din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite
pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu
VICTOR BÂRSAN, publicist: „Biserica Română Unită a fost desfiinţată în mod abuziv, în 1948, şi a intrat în legalitate după Revoluţie. Recent au apărut în presă relatări ale unor adevăruri privind chestiunea uniaţiei, care, după opinia autorului lor, nu se cunosc. (Aluzie la articolul serial al pr. prof. Mircea Păcurariu, „Adevăruri care nu se cunosc”, apărut în mai multe publicaţii, inclusiv „România Liberă”, n.n.). Mai există şi alte adevăruri, mult mai dureroase, care se cunosc prea puţin şi despre care n-am auzit încă vorbindu-se. Anume: Toţi cei şase episcopi greco-catolici, în funcţie în 1948, au fost arestaţi încă înainte de declaraţia de dizolvare a Bisericii Române Unite şi au murit în închisoare. Cea dintâi victimă a fost episcopul vicar al Bucureştilor, Vasile Aftenie, care a fost bătut în temniţele Ministerului de Interne până când i s-a zdrobit capul, murind în primele zile de detenţie. Mormântul său, loc de pelerinaj la Cimitirul Belu-Catolic, era marcat doar de iniţialele A. V.; până mai ieri nu i s-a putut scrie numele pe cruce. Pentru ca Biserica să nu rămână fără arhierei, s-a mai consacrat, în 1949-1950, o nouă generaţie de episcopi. În plină teroare comunistă, aceşti oameni au acceptat să îmbrace cămaşa morţii pentru a nu lăsa turma fără păstor… De ce păcate s-au făcut vinovaţi aceşti clerici pentru a li se zdrobi capul ca unor şerpi veninoşi? Principalul păcat al Bisericii Unite este grija pentru supravieţuirea naţională a românilor din Transilvania… Clericii uniţi nu s-au ocupat atât de dispute teologice, cât de ridicarea şi educarea poporului român din Transilvania. S-a impus, tot mai puternică, conştiinţa latinităţii. A luat fiinţă Şcoala Ardeleană. Tot secolul trecut a fost creat de mari personalităţi formate de şcoala Blajului: Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurian, George Bariţiu, Andrei Mureşanu – căruia-i datorăm „Deşteaptă-te, Române!” Peste 2000 de profesori formaţi la Blaj au funcţionat în Regat… Blajul, la vederea căruia tânărul Eminescu exclamase entuziast „Te salut, Romă Mică!”, adăpostea o bibliotecă de excepţională valoare. O bună parte din ea s-a distrus, fiind arsă sau retopită. Ştefan Manciulea, profesor la Universitatea din Cluj, care şi-a dedicat decenii de viaţă modernizării bibliotecii, a fost supus unei lungi detenţii; după eliberare, timp de zece ani a fost măturător al străzilor Blajului. În 1948, după arestarea episcopilor, 500 de preoţi greco-catolici au fost întemniţaţi şi terorizaţi… Libertatea dată de curând cultului greco-catolic este desigur salutară, dar aceasta este doar o primă etapă dintr-un lung şir de reparaţii care trabuie să le primească Biserica Unită. Slujbele au loc fie în case particulare, fie sub cerul liber: la Cluj şi Baia Mare, la liturghiile care s-au oficiat în pieţe au participat 6000-8000 de credincioşi. Îndrăznesc să sper că aceşti oameni, urmaşii vajnicilor luptători pentru menţinerea fiinţei româneşti în Ardeal, merită toată dragostea noastră, merită să se integreze armonios în viaţa noastră religioasă şi culturală”. (s.n.)
(Extras din articolul „Alte adevăruri nu se cunosc”, publicat în Suplimentul de duminică „Lumea creştină”, al ziarului „România Liberă” din 17 februarie 1990, pag. IV).
V. I. S. (VASILE I. SAV), scriitor şi publicist: „Am citit cu bucurie întristată, Nr. 1, serie nouă, al publicaţiei religioase, editată de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Renaşterea, al cărei fondator a fost, în 1923 (după Marea Unire), Nicolae Ivan… Cu bucurie întristată, pentru că, citind articolul semnat de Pr. Prof. Mircea Păcurariu, „Pagini din istoria bisericească a românilor transilvăneni” (patru pagini de revistă, în care mai bine de o treime se ocupă de Biserica Unită (!), pigmentând „erezia” unirii cu Biserica Romei), mi-am dat seama că acest braţ al fiinţei neamului foloseşte uneltele lui Cain, împotriva celuilalt braţ al acestei fiinţe, Biserica Greco-Catolică… îl judec nu prin adevărurile care le exprimă, ci prin cele care le trece sub tăcere; aşadar tăinuirea premeditată, căci nu mi-am închipuit niciodată că un om de bună-credinţă, necum un slujitor al Bisericii, ar putea vorbi de Unirea cu Biserica Romei, acum în libertate, neamintind nimic nici despre Şcoala Ardeleană şi martirii ei (îl întreb pe Pr. Prof. M. P., „fost-ar fi fost, oare, cu putinţă realizarea Statului Naţional Român în 1918, fără seminţele roditoare al acestei mişcări de răsunet european?), nici, în fine, despre martirii (cei 12 episcopi şi nenumăraţi preoţi şi credincioşi) samavolnicului decret de la 1 decembrie 1948. Dacă s-ar gândi să-mi (şi) răspundă la această întrebare, Prof. Pr. M. P. nu ar putea-o face decât aducând cuvenitul elogiu (aşa cum au făcut-o, de-a lungul secolelor, adevăraţii oameni de cultură ai neamului) atât întreitului act politic, cultural şi, cu timpul, şi de credinţă care a fost Unirea cu Biserica Romei, cât şi martirilor vechi şi noi ai acestei Biserici. Este urât articolul Pr. Prof. M. P., mai mult, este hidos. Şi cred că atât Inochentie Micu Clain, cât şi Iuliu Hossu, în sferele eterate ale Paradisului, îşi fac semnul crucii, rostind un apage, Satana! (Pleacă de aici, Satana! n.n.). Judeca-l vor oare capii săi? Nu cred, pentru că… În decembrie 1989, un Decret a abandonat samavolnicia din 1948. Greco-Catolicismul a fost pus pe deplin în drepturi. Pe deplin, adică recunoscându-i-se restituirea integrală a tot şi a toate, aşa cum i se cuvine unei adevărate renaşteri. Dar tocmai ei, capii ortodocşi, scăpaţi şi ei din infernul roşu, se opun. Ei, care nu cred în Purgatoriu, au instituit aici, în România (post) revoluţionară, survolând timpul, un Purgatoriu al lor, pentru fraţii lor, pe care îi aruncă în catacombele intemperiilor: Dumnezeu al părinţilor noştri, Tu, care eşti zelos, îi vei putea oare ierta? (!)”.
(Extras din articolul „Purgatoriul ortodox”, publicat în săptămânalul „Gazeta de vineri” din Cluj, Anul I, nr. 3, pag. 2).
Dr. MIRCEA SIMION POP, medic: „Doamne, de ce oare a fost colaboraţionistă cu Antihristul însuşi ramura Ortodoxiei româneşti, aparţinând minunatei Biserici a Orientului Creştin, care a strălucit în veacuri, în mistică şi asceză, în profunzimea credinţei, ca şi în poezia neasemuită a limbajului liturghic? De ce oare sacerdoţii ei (onoare excepţiilor) nu au reuşit să reflecte cu adevărat în puritatea inimilor lor chipul transfigurat de suferinţă răscumpărătoare a Domnului nostru CRISTOS REGE, care domneşte şi învinge? De ce în ceasul de răscruce care ne copleşeşte pe toţi (pe planuri diferite însă) nu are tăria morală să recunoască, tacit dacă nu public, greşelile trecutului, încetând persecuţia împotriva fraţilor lor? De ce ni se contestă dreptul legitim la existenţă? E bine ştiut că fraţii români ne-au luat dreptul la credinţă, şi nu maghiarii… Cei care ne contestă patriotismul nu au autoritatea morală să dea lecţii, pentru că NU greco-catolicii au introdus limba slavonă şi limba greacă în Biserică. Nu greco-catolicii ci baronul Andrei Şaguna a aresta-o pe Ecaterina Varga în 1847. Nu greco-catolicii, ci mitropolitul Mangra şi Miron Cristea au afurisit armatele române în 1916. Când autorităţile maghiare au dat dispoziţii să se introducă limba maghiară în cancelaria bisericească, Ortodoxia a introdus-o imediat, iar Biserica Română Unită a răspuns: „Nici acum, nici peste 10 ani, nici în vecii vecilor”, prin Simion Crainic, prepozitul episcopiei Blajului şi Simion Bărnuţiu, secretar consistorial (1841). În timp ce episcopii uniţi erau închişi sub regimul stalinist, tot episcopatul ortodox a colaborat şi elogiat conducerea comunistă din ţara noastră. Cu o zi înainte de debarcarea lui Ceauşescu, patriarhul Teoctist l-a omagiat pe tiran, iar Biserica noastră a continuat să rămână în opoziţie şi în afara legii… Oare aşa s-a gândit Hristos?”.
(Extras din articolul „Biserică în suferinţă”, publicat în „Adevărul în Libertate” din Cluj, anul II, nr. 79, din 25 martie 1990).
DORU CRISTOI, preot ortodox, Cebza, jud. Timiş: „Ceea ce a făcut marea şi veşnica Romă pentru civilizaţia neamului omenesc, acelaşi lucru l-a făcut şi Mica Romă (Blajul, n.n.) pentru români. Din Blaj „a răsărit soarele românilor” – a spus-o marele român I. Heliade-Rădulescu. În Blaj s-a deschis „Fântâna Darurilor”, cele dintâi şi cele mai renumite şcoli româneşti, la care au alergat copiii nobililor şi ai iobagilor români, ca să-şi astâmpere setea după ştiinţă şi să devină apostoli ai neamului. Printre aceştia amintim pe: Samuil Micu, Gheorghe Şincai… Petru Maior, care au deşteptat în sufletul neamului nostru credinţa semănată pe vremuri de Miron Costin, că suntem o viţă străbună, oţelită şi cuceritoare, că suntem sânge de roman. Tot din Blaj au pornit acei care au fost printre primii cercetători cu deamănuntul a problemelor limbii române, August Treboniu Laurian, Papiu Ilarian, Timotei Cipariu ş. a. Ei au studiat semnul nemuririi neamului, graiul strămoşesc… Dar să nu fiu acuzat că un preot ortodox laudă cu atâta suflet, că pune atâta patos în cuvânt, voi da mai jos părerile unor cărturari români, despre Blajul atât de drag nouă românilor. Cu ocazia vizitei scriitorilor, în anul 1923, la Blaj, cunoscutul scriitor Victor Eftimiu a rostit următoarele cuvinte: „Scriitorii români, în drumul lor prin frumoasele oraşe ale Ardealului, sosesc în Blaj cu inima plină de sfântă emoţie. Blaj, cuvânt magic, cuvânt răscolitor de amintiri auguste, cetatea conştiinţei româneşti, nume ales între toate, îţi aduc salutul smerit al purtătorilor cuvântului strămoşesc. Aici a vibrat sentimentul, cultura şi idealul naţional. Domnilor, aici s-au ridicat şi au predicat vlădicii trecuţi de-acum în rândul sfinţilor, cărturari de frunte, învăţători înţelepţi cu dragoste de neam şi de sfânta noastră Biserică. Fie numele lor în veci binecuvântat. Recunoştinţa noastră le cântă cânturi de preamărire… Salve, cetate latină în mijlocul unui popor latin, despărţit de marea lui familie occidentală şi aruncat între sciţii de ieri, slavii, maghiarii şi germanii de azi… Salve, simbol veşnic al românismului biruitor, păstrător al datinilor sfinte, Panteon al neamului, Fântână de apă vie, Blaj, suflet din sufletul Romei eterne. Cetate a Blajului, mărire ţie!” Profesorul universitar Seulescu aduce un prinos admirabil Blajului, numindu-l «Focar de licărire al întregului neam românesc, Blajul sfânt al întregii Românii» Desigur sunt nenumărate elogii aduse Blajului de atâţia literaţi, istorici, politicieni. În Blaj a bătut totdeauna o inimă românească, a primit la sânul său şi a ajutat cu toată dragoste creştinească pe toţi românii şi aşa trebuie să fie şi de acum încolo”. (s.n.).
(Extras din articolul, „Blajul, o privire spre trecut”, publicat în revista „Viaţa Creşină” din Cluj, nr. 21/XII-1990, pag. 3).
ION M. BOTA, doctor în istorie, profesor: „Numeroase instituţii culturale, aflate sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal şi Banat, au fost întemeiate şi cu concursul neprecupeţit al arhiereilor români uniţi, care au trimis din Blaj primii dascăli fondatori: G. Bariţiu, Andrei Mureşanu, Iacob Mureşanu la Braşov, înfiintând Şcolile Centrale devenite Liceul „A. Şaguna”; la Arad Samuil Vulcan a obţinut de la împărat înfiinţarea Preparandiei în 1812. Un mare număr de intelectuali români ardeleni, formaţi majoritatea în şcolile Blajului, au trecut Carpaţii în „Ţară”, aducându-şi contribuţia la organizarea şi dezvoltarea întregului învăţământ în Principatele Române, la culturalizarea poporului român, la dezvoltarea culturii naţionale unitare… Ocuparea României de către Armata Sovietică, a marcat subjugarea poporului român Moscovei. Printre principalele obiective ale politicii staliniste a fost desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, considerată de guvernanţii comunişti citadela sufletului românesc… Ierarhii ortodocşi, înfrăţiţi cu autorităţile comuniste, au trecut la desfăşurarea unei propagande ostile şi ponegritoare a ierarhilor, clerului şi poporului credincios unit… apoi la trecerea forţată ori „din oficiu” a credincioşilor români uniţi la „ortodoxie” şi la arestarea şi întemniţarea tuturor episcopilor români uniţi, a sute de preoţi şi credincioşi numai prin faptul că au refuzat să se lepede de credinţa moşilor şi strămoşilor lor… Desfiinţarea Bisericii Române Unite în octombrie-decembrie 1948 a fost un act politic anticonstituţional, ilegal abuziv şi represiv, antinaţional, antidemocratic, înfăptuit de Partidul şi Guvernul Comunist, care s-a folosit de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române ca de o unealtă docilă şi, ca atare, aşa zisa revenire a unor credincioşi şi a unor preoţi greco-catolici, sub imperiul forţei şi teroarei, la Biserica Ortodoxă Română este nulă şi neavenită… Predarea de către stat a bisericilor, caselor parohiale, eclejiilor, mănăstirilor şi atâtor bunuri materiale aparţinătoare până la 1 decembrie 1948 Bisericii Române Unite ca instituţie, persoană juridică, Bisericii Ortodoxe Române, bunuri înscrise şi astăzi în cărţile funciare ca proprietate exclusivă a Bisericii Române Unite, nu s-a făcut prin decizia liberă a comunităţii credincioşilor, ci prin hotărîrea samavolnică, ilegală, abuzivă şi represivă a autorităţilor statului comunist, secondate de delegaţi clerici şi mireni „ortodocşi”… Pe de altă parte, art. 36 din Decretul Nr. 177 din 1948, prevede clar că averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă, aparţine de drept statului. Ca atare, patrimoniul Bisericii Române Unite a fost preluat în întregime de stat, inclusiv lăcaşurile de cult şi casele parohiale din toate parohiile şi filialele lor, conf. art. 2 din decretul 358 din 1948, de către delegaţii primăriilor şi prefecturilor, fapt confirmat de procesele verbale şi inventarele încheiate, iar aceşti delegaţi le-au predat delegaţiilor Bisericii Ortodoxe… Ca atare, statul român actual, succesorul legitim al statului comunist de ieri, are dreptul şi obligaţia de a restitui întregul patrimoniu material (biserici, case parohiale etc.) avut de Biserica Română Unită la 1 dec. 1948, indiferent în posesia cui s-ar afla. Că în unele localităţi credincioşii greco-catolici nu mai vreau să rămână în credinţa moşilor şi strămoşilor lor greco-catolici, este o afirmaţie fără temei. În condiţiile de deplină libertate, fără nici o presiune asupra conştiinţei lor din partea preoţimii ortodoxe, cu certitudine că majoritatea zdrobitoare doreşte să trăiască în religia greco-catolică… Numai propaganda ostilă uniţilor, desfăşurată de preoţimea ortodoxă, sprijinită tacit şi uneori şi făţiş de unele autorităţi locale şi la nivel de judeţ mai ţine în „Ortodoxie” milioane de români uniţi. Oricât s-ar strădui să falsifice adevărul istoric cei dornici de a reduce la tăcere glasul milioanelor de români uniţi, încadraţi cu forţa ori „din oficiu” în 1948 în Biserica Ortodoxă Română, sprijinită cu toate mijloacele inumane de autorităţile comuniste, este sigur că nu vor reuşi. Unii dintre aceştia propun un referendum pentru a vedea obţiunea credincioşilor pentru Ortodoxie sau Geco-Catolicism. Având şi astăzi în stăpânirea lor nelegitimă, abuzivă, lăcaşurile de cult răpite, casele parohiale şi alte bunuri răpite în 1948 de la Biserica Română Unită, încadrând cu forţa, fără nici un referendum, credincioşii români uniţi în subordinea ierarhiei ortodoxe, bucurându-se de sprijinul unor autorităţi de stat, cu siguranţă că pot şi acum influenţa voinţa liber exprimată a credincioşilor în rândul cărora au creat comitete şi paracomitete favorabile lor. Unde au apărut şi apar credincioşi români-uniţi, dornici de a li se reda bisericile şi casele parohiale, sunt alungaţi şi maltrataţi de cei cărora li s-au oferit şi creat felurite privilegii… Fără această restituire integrală a patrimoniului material al Bisericii Române Unite, nu poate fi pace şi unitate. La baza păcii şi dragostei frăţeşti stă respectarea justiţiei sociale… Suntem siguri că până la urmă dreptatea va triumfa”.
(Extras din articolul „Mărturisind numai adevărul”, publicat în revistă „Viaţa Creştină” din Cluj, serie nouă, anul II, nr. 5/27 martie 1991.)
ALEXANDRU GHE. NETEA, cadru universitar, publicist: „Biserica Ortodoxă Română a fost tot timpul sub influenţa clericilor slavi sau greci. Din păcate, cu regret trebuie specificat că B. O. R. a fost mai tot timpul sub influenţa unor ierarhi bulgari, sârbi sau greci. Aceştia aveau tot interesul să menţină separaţia de Roma a românilor, ei erau interesaţi mai mult de veniturile mari care le realizau în Principatele Române, călugării greci preferau mănăstirile româneşti, oricăror altor mănăstiri, deoarece pe moşiile acestor mănăstiri lucrau zeci de mii de „români” şi ţigani. Aşa se explică faptul că o mare parte din voievozii Principatelor Române au încercat să scape de influenţa lor (Matei Basarab a trecut în posesia statului 22 de mănăstiri închinate Muntelui Athos, iar domnitorul Al. I. Cuza le-a secularizat pe toate). Odată cu apariţia statului rus, acesta a încercat prin toate mijloacele să-şi extindă dominaţia asupra Principatelor Române, acţiune la care se opunea Apusul, bineînţeles prin Biserica Catolică. Marele om de cultură român, N. Iorga, atrage atenţia asupra acestui fapt în Istoria Românilor din Ardeal (vol. I, pag. 403, ed. 1913): „E de netăgăduit, şi poate că actele vor ieşi cândva la iveală, că era un plan politic în această propagandă a naţionalismului ortodox, purtată de sârbi şi legături se pot bănui despre partea Rusiei.” Actul de la 1700 a salvat neamul românesc de la calvinizare. Fiind supusă acestor influenţe, nu a lipsit mult ca românii să-şi uite originile. Cei care au trezit la realitate naţia română au fost ardelenii, la 1700, prin actul de unire a unei părţi din Biserica Ortodoxă… cu Biserica Catolică (universală). Deci, prin acest act, Biserica Greco-Catolică este posesoarea unei credinţe adevărate şi universale. Trebuie arătat că această unire s-a făcut de bună voie, altfel nu s-ar explica rezistenţa clerului şi credincioşilor la toate încercările prin care au trecut în aceşti aproape 300 de ani. Nu este de neglijat nici faptul că unirea de la 1700 s-a făcut cu recunoaşterea celor patru puncte dogmatice, dar cu condiţia de nediscutat ca Biserica Greco-Catolică să-şi păstreze întreg ritul răsăritean. De altfel, acest lucru este reafirmat de Papa Pius al IX-lea prin Bula ECCLESIAM CHRISTI din 26. XI. 1853: „Pentru toate timpurile Provincia Bisericească Greco-Catolică Unită, cu limba românească, având ritul propriu. Această lege greco-catolică îşi păstrează pentru totdeauna ritul oriental român”. Deci, a afirma că prin actul de la 1700 românii ardeleni s-au maghiarizat, este un act de impietate faţă de memoria acestor oameni care, prin acest act, şi-au dovedit dragostea faţă de ţară, limbă şi popor, pe care prin acest act l-au salvat de la calvinizare şi deznaţionalizare. Nu cred că revenirea la credinţa dintru început, care vorbeşte prin gura papilor, că revenirea în credinţa adevărată (ortodoxă) şi universală (catolică) este o trădare de neam şi ţară”.
(Extras din articolul „Golgota sau Calvarul Bisericii Greco-Catolice”, publicat în „Alianţa Civică” din Cluj, anul I, nr. 1, decembrie 1990, pag. 7).
Dr. EUGEN POPA, prof. de Teologie. Este unul dintre cei 25 preoţi arestaţi în octombrie 1948, depuşi la Mănăstirea Neamţ, apoi transferaţi la Mănăstirea Căldăruşani şi la Sighetu Marmaţiei. Din amintirile sale rezultă că nu trebuie confundată o parte din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române atât de duşmănoasă Bisericii Române Unite, cu masa de preoţi şi credincioşi ai Bisericii Ortodoxe.
„După o noapte petrecută într-o celulă cu două priciuri din beton şi două pături, cei zece preoţi „culeşi” de la Blaj, au fost transportaţi la Mănăstirea Neamţ, unde au sosit şi preoţii din celelalte dieceze, (în total 25 persoane). Toţi au fost „cazaţi” într-un dormitor de la etajul unei şcoli de cântăreţi, evacuată de elevi dar acum păzită de sentinele. Nimeni nu putea părăsi camera decât pentru a coborî în curte – cu soldatul înarmat la spate – pentru a aduce apă şi lemne. La fel, nimeni nu putea trece peste gardul de sârmă, care înconjura clădirea păzită de sentinele. Unul singur a mai putut intra în acea încăpere în care domnea, totuşi, reculegerea şi seninătatea. Acest privilegiu l-a avut P.S.Teoctist Arăpaş, vicar patriarhal (azi patriarhul B.O.R., n.n.). Scopul vizitei, din care nu lipsea comandantul plutonului de gardă, înaltul oaspete a cerut celor arestaţi să treacă la Ortodoxie. La argumentul preoţilor, P.S. Sa a răspuns că nu a venit să discute (nu avea argumente în favoarea sa), ci doar să facă o propunere. Apoi a avertizat: „dacă nu acceptaţi, I.P.S. Patriarh îşi va lua mâna protectoare (sic) de pe capetele voastre”. Oare când mâna aceea i-a ocrotit şi când a fost luată de pe capul celor arestaţi? Dar nu se pote uita atenţia călugărilor care, folosindu-se de bunăvoinţa soldaţilor, trimiteau prescură şi vin pentru Sfânta Liturghie.
În luna februarie 1949, preoţii greco-catolici internaţi la Neamţ, au fost transferaţi la Mănăstirea Căldăruşani, unde au fost aduşi şi episcopii „cazaţi” până atunci la Dragoslavele. O fostă şcoală deteriorată de cutremur, înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată, aştepta să primească pe mărturisitorii credinţei, primiţi cu bunăvoinţă de către plutonul de soldaţi care asigurau paza. Ziua sosirii la Căldăruşani coincidea cu prinderea postului de Paşti. În acea zi, cei sosiţi nu erau prevăzuţi cu raţie de mâncare. Totuşi, seara, călugării au renunţat la cina de lăsatul secului, lapte bătut şi plăcintă cu brânză, în favoarea celor nemâncaţi de 24 de ore.
De altfel, semne de atenţie şi simpatie n-au lipsit nici din partea altor membri ai mănăstirii. Un diacon făcea legătura cu cunoştinţe din Bucureşti ale deţinuţilor, aducând scrisori. Un preot arunca peste gardul de sârmă câte un cartof scobit, în care se găsea câte o scrisoare cu noutăţi din lume; un bătrân care păzea vitele, la observaţia soldatului de pază că se apropie prea mult de gardul de sârmă, i-a răspuns cu voce tare: „de ce ţineţi închişi pe aceşti oameni nevinovaţi”; dar mai ales o măicuţă, fugită din Basarabia, care pregătea mâncare la bucătăria Stareţei, ajuta şi ea făcând legături cu cei dinafară… Şi astăzi corespondez cu C. S. călugărul Nichita Tatomir cu care schimbăm scrisori de duhovnicească mângâiere”.
(Extras din memorialul „Oameni şi Oameni”, datat 15 ianuarie 1991).