din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
În faţa valului de insulte şi ocări aruncate asupra catolicismului şi cu deosebire asupra Bisericii Române Unite, prin care mai recent unii, în pofida realităţilor istorice, caută să inoculeze în sufletele credincioşilor neinformaţi şi, îndeosebi, ale tineretului rămas atât de dezorientat în urma propagandei marxist-ateiste de aproape o jumătate de secol, ideea că religia catolică este ungurească şi că Biserica Română Unită este o unealtă în mâinile străinilor, nu se poate tăcea. Ba monopolizează românismul exclusiv pe seama Ortodoxiei, pe care o declară în mod nejustificat lege strămoşească, deşi Ortodoxia românească de tip slavo-greco-bizantin ne-a fost impusă de străini din motive meschine, de deznaţionalizare şi exploatare. Neamul românesc – cum am arătat şi mai sus – a devenit ortodox numai prin forţa împrejurărilor istorice defavorabile, datorită acelui nefericit accident pe care istoricul Dimitrie Onciul îl numeşte „fatalul destin al istoriei”.
Creştinismul românesc nu poate fi despărţit de latinitatea neamului. Aceste două dimensiuni au luat naştere concomitent şi sunt în egală măsură de origine romană: „Dacia, prin situaţia ei ca parte integrantă a Europei centrale, s-a găsit, încă de la anul 1.000 înainte de Hristos, legată mai mult de lumea occidentală decât de cea orientală. Rezultatul nu putea să fie decât romanizarea acestei regiuni din Răsărit… formele orientale ale creştinismului şi misionarii de limbă greacă, foarte activi în Pontul Euxin, în Egeea şi în Adriatica nu au avut nici un succes printre popoarele danubiene. Nu a fost acceptat decât creştinismul de limbă latină… Apostolul goţilor, Ulfilas, discipol al grecilor, a trebuit să predice în latineşte când a avut a face cu geto-romanii de la Dunărea de jos.”215)
Slavizarea Bisericii româneşti efectuată atât de silnic, de violent, de către bulgari, începând din secolul al IX-lea, care, spre fericirea noastră, cu toată dominaţia ei de şapte secole, s-a limitat exclusiv la cler, fie străin, fie autohton slavizat, poporul rămânând în continuare latin, atât în limbă cât şi în credinţă, până azi acelaşi, atât de puternic se stabilise latinitatea în limba şi credinţa lui.
Rămâne deci foarte şubredă, ba chiar un paradox, teoria Ortodoxiei româneşti prin care se susţine că suntem latini în sânge şi greco-slavo-bizantini în credinţă. Dacă ne-am născut creştini ca neam, nu mai putem avea altă credinţă decât cea primită de la părinţii care ne-au născut. Aceştia, se ştie, n-au fost nici greci, nici bulgari, nici slavi. Au fost daci romanizaţi nu numai prin ocupaţia puterii imperiale a Romei, ci şi prin spiritualitatea ei, care n-a putut fi decât latină, atât în credinţă cât şi în limbă, elemente esenţiale existenţei noastre ca români. Deci Biserica noastră strămoşească trebuie să fie latină şi în credinţă, cum e în limbă. Aceasta a fost Biserica românească din primii aproape 1000 de ani, când credinţa a fost exprimată prin limba proprie, latina şi practicată prin ritul propriu, daco-roman, pe care ni l-au înlocuit bulgarii, scăpând de limba slavonă abia după şapte veacuri, ritul bizantin reţinându-l până azi.
Aşadar, la această Biserică Strămoşească, latină în limbă – devenită cu timpul română – şi în spiritualitate catolică, au revenit părinţii noştri la 1700 prin unirea cu Biserica Romei. Desigur, scopul unirii a fost dublu: mai întâi mântuirea sufletului: „Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletului, căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate”…216) şi în al doilea rând pentru obţinerea privilegiilor de care se bucura clerul şi credincioşii Bisericii catolice cu care se uneau: „ne mărturisim a fi mădularele cestei Biserici sfinte, catolicească a Romei prin această carte de mărturie a noastră, şi cu acele privilegiumuri voim să trăim cu care trăiesc mădularele şi popii acestei Biserici sfinte”. Privilegiile la care se face referirea sunt cele cuprinse în făgăduinţele imperiale din diplomele leopoldine: „precum înălţimea sa împăratul şi coronatul craiul nostru ne face părtaşi”.217)
Dar, nu numai că se lăsau aşteptate realizările promisiunilor imperiale, ci au fost şi atât de contestate de „staturile” privilegiate, Unio trium nationum, constituite într-o puternică autoritate, care era Dieta Transilvaniei, de atâtea ori în opoziţie cu Curtea imperială vieneză. Pe de altă parte, Curtea însăşi n-a rămas consecventă în promisiunile sale, aşa că atitudinea, atât a Curţii cât şi a dietei a provocat o legitimă reacţie din partea românilor, rămaşi în continuare tributari aceloraşi suferinţe.
Unirea cu Roma, aducându-i pe părinţii noştri în contact cu şcolile şi cultura Apusului, le-a descoperit şi le-a redat conştiinţa originii romane a neamului românesc, pierdută prin veacurile de asuprire, conştiinţă din care, în mod natural, au generat sentimentele de stăpâni ai pământului, singurii autohtoni, din veliştea lor, pe glia pe care au ajuns abia toleraţi.
Abstrăgând de cei dintâi doi episcopi uniţi, care deşi şi-au avut şi ei meritele lor – Atanasie Anghel prin însuşi faptul că a dus la bun sfârşit actul unirii, definitivând tratativele de 5 ani ale predecesorului său Teofil, pe de o parte, şi pe de altă parte încălcând, în mod fericit şi cu bună ştiinţă, porunca patriarhului Dositei al Ierusalimului de a folosi altă limbă liturgică decât cea românească; iar al doilea, Ioan Giurgiu Patachi s-a stins prea devreme din viaţă, după numai 4 ani de episcopat, în care abia a reuşit să transfere reşedinţa eparhială de la Alba Iulia la Făgăraş – întâiul adevărat conducător spiritual şi politic al românilor ardeleni a fost episcopul Inochentie Micu Clain. Când a fost ales episcop „Clain, deşi abia student al unei facultăţi de Teologie, era nu numai cel mai cult, ci singurul român cult. Român nu numai prin origine, ci român prin sentimente, fire şi indiscutabila legătură voită şi simţită cu românismul oropsit şi dispreţuit.”218) Atât în dietă, unde, numit din 1732, era întâiul şi singurul reprezentant al românilor în acest mare sfat al ţării, cât şi în relaţiile cu curtea imperială, n-a încetat, cu riscul de a fi aruncat pe fereastră din dietă, să pretindă drepturi pentru fiii neamului său „apăsaţi până la sânge”, cărora „afară de piele nu li se lasă nimic din ce să trăiască”. Angajat în lupta cu „staturile” ardelene, Inochentie s-a bazat multă vreme pe Curtea Imperială „autoarea diplomelor pline de făgăduinţe solemne pentru naţie care, la răspântia unor vremuri noi, îşi caută şi ea căi noi de ieşire dintr-o situaţie strivitoare. Curtea însăşi, având nevoie în primul rând de linişte, de recruţi, de bani şi alimente pentru armată, pe care le votau chiar aceia împotriva cărora dezlănţuise episcopul marele său război, l-a părăsit”.219) După ce s-a convins de acest lucru, episcopul n-a întârziat să-i trimită împărătesei Maria Terezia „zguduitorul memoriu din 25 noiembrie (1743), spunându-i că dacă nici de la dânsa nu obţine îndreptarea soartei naţiei, nu-i mai rămâne decât ca, împreună cu ea, cu naţia, să se adreseze lui Dumnezeu cel viu din Ceruri ca să facă el dreptate”.220) „Cele 24 memorii inaintate Curţii din Viena, altele numeroase înaintate dietei, precum şi cuvântările sale rostite cu diferite prilejuri se pot sintetiza astfel: românii să nu mai fie socotiţi «toleraţi» ci egali în drepturi cu celelalte naţiuni constituţionale, să fie reprezentaţi în guvern, în dietă, la dregătorii publici, plebea română să fie pusă pe picior de egalitate cu plebea «naţiunilor» constituţionale; naţiunea română să fie socotită între «stări»; să fie restituite iobagilor pământurile proprii, să se şteargă iobăgia în scaunele săseşti, unde oficialitatea silea pe români la robotă, cu toate că aceştia erau liberi; să se acorde dreptul de liberă strămutare iobagilor; aceştia să aibă dreptul la şcoală, la învăţarea de meserii, la intrarea în bresle; să fie redusă robota la două zile pe săptămână «căci, prin muncă neîntreruptă , iobagii se istovesc». Pentru sprijinirea acestor cereri, Inochentie Micu invocă dreptul istoric, originea, vechimea şi continuitatea românilor în Dacia: «românii sunt poporul cel mai vechi al ţării, sunt aici şi vieţuiesc neîntrerupt din timpul împăratului Traian », spune Micu. El mai invoca şi dreptul natural: numărul românilor, precum şi proporţia sarcinilor către stat purtate de ei; românii poartă de două ori mai multe sarcini decât toate celelalte naţionalităţi împreună; de aici rezultă principiul că cel ce poartă povara să simtă şi favorul (|ui sentit onus, sentiat et commodum). Revendicările lui Inochentie, sintetizate în 1744 într-un Supplex Libellus, înaintat împărătesei Maria Terezia, se refereau la întregul popor român (s. n.), la masele populare de la oraşe şi sate, la iobăgime… Când Inochentie şi-a dat seama că nu pe calea petiţiilor se pot rezolva asemenea probleme, care, realizate, ar fi zguduit şi «tulburat întregul sistem social», ci prin apelul la masele populare, prin chemarea tuturor la luptă, era prea târziu… căci cei doi stăpâni, habsburgii şi feudalii, luaseră măsurile necesare pentru preîntâmpinarea izbucnirii răscoalei şi pentru pierderea curajosului luptător”…221)
În confruntarea episcopului cu „staturile” atât de puternice şi cu Curtea imperială, la care s-a adăugat viclenia Ortodoxiei sârbeşti gata şi aceasta a interveni oricând împotriva unităţii neamului românesc, unitate realizată şi exprimată la acea vreme prin Biserica Unită şi conducătorul ei, rezultatele obţinute n-au fost pe măsura luptei şi efortului depus. Naţiunea română a rămas în continuare tolerată, şi preoţimea ei în mizeria de mai înainte. Totuşi a fost atins un mare ţel: Inochentie Micu Clain i-a dat naţiunii române un ideal politic solid care i-a călăuzit toate marile acţiuni până la biruinţa definitivă, încununată cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Pe bună dreptate repeta crainicul acestei Uniri, alt titan al Bisericii Române Unite şi al neamului Românesc, Cardinalul Iuliu Hossu: „Dacă n-ar fi fost unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj de la 3/15 mai 1848 unde s-a strigat «vrem să ne unim cu Ţara» şi, fără acestea, nu era nici Unirea din 1918”.
Înfiinţarea şcolilor din Blaj (1754). Odată cu mutarea reşedinţei episcopale de la Făgăraş, Blajul a devenit centrul bisericesc, politic şi cultural al românilor din Transilvania. Realizarea idealului politic naţional, Inochentie Micu a legat-o de pregătirea culturală a neamului. În acest scop el a pus temelia mănăstirii din Blaj, care trebuia să adăpostească atâtea instituţii de cultură. Nu a avut norocul să vadă terminate clădirile începute şi deschiderea şcolilor pentru care au fost pregătite. Dar acestea le-au deschis urmaşii lui, oameni aleşi şi formaţi de el. Aceştia au fost: Petru Pavel Aron, Silvestru Caliani, Grigore Maior, Gherontie Cotorea şi Atanasie Rednic. Toţi au fost la început elevi ai colegiului iezuit din Cluj – cum a fost şi Inochentie – după absolvirea căruia i-a trimis la Tirnavia, la Viena, la Roma. Trei dintre ei, Petru P. Aron, Atanasie Rednic şi Grigore Maior i-au fost urmaşii în scaun şi au păstorit Biserica Română Unită până în anul 1782. Ei au pus bazele şcolilor blăjene în anul 1754, sub episcopatul lui Petru P. Aron. Vom reveni asupra importaţei şi rolului acestor „fântâni ale darului”, care au fost şcolile blăjene pentru cultura şi realizarea idealului politic naţional al neamului românesc.
Răscoala lui Horia (1784-1785). De la Inochentie Micu Clain şi până la înfiinţarea Partidului Naţional Român, la 1869 şi 1881, Biserica Română Unită a fost în fruntea tuturor marilor acţiuni. Nici după aceea nu va părăsi lupta, ci va participa ca primă secondantă la programul partidului, până la izbânda definitivă. Răscoala lui Horia a fost o continuare firească a luptei începute de Inochentie, cu alte arme, dar împotriva aceloraşi opresiuni şi a aceloraşi neîmplinite făgăduinţe. Cu toate că unii confesionalişti o consideră ca răscoală ortodoxă, nu trebuie uitat că, în vara anului 1782, se prezintă la sobor la Blaj, Nicola Ursu-Horia împreună cu Giorgiu Pop Crişan şi Ioan Cloşca, însoţiţi de alţi români din mai multe sate, oameni din ambele Biserici româneşti. La Blaj păstorea Inochentie redivivus, inimosul episcop Grigore Maior. Au ţinut cu toţii sfat sub conducerea episcopului şi au adus hotărîri privitoare la răscoala proiectată. Hotărîrile au rămas secrete. Episcopul i-a dăruit atunci lui Horia o cruce de aramă aurită, pe care să jure preotul, cântăreţul bisericii şi câte cinci români din fiecare sat, pentru pregătirea răscoalei şi păstrarea secretului.222) Cum am văzut mai sus, agitaţia contra nedreptăţii sociale i-a provocat episcopul Grigore Maior demisia din episcopat, pensionarea şi trimiterea la mănăstire.
Deschizând o paranteză în legătură cu comportamentul ierarhiei ortodoxe din Transilvania faţă de răscoala de la 1784-1785 de sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan, se ştie că, la 1761, a fost restaurată în Transilvania această ierarhie, prin numirea episcopului sârb Dionisie Novacovici (1761-1767), care şi-a stabilit reşedinţa la Răşinari, iar în 1767 s-a retras din scaun. A fost urmat de alţi episcopi sârbi: Sofronie Chirilovici (1770-1774), întâiul episcop ortodox cu reşedinţa la Sibiu, apoi Ghedeon Nichitici (1783-1788) şi Gherasim Adamovici (1789-1796), mort la vârsta de 52 de ani. În 1810 va urma la scaun Vasile Moga (instalat în 1811), întâiul ierarh ortodox de origine română după unirea din 1700.
Desigur că sub raport naţional, românesc, în arhipăstorirea episcopilor sârbi menţionaţi, nu poate fi consemnat nimic pozitiv, decât cel mult semnarea, cum vom vedea în continuare, a memoriului numit Supplex Libellus Valachorum, redactat de blăjenii uniţi, de către episcopul Gherasim Adamovici, alături de Ioan Bob, episcopul greco-catolic.
Nu poate să rămână însă neconsemnată contribuţia negativă a episcopului ortodox de la Sibiu, Ghedeon Nichitici, care, pus în slujba stăpânirii austriece, i-a adus acesteia servicii deosebite pentru lichidarea răscoalei lui Horia, precum vom consemna, şi recompensa ce i s-a dat de către guvern, ca răsplată a trădării. Dăm şi noi aici, după Ioan Fruma, „Procesul şi martiriul lui Horia”, apărut în Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1947, (ca şi în revista „Deşteptarea credinţei” din Dej, nr. 2 (11) – 1991, pp. 13-14) descrierea evenimentelor:
pag. 33. Lui Mihai von Brukenthal i se dă, de altfel, în ziua de 11 octombrie 1784, ordin de la împărăţie de a se înţelege cu episcopul neunit, Ghedeon Nichitici, om fidel şi de încredere, pe care să-l trimită în ţinutul Zlatnei pentru a începe tratative cu conducătorul răscoalei (cu Horia).
pag. 47. Dar cum acţiunea mai hotărîtă a armatei, iar pe de altă parte acţiunea Episcopului Ghedeon Nichitici, începe să dea rodade, Horia devenea tot mai izolat… În consecinţă a cerut protopopului de la Abrud de a folosi această ocazie bună pentru a descoperi poporului înşelăciunile lui Horia…
pag. 54. Acţiunea episcopului Ghedeon Nichitici şi a preoţilor lui, precum şi a autorităţilor civile, care promiteau iertarea tuturor celor ce se vor întoarce liniştiţi la casele lor… aveau să grăbească obiectivul urmărit de la început: izolarea capilor răscoalei…
pag. 56. Horia a căutat să se apropie de episcopul Nichitici printr-o scrisoare din 12 noiembrie 1784, în care invită pe episcop să vină să-şi viziteze credincioşii de acolo, care-l vor primi cu bucurie. Episcopul nu primi însă mâna întinsă de Horia, plecată şi supusă…
pag. 57. Chiar şi înfrângerea ţăranilor de la Mihăileni, care avea să schimbe pentru prima dată situaţia în favoarea armatei, se datoreşte în cea mai mare parte episcopului Ghedeon Nichitici şi emisarilor săi, care ţinură de vorbă pe ţărani, până când armatele îl înconjurară.
pag. 241. „Răsplata trădării”. Sub acest titlu, autorul înşiră premiile în bani şi diplome date celor ce l-au prins pe Horia. Premierea în cadru solemn la Zlatna a făcut-o comisarul Mihai von Brukenthal. Cea mai mare sumă, 1.000 de florini, a primit-o episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, la 5 februarie 1785, iar a două, de 800 de florini, a primit-o episcopul ortodox de la Arad Petru Popovici, iar Iosif Adamovici, protopop din Abrud, a primit 30 de galbeni şi o medalie de aur…
Supllex Libellus Valachorum. Petiţia-memoriu din martie 1791, cunoscută sub numele de Supllex Libellus Valachorum, prin care românii, continuând lupta lui Inochentie Micu, au cerut, printre altele, egalitate în drepturi cu celelalte naţiuni şi reprezentarea în dietă proporţională cu numărul contribuabililor, a fost redactată de învăţaţii fii ai Bisericii Române Unite: Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, corifeii Şcolii Ardelene; Ioan Para, unul din capii mişcării naţionale din anii 1790-1792, vicarul foraneu unit al Rodnei, care caracterizează astfel situaţia disperată în care au ajuns românii după răscoala lui Horia: „Căci clerul e lipsit aproape total de orice subzistenţă, poporul este oprimat, nobilii români sunt excluşi de la funcţiuni, nu este nimeni care să se îngrijească de noi”.223) Au mai colaborat la redactare Ignatie Darabant, episcopul român unit al Oradei, conducătorul delegaţiei de prezentare la Curtea imperială, apoi oculistul Ioan Piuariu Molnar, Iosif Miheşi, Ioan Cosma, Aron Pop etc. Memoriul a fost respins. Un nou memoriu, prezentat de cei doi episcopi, Ioan Bob şi Gherasim Adamovici, primeşte răspuns de la împăratul că a luat cunoştinţă de cererile poporului român şi că va căuta să le rezolve păsurile, însă nu s-au rezolvat niciodată.224)
Şcoala Ardeleană. Exponenţii iluştri ai Şcolii Ardelene sunt: Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Petru Maior (1760-1821). Micu a studiat la Blaj şi Viena, ceilalţi doi au fost şi la Roma 5 ani. „Din cunoaşterea limbii latine şi vizitarea Romei, tinerii ardeleni au ajuns la conştiinţa latinităţii noastre. Spre deosebire de cronicarii veacurilor precedente, ardelenii se încălzesc de această constatare şi ştiu să o exploateze în favoarea lor. Constatarea originii noastre a devenit o armă de luptă împotriva impilatorilor şi un izvor de ştiinţă. În urma propagandei latiniste, românii ardeleni renasc la o nouă viaţă naţională”.225)
„Iluminaţi cu multă documentaţie asupra latinităţii noastre, blăjenii încep cu ardoare vrednică de laudă să demonstreze nobleţea neamului… Câteştrei au făcut opere istorice… Problema limbii le stă mai cu seamă pe suflet celor trei mari blăjeni. Limba trebuie să fie o icoană a romanităţii noastre. Slova cirilică înstrăina ochiul neprietenului şi de aceea Clain, (Samuil n. n.) cel dintâi adoptă într-o Carte de Rogacioni pentru evlavia homului chrestin (Viena 1779) litera latină în chip sistematic, dând la sfârşit şi norme de scriere.”226) La începutul secolului al XIX-lea dominaţia Şcolii Ardelene în activitatea naţională şi culturală românească a fost totală. Crescuţi în spiritul latinist al corifeilor Şcolii Ardelene, care au pus la baza activităţii lor Istoria şi Filologia, ideea Unităţii naţionale a tuturor românilor de pe teritoriul vechii Dacii, discipolii şi continuatorii acestora au fructificat ideile şi gândurile lor. Meritul principal în deşteptarea sentimentelor naţionale şi, implicit, a culturii, legate atât de mult de romanitate, îl vor avea dascălii şcolilor blăjene şi ucenicii lor din care s-a ridicat protipendada românească, atât de implicaţi în activitatea revoluţionară de la 1848, iar Blajul, ca localitate, a devenit „Mica Romă” a Transilvaniei. În 1826 a apărut la Blaj Simion Bărnuţiu, ca şcolar, unde a studiat „până în 1829 filosofia şi teologia, cunoscând acum pentru întâia oară un mediu intelectual românesc”.227) În acelaşi timp ajung la Blaj, la studii, ca şi Bărnuţiu, mai întâi elevi şi apoi cu toţii profesori, Timotei Cipariu şi George Bariţiu. În 1835 Timotei Cipariu întrerupe tipăritul cirilic al cărţilor bisericeşti, editând la Blaj Orologionul (Ciaslovul) cu litere latine. Simion Bărnuţiu va ajunge primul om politic al Naţiunii Române din Transilvania, T. Cipariu, filologul recunoscut ca „părintele filologiei române”, iar G. Bariţiu, în calitate de redactor al celor două publicaţii de la Braşov, „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, luptătorul cu cuvântul scris şi istoricul Transilvaniei, „pre două sute de ani din urmă”.
Pe lângă funcţia de profesor, Bărnuţiu deţinea din 1834 şi pe cea de secretar al consistorului episcopesc din Blaj. Mai era în această funcţie la 1842, când dieta din Cluj „alcătuită din 310 membri, dintre care 283 erau nobili maghiari şi 27 patricieni saşi, dar în care românii, ce formau majoritatea populaţiei, nu aveau nici un reprezentant, a votat la 31 ianuarie un articol de lege prin care, într-un termen de zece ani, limba maghiară se introducea ca limbă obligatorie pentru toate autorităţile şi instituţiile din Transilvania, pentru toate şcolile, cu anumite excepţii în favoarea saşilor, pentru toţi funcţionarii, preconizându-se totodată luarea de măsuri administrative ca însuşi poporul de rând al românilor să înveţe ungureşte”. Dar consistorul din Blaj, convocat, în lipsa episcopului Ioan Lemeni, de către prepozitul şi vicarul Simion Crainic la 15 februarie 1842, în urma unei viguroase motivări istorice şi filologice a lui Bărnuţiu „a redactat un demn şi cutezător protest împotriva acestei odioase legi: «Mărturisim, se afirma în protest, că nu numai după zece ani, dar nici după zece veacuri, ba niciodată, în vecii vecilor, noi şi naţiunea noastră nu putem fi obligaţi printr-o lege care, pentru obiceiurile şi credinţa noastră, pregăteşte un pericol şi un obstacol, iar pentru naţionalitatea română ruină şi pieire»”.228) Din păcate, istoriografia confesionalistă caută să pună în sarcina episcopului Ioan Lemeni litigiul acestuia cu Bărnuţiu, pe seama acestei opoziţii împotriva maghiarizării. În realitate conflictul dintre cei doi a fost de natură exclusiv eclesiastică. Pe de altă parte, se omite Sibiul ortodox care, sub episcopul Vasile Moga, nu a reacţionat în nici un fel împotriva măsurilor de maghiarizare luate de dietă, conformându-se întrutotul.
Revoluţia din 1848-1849. Pregătirea spirituală a mişcării revoluţionare din 1848-49 din Transilvania îşi are baza în Unirea de la 1700 cu Roma. Prin trimiterea tinerilor clerici la şcolile din Apus, cu deosebire la Roma, aceştia au luat la cunoştinţă de latinitatea şi continuitatea românilor pe pământul vechii Dacii. Întorşi acasă, au găsit în şcolile Blajului condiţii optime pentru răspândirea cunoştinţelor lor istorice despre originea şi autohtonia românilor, din care rezultă în mod natural că trebuie să câştige toate drepturile ce le-au fost răpite în cursul timpului de noii ocupanţi ai pământului străbun. „Scrierile istorice ale corifeilor Şcolii Ardelene aduc asemenea învăţături şi îndemnuri. Primul argument descoperit şi utilizat a fost latinitatea limbii române, care a dus la apariţia studiilor filologice, gramatici şi dicţionare, şi au impus înlocuirea alfabetului cirilic cu scrierea latină, scriere pierdută prin slavizarea limbii liturgice. Toate gramaticile şi dicţionarele din această vreme au ca scop dovedirea latinităţii române şi eliminarea cuvintelor de origine străină”.229) Din propaganda istorico-filologică s-a dezvoltat pregătirea politică, argumentele istorico-filologice fiind folosite în scopul obţinerii drepturillor politice, miile de absolvenţi ai şcolilor greco-catolice din Blaj au răspândit aceste idei pe întreg cuprinsul Transilvaniei, preoţii pătrunzând până în cele mai mici cătune, iar ceilalţi intelectuali, aşezaţi cu deosebire în oraşe, au format acolo puternice nuclee ale românismului. Alţii au trecut Carpaţii în Ţara Românească şi Moldova. „Şcoala stăpânea totul, spune N. Iorga, şi Blajul acesta din veacul al XVIII-lea nu era decât o imensă sală de clasă în care oricând era un profesor, văzut ori nevăzut, dar întotdeauna foarte hotărît şi rigid în cererea de îndeplinire formală absolută a unei eterne datorii”.230) Presa din Transilvania a avut de asemenea un rol hotărît, în care meritele lui George Bariţiu sunt de excepţie cu „Foaia Săptămânii”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” şi mai ales „Gazeta de Transilvania”, „ziarele lui Bariţiu fiind cea mai importantă şcoală naţională a timpului”.231) „Meritele Gazetei pentru cultura şi deşteptarea naţională, spunea Al. Papiu Ilarian, nimeni nu e în stare să le poată descrie după cuviinţă… Nicăieri nu a fost vreodată un organ de publicitate mai binevenit decât Gazeta de Transilvania atunci în mijlocul naţiunii române… Acest organ naţional i-a atras pe români de la indiferentismul politic în care-i scufundase constituţiunea ungurească cea barbară, la câmpul vieţii politice”.232) Pentru desfăşurarea Adunării Naţionale de la 3/15 mai 1848 a fost desemnat Blajul, catedrala şi Câmpia Libertăţii. Convocarea, în lipsa altor posibilităţi de difuzare, a fost făcută de teologii seminarului şi elevii claselor superioare ale şcolilor din Blaj, trimişi pe toate satele să lanseze chemarea la adunare. Cu toate cele întâmplate după 1700 între uniţi şi neuniţi, cu toate meritele deosebite ale Bisericii Unite în desfăşurarea evenimentelor pregătitoare revoluţiei, bărbaţii înţelepţi ai vremii au chibzuit că numai o activitate conjugată a românilor din cele două Biserici surori poate exprima deplina unitate a neamului, au decis ca Adunarea să fie prezidată de cei doi episcopi, Ioan Lemeni şi Andrei Şaguna, deşi acesta din urmă abia fu numit episcop în februarie 1848, în urma alegerilor ţinute în 1847 la Turda (a fost vicar al eparhiei Sibiului din vara anului 1846, după moartea Episcopului Vasile Moga – 1845).233) Totuşi, rolul conducător în organizarea şi desfăşurarea Adunării a revenit lui S. Bărnuţiu şi G. Bariţiu, vicepreşedinţi, şi Al. Papiu Ilarian, secretar, toţi fii ai Bisericii Române Unite.
Între prefecţii, tribunii şi centurionii celor 15 legiuni comandate de Avram Iancu, deşi au fost din ambele confesiuni româneşti, a domnit unitatea şi frăţia, fiind recrutaţi din intelectualitatea românească din Ardeal, formată, în marea ei majoritate, în şcolile Blajului, înfiinţate cu aproape o sută de ani înainte. La venirea lui Şaguna în Transilvania, neuniţii nu aveau la Sibiu decât un seminar cu cursuri de şase luni pentru pregătirea preoţilor şi un curs pedagogic de şase săptămâni pentru formarea învăţătorilor confesionali. Prima şcoală de învăţământ mediu a confesiunii ortodoxe din Ardeal va lua fiinţă în 1850, Gimnaziul din Braşov. Dar abia în 1866 a dat primii absolvenţi cu examen de maturitate. Gimnaziul din Brad, înfiinţat în 1862 ca gimnaziu naţional român numai în 1868, la sfatul şi insistenţele lui A. Şaguna a devenit confesional: „Gimnaziul naţional român de legea greco-orientală şi gimnaziul mare cu 8 clase”, dar în anul şcolar 1872-1873, din lipsă de fonduri, clasa a V-a a fost suspendată, rămânând numai gimnaziul cu patru clase.