S-a născut la 16 august 1836 în comuna Istrău, judeţul Satu Mare, fiu al preotului Dumitru, nobil de Cristelec. Studiile primare şi liceale le-a urmat la Oradea. A fost elev premiant şi cu foarte bună purtare. În anul 1853 a fost trimis la Roma la Colegiul „Sf. Atanasie”. La 26 iulie 1859 a fost promovat doctor în Teologie la Institutul „De Propaganda Fide”. Revenit de la studii, la 4 noiembrie 1859 a fost hirotonit preot celib în catedrala din Oradea, prin punerea mâinilor episcopului Vasile Erdeli. După hirotonire a fost numit vice-rector seminarial şi profesor la Şcoala Normală din Oradea. În 1861 a fost numit asesor consistorial, iar în Şematismul eparhiei Oradea pe anul 1864, Ioan Sabo mai apare şi în oficiile de examinator şi fisc consistorial. La 15 mai 1867 a fost numit canonic. Posedând o frumoasă cultură şi cunoscând în afara limbilor clasice latina şi greaca, mai multe limbi moderne – pe lângă română şi maghiară mai vorbea curent italiana, franceza şi germana – episcopul Iosif Pop Silagi l-a considerat cel mai ales sfetnic al său, luându-l cu el în călătoriile oficiale la Viena şi Roma, în vederea rezolvării unor importante probleme bisericeşti. Cu o astfel de ocazie Ioan Sabo a fost prezent la Conciliul XX Ecumenic, I Vatican, când, la 28 ianuarie, la Liturghia arhierească română unită, pontificată de Mitropolitul Ioan Vancea, asistat de episcopul orădean Iosif Pop Silagi, Ioan Sabo, însoţitorul episcopului de la Oradea şi Victor Mihali de Apşa, însoţitorul mitropolitului, au servit ca diaconi. La Sinodul I Provincial, ţinut la Blaj la 1872, canonicul Ioan Sabo a fost reprezentantul episcopului Iosif Pop Silagi, rămas acasă bolnav.
După alegerea şi plecarea Episcopului Ioan Vancea de la Gherla ca mitropolit la Blaj, Episcopul I. Pop Silagi a stăruit ca în locul lui să fie numit episcop la Gherla canonicul Ioan Sabo, dar atunci Curtea vieneză l-a preferat pe Mihail Pavel. Însă, după vacantarea din nou a scaunului de la Gherla, prin plecarea lui Mihail Pavel la Oradea, prin decretul împărătesc din 18 februarie 1879 a fost numit episcop Ioan Sabo. La 15 mai 1879 a fost consacrat în catedrala din Oradea prin punerea mâinilor Episcopului Mihail Pavel, iar la 18 august acelaşi an, „în cadre strict oficiale, bisericeşti, foarte modeste” cum a preferat el însuşi, a fost instalat la Gherla.
După mai puţin de şase ani de la instalare, episcopul Ioan Sabo s-a îmbolnăvit grav, ultimii cinci ani ai vieţii căzând cu totul la pat, fiind purtat cu un cărucior dintr-o cameră într-alta. În acest context şi în aceste împrejurări trebuie să fie privită activitatea sa pastorală. Totuşi, a încercat să-şi îndeplinească îndatoririle chiriarhale cât mai bine posibil.
A participat la toate cele trei concilii provinciale, în 1872 ca delegat, iar în 1882 şi 1900 ca episcop eparhiot al Gherlei. În 1886 a vizitat Roma împreună cu toţi episcopii români uniţi, în frunte cu Mitropolitul Ioan Vancea, ad limina Apostolorum.
Episcopul Ioan Sabo conferea cu multă precauţie beneficiile, iar în privinţa distincţiilor a fost extrem de zgârcit, făcând doar câteva în cei 32 de ani de arhipăstorire. Boala nu i-a îngăduit să facă vizitaţii canonice, iar consacrări de biserici a făcut numai câteva (Şoimeni, Monor, Năsăud, Suciul de Sus şi Bistriţa). În timpul său s-a construit catedrala din Gherla, între anii 1905-1907, integral cu banii obţinuţi de episcop de la guvern, sfârşind astfel oficiul de catedrală a micuţei biserici din spatele închisorii, despre care a spus nunţiul apostolic de la Viena, Antoniu de Luca, într-o vizită făcută la Gherla: „Vos estis adhuc in Catacumbis” (Voi şi acum sunteţi tot în catacombe). Episcopul Ioan Sabo a cumpărat reşedinţa episcopală, ţinută până la el în chirie. A fost categoric împotriva celor ce negustoreau cu intenţii liturgice, în care, din păcate, a fost implicat şi memorandistul şi luptătorul naţional dr. Vasile Lucaciu, preotul din Şişeşti, fapt pentru care episcopul şi-a atras aspre critici din partea unor organe de presă româneşti, atât din Transilvania cât şi de peste munţi, suspectându-l că ar fi fost influenţat de stăpânirea maghiară. În realitate problema a avut un caracter pur bisericesc, însă – poate – timpul sancţionării aplicate de episcop n-a fost bine ales, fiindcă a coincis cu prigoana maghiară împotriva memorandiştilor. În schimb nu i-au fost socotite episcopului meritele naţionale ce-i revin în lupta cu guvernul maghiar. Aşa, a refuzat introducerea limbii maghiare în Seminarul teologic, păstrând pentru unele studii limba latină şi pentru cele mai multe limba română. A susţinut caracterul confesional român al Liceului din Năsăud în acelaşi scop, precum şi catehizarea în limba română nu numai în şcolile poporale confeşionale săteşti, ci şi în liceele de stat şi şcolile primare de stat din dieceza de Gherla. Şi, îndeosebi, cât a trăit episcopul Sabo, n-au îndrăznit să ridice problema înfiinţării episcopiei de Hajdu-Dorogh, fapt întâmplat numai după moartea sa. Fost coleg de clasă cu preşedintele Partidului Naţional Român, George Pop de Băseşti, a întreţinut cu acesta întinsă corespondenţă în problemele bisericeşti şi naţionale.
S-a stins din viaţă la 1 mai 1911. Osemintele i-au fost aşezate în cripta catedralei din Gherla.
* * *
Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.