt. A introdus inspectorii şcolari mireni, în fiecare comună câte unul, pentru şcoala poporală confesională sătească. Prepozitul Macedon Pop a fost numit „suprem inspector şcolar”. În 1858, a obţinut aprobarea şi în 2 ianuarie 1859 a deschis la Năsăud Preparandia greco-catolică; aceasta după zece ani de funcţionare în centrul grăniceresc, a fost transferată la Gherla.
Iubitor de neam şi bun român, episcopul s-a manifestat în mai multe acţiuni de suflet românesc:
-
În 1861 i-a făcut o frumoasă primire lui Alexandru Bohăţiel, la trecerea prin Gherla în drum de la Cluj spre Năsăud, pentru a-şi lua în primire funcţia de „căpitan suprem” (prefect) al Districtului românesc autonom, nou înfiinţat, al Năsăudului.
-
A protestat împotriva celor 58 pretinşi români care, printr-o petiţie redactată în 1860, adresată autorităţilor ungureşti odată cu introducerea cărţilor funciare, au cerut ca acestea să fie redactate în limba maghiară. Episcopul califică acţiunea lor „urâtă trădare de neam, oarbă şi ruşinoasă faptă”, fiindcă „acest privilegiu, această dreptate aparţine întregii naţiuni române şi nimeni nu are dreptul să renunţe la el fără dreptul şi învoirea întregii naţiuni”.
-
A scos din uz celebrarea liturghiei în limba slavonă din multe biserici din Maramureş, rămase de pe timpul când au aparţinut eparhiei rutene de Muncaci. I-a obligat pe preoţi să-şi cumpere cărţi liturgice, tipărite la Blaj.
Intelectual şi om de cultură, cunoscător a mai multe limbi străine, clasice şi moderne, episcopul Ioan Alexi a avut şi preocupări filologice. Încă de pe când era student teolog la Universitatea din Viena a scris o gramatică românească în limba latină: Gramatica Daco-Romana sive Valachica, latinitate donata, aucta ac in huc ordinem redacta, opere ei studio Ioannis Alexi, clerici almae dioeceseos G. R. C. Magnus Varadiniensis in caesareo regio convictu Viennensi alumni theologi absoluti. Vienne apud bibliopolam Iosephum Geistinger 1826. Gramatica lui Alexi a întrunit deosebite aprecieri din partea străinilor, pe care autorul i-a convins nu numai de romanitatea limbii române, ci şi de faptul că limba română este „cheia cercetărilor asupra originii tuturor limbilor romanice”.
Episcopul a tipărit pe cheltuiala sa Catehismul mare, mic şi mijlociu, traduse de prepozitul Macedon Pop. A mai contribuit şi la editarea altor cărţi religioase şi pedagogice.
Îmbolnăvindu-se de pneumonie, pe atunci o boală greu vindecabilă, a încetat din viaţă la 29 iunie 1863. A fost înhumat în cimitirul parohial din Gherla.
* * *
Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.