Concordatul încheiat între România şi Sfântul Scaun Apostolic al Romei, ratificat de Parlamentul României la 25 mai 1929 de Senat, şi la 29 mai de Camera Deputaţilor, prevedea în art. 1, p. 4 pentru Biserica Română Unită „O nouă Dieceză ce urmează a fi înfiinţată de comun acord între Sfântul Scaun şi Guvernul Regal”. A urmat, deci, o nouă arondare a Provinciei Mitropolitane Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş. Astfel, prin bulla Sollemni Conventione din 5 iunie 1930, a Papei Pius al XI-lea s-a hotărât înfiinţarea pe data de 15 august 1930 a Eparhiei Maramureşului cu reşedinţa la Baia-Mare, iar catedrală episcopală devine biserica închinată „Adormirii Maicii Domnului”. În baza bulei papale a fost emis Decretul din 16 iulie 1930 al Nunţiului Apostolic din Bucureşti, Angel Maria Dolci, prin care a fost constituită Eparhia Română Unită a Maramureşului din 239 parohii, din care 201 române unite şi 38 de rit greco-rutean:
O parohie română unită din Arhidieceza de Alba-Iulia şi Făgăraş, 169 parohii române unite din Eparhia de Gherla, 31 parohii române unite din Eparhia Oradea;
10 parohii de rit greco-rutean din Eparhia de Hajdudorogh, 11 parohii de rit greco-rutean din Eparhia de Muncaci şi 17 parohii de rit greco-rutean din Eparhia de Stanislau din Polonia. Credincioşii ruteni vor rămâne sub jurisdicţia unui „Vicar General Special de acelaşi rit,care va fi a se numi şi constitui de către Episcopul Maramureşului”.
În ziua de 19 iulie 1930, prin rescriptul nr. 6442 al Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, Episcopul dr. Iuliu Hossu al Eparhiei de Cluj-Gherla a fost numit Administrator Apostolic al Eparhiei nou înfiinţate a Maramureşului până la numirea, consacrarea şi instalarea episcopului propriu.
La 25 octombrie 1930, ziarul „Unirea” din Blaj nr. 43/1930 şi la 1 noiembrie 1930, Episcopul Iuliu Hossu, Administrator Apostolic, prin „Curierul Creştin” nr. 20/1930, oficial al Eparhiei de Cluj-Gherla, comunică vestea că „Înalta Nunţiatură Apostolică ne împărtăşeşte oficial că Sfântul Părinte s-a îndurat să numească pe Reverendisimul dr. Alexandru Rusu ca Episcop al Eparhiei Maramureşului”.
Noul episcop, canonic mitropolitan şi rector al Seminarului Teologic din Blaj, s-a născut la 22 noiembrie 1884 în şăulia de Câmpie, pe atunci în judeţul Turda Arieş, azi judeţul Mureş, din părinţii Vasile Rusu, preot-protopop onorar şi Rozalia născută Sabo, casnică, nepoată a canonicului Ioan Antonelli, participant activ la Revoluţia din 1848. Familia preotului Vasile Rusu a fost binecuvântată cu 12 copii. În 1930, la numirea episcopului, mai erau în viaţă cinci fraţi (doi preoţi, doi avocaţi, un medic) şi o soră (preoteasă).
Studii:
Clasele primare şi primele două clase gimnaziale le-a urmat la Liceul german din Bistriţa, clasele III-IV la Liceul romano-catolic maghiar din Târgu-Mureş, iar clasele liceale V-VIII la Liceul din Blaj, între anii 1899-1903. Din prima clasă primară şi până în ultimul an de liceu a fost clasificat între puţinii elevi „pur eminenţi”, iar examenul de maturitate l-a promovat în anul 1903 cu calificativul „eximio modo” = „excepţional”. Primit în clerul tânăr al Arhidiecezei, în toamna anului 1903, a fost trimis la Seminarul Central din Budapesta, unde a urmat studiile Teologice Universitare. După patru ani de studii, obţinând absolutoriul (certificatul de absolvent) în Teologie, având şi un riguros depus pentru doctorat, în 1907 a fost destinat pentru continuarea studiilor teologice superioare la „Augustineum” în Viena, dar, datorită unor împrejurări nefavorabile, deşi fusese primit în Colegiul vienez, a trebuit să rămână în continuare la Budapsta. Acolo, trebuind să părăsească Seminarul Central s-a întreţinut din cateheză, predând religia la câteva şcoli primare. În iunie 1910 a fost promovat doctor în Teologie, susţinând teza „Căsătoria preoţilor în Biserica Greco-Catolică”. Revenit la Blaj, în 20 iulie 1910, Sărbătoarea Sfântului Profet Ilie Tesviteanul, a fost hirotonit preot celib, iar la 17 august, acelaşi an, a fost numit profesor suplinitor la catedra de Teologie Dogmatică de la Academia Teologică din Blaj, în locul lui Vasile Suciu, viitorul mitropolit, acum ales canonic în locul rămas vacant prin decesul istoricului Dr. Augustin Bunea. Odată cu numirea la catedra de Dogmatică, Alexandru Rusu a mai fost numit şi Prefect de studii la Seminarul Teologic şi profesor de religie la Liceul de băieţi. După trei ani a fost titularizat la catedra de Teologie Dogmatică, pe care a onorat-o până în 1918.
După Adunarea de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, profesorul dr. Alexandru Rusu a fost numit Secretar General al Resortului Cultelor din Consiliul Dirigent, pentru Biserica Greco-Catolică, pentru cea Ortodoxă fiind prof. dr. Ioan Lupaş, iar la Instrucţie, dr. Onisifor Ghibu. A fost eliberat din această funcţie la 10 aprilie 1920, data desfiinţării Consiliului Dirigent. Între anii 1919-1920 a fost ales deputat al Partidului Naţional Român. Dar după alegerile din 1920, care l-au adus la putere pe Generalul Alexandru Averescu, după o nouă candidatură la Teaca, dezgustat de cele văzute, a renunţat definitiv la politica militantă. Reîntors la Blaj, la 12 iunie 1920, a fost numit secretar mitropolitan. În luna august, acelaşi an, a fost numit din nou profesor de Teologie Dogmatică la Academia Teologică şi, tot atunci (17 august 1920), i s-a încredinţat şi funcţia de rector al Internatului Vancean, la conducerea căruia va rămâne până la 1 octombrie 1925. Între timp, la 11 ianuarie 1923, a fost promovat canonic al Capitulului mitropolitan şi, concomitent, curator al catedralei, funcţie în care va fi găsit la numirea de Episcop al Maramureşului.
Pe lângă funcţiile de bază, Dr. Alexandru Rusu a îndeplinit şi alte misiuni în gremiul mitropolitan. Astfel, a fost defensor matrimonial la Tribunalul de a II-a instanţă (un timp şi la Tribunalul Matrimonial de a III-a instanţă, pentru diecezele sufragane), membru al Exactoratului diecezan (revizor de gestiuni), fisc consistorial, preşedinte al Comisiunii pentru examinarea profesorilor de religie, inspector catehetic, preşedinte al Comisiunii pentru examinarea ordinanzilor (candidaţilor la preoţie), vizitator (inspector) al Caselor Congregaţiilor de surori ş.a. A fost un duhovnic excepţional. În calitate de curator s-a îngrijit să fie dotată catedrala cu un confesional, unde mulţimile de penitenţi au trecut pe sub patrafirul preoţesc al lui Alexandru Rusu, descărcându-şi sufletele de povara păcatelor.
Om de cultură şi publicist.
Între anii 1911-1918 a condus revista blăjeană „Cultura Creştină” iar între anii 1921-1930 a fost, la început redactor, şi apoi director al „Unirii”, ziarul înfiinţat la 1890 de către neuitaţii oameni de cultură blăjeni, Alexandru Grama, Augustin Bunea, Victor Smighelschi, Vasile Hossu şi Izidor Marcu. S-a dovedit un polemist şi apărător al drepturilor Bisericii Române Unite, al tradiţiilor şi autonomiei ei. Acestea au fost, de regulă, obiectivele apărate, susţinute şi comentate de către publicist. Merită consemnată cu deosebire lupta susţinută în „Cultura Creştină” împotriva Episcopiei de Hajdudorogh.
Două manuale de Cateheză, scrise cu competenţa pedagogului versat, ca şi stimularea altor dascăli şi pedagogi de seamă ai Bisericii Române Unite să alcătuiască manuale de religie, îndeosebi pentru învăţământul mediu, liceal, Alexandru Ciplea (Gherla), Ioan Georgescu (Oradea), Nicolae Brânzeu (Lugoj), George Fireza (S.I.), a pus la îndemâna elevilor de ambele sexe cartea de religie, instrumentul atât de necesar în perioada de formare a tineretului. Grija de educarea creştină şi dragostea pentru formarea tineretului şcolar ni-l arată şi conducerea între 1912-1918 a Reuniunii Mariane a elevilor de la Liceul de băieţi din Blaj, înfiinţată – în tinereţile sale – de un alt mare ostenitor în educarea tineretului, Mitropolitul Alexandru Nicolescu.
Numirea ca Episcop al Maramureşului l-a găsit canonic şi rector al Seminarului Teologic, pe lângă celelalte misiuni şi funcţii menţionate mai sus.
Făcând cunoscută numirea prin „Curierul Creştin” din 1 noiembrie 1930, Episcopul Iuliu Hossu, Administrator Apostolic al Diecezei Maramureşului, arată că „Întreaga Biserică primeşte cu sinceră bucurie această numire, pentru calităţi alese care împodobesc pe cel ce a fost aflat vrednic de a fi înălţat în şirul urmaşilor Apostolilor. Mintea luminată, inima caldă, sufletul întreg întru slujba Domnului, îndreptăţesc frumoasele nădejdi pentru înălţarea Bisericii şi Neamului, care mângâie sufletele noastre. Bucuria aleasă, în primul rând, este a Episcopiei Maramureşului. Domnul a binecuvântat eparhia… cu această numire”.
Potrivit prevederilor Concordatului, la 25 noiembrie 1930 a avut loc depunerea jurământului în faţa Regelui. Noul Episcop a fost însoţit de Episcopul dr. Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, asistent şi el la depunerea jurământului, ca şi Primul Ministru, G. Mironescu şi Ministrul Instrucţiei şi Cultelor, A. Costăchescu. Tot atunci a avut loc şi depunerea jurământului Episcopilor romano-catolici Al. Pacha al Timişoarei şi St. Fiedler de Oradea şi Satu-Mare.
Consacrarea a avut loc în Catedrala Mitropolitană din Blaj, la 30 ianuarie 1931, sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan, prin punerea mâinilor Mitropolitului dr. Vasile Suciu, asistat de Episcopii dr. Iuliu Hossu de Cluj-Gherla şi Dr. Alexandru Nicolescu al Lugojului. Catedrala a fost arhiplină. Au participat foarte multe delegaţii. Pe lângă ierarhii care au săvârşit consacrarea au fost prezenţi: Episcopul latin Mihai Robu de la Iaşi, reprezentanţi ai Eparhiei greco-catolice de Oradea, a celei romano-catolice de Alba-Iulia, Ministrul Cultelor Ghiţă Pop, Preşedintele AGRU-lui Valer Pop, deputaţi şi senatori, iar Eparhia Maramureşului a fost reprezentată „prin un frumos mănunchi de delegaţi, între care vicarul Ilarie Boroş, protopopii Alexandru Breban, Aurel Dragoş şi Nicolae Doroş… senatorii Dr. Titus Doroş, Dr. Coriolan Bohăţiel, deputaţii Dr. Ilie Lazar şi Dr. Gavril Osianu, iar frumoasa familie a noului Preasfinţit era reprezentată prin d-nii: Dr. Rusu, medic, directorul Sanatoriului Geoagiu, avocaţii Dr. Aurel Rusu şi Dr. Octavian Rusu, Părintele Valer Rusu, Mihail Ilieşiu, Dr. V. Rusu, secretarul Prefecturii Târgu-Mureş şi profesorul Aurel Rusu din Blaj… Corul bine organizat şi cu adevărată pricepere (a fost) condus de profesorul Celestin Cherebeţiu” (Consacrarea şi intronizarea Preasfinţiei Sale Dr. Alexandru Rusu, primul episcop al Maramureşului, în Curierul Creştin nr. 4/1931).
Prin cuvântarea de răspuns dată Mitropolitului Vasile Suciu, noul Episcop – făcând exegeza cuvintelor Mântuitorului: „În lume scârbe veţi avea… Cutezaţi, Eu am biruit lumea!” – a intuit inspirat şi profetic prevederea pe care trecerea timpului o va confirma prin prigoana ce va încerca, mai târziu, Biserica Română Unită şi jertfele ce i se vor cere, inclusiv viaţa Episcopului nou consacrat: „Cu convingere în puterea acestor cuvinte, Biserica Blajului, urgisită sub stăpânirea străină, urgisită şi azi, stă mândră şi biruitoare, pe cât de creştină pe atât de româneascăî (Ibidem).
A doua zi după serbarea prilejuită de consacrare, sâmbătă 31 ianuarie 1931, însoţit de Episcopul dr. Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, a părăsit Blajul, îndreptându-se împreună spre Baia Mare, unde urma ca, luni 2 februarie, Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, să aibă loc instalarea în catedrala băimăreană. Sosind pe la orele 9 cu trenul în gara Cluj, făcând un popas, au fost salutaţi de autorităţile locale, laice şi bisericeşti, în frunte cu Dr. Alexandru Vaida-Voievod şi scriitorul Ion Agârbiceanu, protopopul Clujului, Dr. Valer Pop, preşedintele AGRU-lui mitropolitan, Teodor Mihali, primarul oraşului, Adam Popa, prefectul judeţului şi alte personalităţi ale Clujului universitar. În aceeaşi zi, după masă, a avut loc şi în gara Gherla o primire fastuoasă, aşteptaţi şi salutaţi de notabilităţile judeţului şi oraşului, de stat şi bisericeşti, în frunte cu prefectul Munteanu şi vicarul general episcopesc al locului, prepozitul Dr. Octavian Domide.
Duminică dimineaţa cei doi episcopi au plecat de la Gherla spre Baia Mare, unde primirea a fost, la fel, extrem de călduroasă. Instalarea a avut loc luni, 2 februarie 1931, în catedrala în care nu se mai putea arunca un ac. În cadrul Liturghiei arhiereşti, celebrată de ambii Episcopi, în fruntea unui sobor de prelaţi, protopopi maramureşeni şi oaspeţi delegaţi din celelalte Eparhii, în asistenţa autorităţilor de stat centrale şi locale, în frunte cu Ministrul Cultelor, Ghiţă Pop, Episcopul Iuliu Hossu a citit Bula papală de numire a noului Episcop, Dr. Alexandru Rusu, întâiul ierarh al Eparhiei Maramureşului, şi Decretul Regal de recunoaştere. Cu această ocazie i-a transferat Episcopului Alexandru Rusu puterea ordinară de jurisdicţie cu care a fost învestit pe timpul vacanţei Episcopul Iuliu Hossu în calitate de Administrator Apostolic. Banchetul şi discursurile de rigoare au încheiat serbarea, Episcopul preluându-şi reşedinţa, o fost şcoală de fete.
Greutăţile începutului au fost multiple. Dieceza formată din parohii provenite din atâtea alte dieceze, trebuia organizată. Trebuiau create structurile Curiei Episcopale, care să-l ajute pe chiriarh nemijlocit în conducerea eparhiei. Astfel, a fost creat Capitulul Catedral, cu canonici, cancelaria, secretariatul şi celelalte oficii diecezane. În organizarea teritorială a eparhiei a procedat la rearondarea parohiilor, reducând numărul protopopiatelor la 11, plus un Vicariat pentru credincioşii greco-ruteni din Maramureş şi Bucovina. Pentru formarea clerului tânăr, neavând Academie de Teologie proprie, a apelat la ajutorul celor din Cluj şi Oradea unde-şi trimitea tinerii studenţi teologi, iar pentru studii Teologice superioare a avut la dispoziţie, ca şi celelalte eparhii, Colegiile şi Universităţile catolice de profil din Apus – Roma, Paris, Strasbourg etc. Pentru a cunoaşte eparhia a întreprins vizitaţii canonice, însoţite uneori de sfinţiri de biserici şi hirotoniri de preoţi, iar la pelerinajele anuale de la Mănăstirile Bixad şi Moisei aduna zeci de mii de credincioşi din toată ţara.
În cei peste 17 ani de arhipăstorire, până la scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite (1948), Episcopul a trăit vremuri grele, trecând peste ocupaţia Basarabiei şi Bucovinei de Nord, când a pierdut o parte din parohiile greco-rutene şi Parohia Română Unită Boian, judeţul Cernăuţi, ca şi peste ocupaţia horthystă a Transilvaniei de Nord, când înafară de câteva parohii greco-rutene rămase în Bucovina de Sud şi păstorite de Vicariatul Arhidiecezan de la Bucureşti, toată Eparhia Maramureşului va trebui să înfrunte prigoana ocupantului horthyst între 1940-1944. Al doilea război mondial nu i-a cruţat de loc pe fiii săi sufleteşti, cauzându-i, fireşte, atâta durere Arhipăstorului.
Între anii 1945-1948, cu toată prezenţa în ţară a ocupantului sovietic, Biserica Română Unită a încercat să-şi vindece rănile şi traumele suferite în cei patru ani, în care a fost ruptă în două prin graniţa impusă de Diktatul de la Viena. În primul rând trebuia refăcută conducerea canonică a Bisericii, prin alegerea noului Mitropolit în locul regretatului Dr. Alexandru Nicolescu, decedat la 5 iunie 1941. În acest scop, în martie 1946 a fost convocat la Blaj Sinodul Mitropolitan electoral, care, cu majoritate de voturi, l-a ales pe primul loc în ternarul candidaţilor la scaunul mitropolitan pe Episcopul Maramureşului Dr. Alexandru Rusu. Sfântul Scaun a confirmat opţiunea electoratului, rămânând să se obţină, conform Concordatului, recunoaşterea guvernului român. Dar, sovieticii, prin pumnul bătut în masa Suveranului de către Andrei Vâşinski, impuseră Regelui Mihai aducerea la guvernare, la 6 martie 1945, a comuniştilor, în frunte cu Petru Groza şi Gheorghiu Dej. Acest guvern stalinist nu va recunoaşte niciodată pe noul mitropolit, mai ales că în acelaşi an, 1946, sovieticii au scos în afara legii Biserica Greco-Catolică din Ucraina, integrând-o în Ortodoxia Rusă, lucru urmărit, de altfel, şi de guvernanţii români, în cârdăşia unor ierarhi ai Ortodoxiei româneşti, prin scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite şi integrarea credincioşilor ei în Biserica Ortodoxă Română. Aşa că tratativele purtate de Sfântul Scaun cu Guvernul Român în legătură cu recunoaşterea noului mitropolit n-au dus la nici un rezultat.
Atacurile împotriva Bisericii Catolice în general, şi a celei Române Unite în special, s-au înteţit din zi în zi. Odată cu vizita Patriarhului Alexei al Moscovei în România (în iunie 1947) şi cu Congresul pan-ortodox de la Moscova (martie 1948) era, deja, pecetluită soarta Bisericii Române Unite. Rezoluţia Congresului pan-ortodox l-a numit pe Papa autor „imperialist al celor două războaie mondiale şi instigatorul unui al treilea război mondial”. Apelurile Mitropolitului ortodox al Ardealului Nicolae Bălan şi al noului Patriarh, Justinian Marina, către credincioşii greco-catolici, pentru a se întoarce „acasă” – la Biserica Ortodoxă Română – nu mai conteneau. La campania anticatolică şi antiunită, iniţiată de numiţii ierarhi şi secondată de câţiva teologi sibieni, ca profesorii de Teologie Dumitru Stăniloaie şi Grigore Marcu, s-au raliat presa şi toate mijloacele de propagandă comunistă ale Stăpânirii, lovind cu şi mai mare putere în Biserica Catolică. Publicaţiile Bisericii Române Unite au fost toate suspendate. La 19 iulie 1948 Guvernul de la Bucureşti a denunţat Concordatul cu Sfântul Scaun. La 4 august 1948 a apărut noua Lege a Cultelor care interzice legăturile cu „alte culte religioase, instituţii sau persoane oficiale din afara ţării decât cu aprobarea Ministrului Cultelor şi prin intermediul Ministerului de Interne”, aluzie directă la legăturile Bisericilor catolice de toate riturile din ţară cu Sfântul Scaun al Romei, cu Papa. La 1 octombrie 1948 a urmat pseudosinodul de la Cluj care a „hotărât” revenirea Bisericii Române Unite la Ortodoxie, după care s-a declanşat prigoana împotriva episcopilor, preoţilor şi credincioşilor „nereveniţi”.
Episcopul Alexandru Rusu a fost destituit din funcţie la 18 septembrie 1948, dar nu şi-a părăsit reşedinţa şi credincioşii. La 28 octombrie a fost arestat odată cu ceilalţi ierarhi greco-catolici: Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu, şi depuşi cu toţii la Dragoslavele, în Palatul Reşedinţă de Vară a Patriarhului, transformat în lagăr, împrejmuit cu sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară. Aici au fost vizitaţi de Patriarhul Justinian Marina, care le-a solicitat trecerea la Ortodoxie, ameninţând că „altfel îmi iau mâna de pe voi”. Insistenţele Patriarhului au rămas fără rezultat. În februarie 1949 toţi cei şase episcopi încarceraţi la Dragoslavele au fost transferaţi la Mănăstirea Căldăruşani – Ilfov, transformată şi ea în lagăr de concentrare, unde au fost aduşi, concomitent, şi cei 25 de preoţi, canonici, profesori de Teologie, protopopi, arestaţi şi ei la 28 octombrie 1948 şi depuşi în lagărul improvizat într-o fostă şcoală monahală la Mănăstirea Neamţ. Internaţii au fost ţinuţi în lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani până în mai 1950, când, încărcaţi în dube – pe care, pentru a nu se sufoca deţinuţii, le opreau din loc în loc să mai ia câte o gură de aer de afară – au fost transferaţi la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. Aici, înafară de Episcopii şi clerul Bisericii Române Unite au mai fost întemniţaţi şi supuşi unui regim de exterminare, cei mai de seamă bărbaţi ai Neamului, oameni politici, academicieni, profesori universitari, ofiţeri superiori, foşti mari comandanţi de oşti pe fronturile din Răsărit şi Apus etc. În cei patru ani şi jumătate, la Sighet, dintre Episcopii greco-catolici s-au stins din viaţă trei: Valeriu Traian Frenţiu în 11 iulie 1952, Ioan Suciu în 27 iunie 1953 şi Tit Liviu Chinezu în ianuarie 1955. Ca şi ceilalţi decedaţi, aceştia au fost îngropaţi în Cimitirul Săracilor, în gropi comune, fără sicrie. Nu li se cunosc mormintele.
Trei dintre Episcopii supravieţuitori din prima gardă – Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan -, au fost duşi împreună, la începutul lunii ianuarie 1955, la Bucureşti şi trecuţi pe la Sanatoriul Gerota pentru refacere. De acolo, un timp, au fost fixaţi cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş şi aşezaţi în fostul Palat Regal, în camerele foştilor angajaţi ai Curţii Regale. Datorită vizitelor ce le-au primit şi cu deosebire memoriilor înaintate Puterii, semnate de toţi cei trei Episcopi, în vara anului 1956 au fost din nou transferaţi, acum la Mănăstirea de maici Ciorogârla, lângă Bucureşti, iar după Liturghia demonstrativă – celebrată la 12 august 1956 de către preoţii Vasile Chindriş şi Izidor Ghiurco, în stradă, în faţa bisericii Universităţii din Cluj -, cei trei episcopi de la Ciorogârla, deşi au fost cu toţii împotriva celebrării acelei Liturghii, hotărârea lor fiind comunicată preoţimii prin Preotul dr. Silvestru Aug. Prunduş OSBM, care i-a vizitat incognito pe Episcopi la Ciorogârla, deţinuţii au fost dispersaţi şi izolaţi. Iuliu Hossu a fost readus la Mănăstirea Căldăruşani, Ioan Bălan a fost lăsat la Ciorogârla, unde în 4 august 1959 a încetat din viaţă, iar Alexandru Rusu a fost dus la mănăstirea Cocoş, judeţul Tulcea. Datorită unui memoriu trimis Guvernului şi cu deosebire unei circulare pastorale, adresată preoţimii greco-catolice, pe care vicarul Gheorghe Marina a difuzat-o printre preoţii şi credincioşii din Cluj şi din împrejurimi, Episcopul Alexandru Rusu a fost adus de la Mănăstirea Cocoş la Securitatea din Cluj, anchetat şi inclus şi el în lotul de acuzaţi, cunoscut sub numele de lotul Chindriş, format din participanţii la Liturghia din 12 august 1956. Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat la 25 ani de muncă silnică pentru instigaţie şi înaltă trădare (1957). După condamnare a fost depus la Penitenciarul din Gherla, trecut şi pe la Dej, şi iarăşi adus la Gherla.
Atât în timpul cercetărilor şi anchetelor, cât şi în timpul procesului, Episcopul Alexandru Rusu a dovedit o remarcabilă ţinută, devenind din acuzat acuzator al Puterii opresoare, pentru persecuţia dezlănţuită împotriva Bisericii Române Unite, în colaborare cu oameni atât de mici la suflet, lipsiţi nu numai de dragoste creştină, ci de orice sentimente de umanitate, din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. În închisoare s-a comportat cu aceeaşi demnitate de ierarh. Însă anchetele dure, privaţiunile de tot felul, frigul şi foamea, i-au grăbit sfârşitul. Îmbolnăvindu-se grav în primăvara anului 1963, la 9 mai, acelaşi an, a trecut la cele veşnice, nu însă înainte de a-i binecuvânta pe toţi cei din jurul lui, părtaşi ai aceloraşi suferinţe, chiar în ultima zi a vieţii sale. A fost înmormântat în Cimitirul deţinuţilor din Gherla, fără nici un serviciu religios.
În continuare dăm câteva fragmente din editorialele publicate de Dr. Alexandru Rusu, atât în „Unirea”, cât şi în „Cultura Creştină”, care nu şi-au pierdut actualitatea, deşi au trecut mai bine de 70 de ani de când au fost scrise:
Blajul de ieri şi de azi, „Unirea”, anul XXXI, nr. 20 din 14 mai 1921: „Mândria ce ne poate stăpâni este mândria conştiinţei curate a acestei Biserici (Române Unite), de luciul şi strălucirea căreia se răsfrâng toate săgeţile înveninate, care se aruncă cu gânduri haine asupra inimii noastre… De acum înainte, Biserica Română Unită cu Roma Papală, prin care ne înfrăţim şi după Lege cu celelalte neamuri latine, conştie în cea mai deplină măsură de menirea istorică ce-i revine pentru a doua şi adevărata încreştinare a Neamului, îşi va da toată silinţa, o jurăm, să coboare în sufletul lui umezeala şi căldura necesară pentru a rodi, spre binele său şi spre mărirea veşnicului Dumnezeu, roadă însutită de Cel ce a făcut din Blaj un centru de apostolie creştină. În felul acesta va căuta Blajul de mâine să se facă vrednic de Blajul de ieri şi chiar să-l întreacă.”
Pro memoria. La 150 de ani de la moartea Episcopului Inocenţiu Micu Klein, „Cultura Creştină”, anul VII, nr. 15-16 din 10-25 octombrie 1918: „Episcopul Inocenţiu, ori cum se scrie el Inochentie, a fost pentru Biserica noastră un mare, poate cel mai mare arhiereu de până acum, iar pentru neamul românesc din această ţară o srălucită pildă a iubirii de neam până la jertfa de sine…
Pentru personalitatea, putem zice aproape providenţială, a acestui mare păstor al turmei sale, activitatea sa arhierească se impune într-un chip deosebit consideraţiei noastre. După cum reiese din tot ce a făcut Episcopul Inocenţiu pentru Biserica şi Neamul său, e lămurit pentru oricine, că amândouă i-au zăcut deopotrivă la inimă. Crescut în sânul Bisericii Unite cu Roma, al cărei preot şi arhiereu ajunge, era firesc să vadă într-însa mântuirea veşnică a neamului său. Zelul său învăpăiat, care a făcut din el un adevărat apostol al Legii sale, ne spune însă şi mai mult: Vlădica Inocenţiu, ca şi antecesorii săi de altfel, a văzut în legăturile ierarhice cu Biserica Romei papale şi mântuirea vremelnică a turmei sale. De neamul său, de altă parte, îl lega nu numai legătura sângelui, ci şi convingerea nestrămutată, că prin iubirea sa de neam promovează în cea mai mare măsură, întărirea Bisericii sale.
Iubirea faţă de Biserică şi însufleţirea sfântă pentru cauza mare şi dreaptă a libertăţii neamului românesc, aşa de mult au fost concrescute în sufletul acestui arhiereu, încât o grupare a faptelor sale, după aceste puncte de vedere, este aproape cu neputinţă. Da. Pentru că, după grija deosebită pentru mântuirea credincioşilor săi, şi stăruinţele sale continue pentru uşurarea sorţii clerului, ori meritele nepieritoare ce şi-a câştigat prin dobândirea domeniului episcopesc de la Blaj şi prin întemeierea mănăstirii, în care s-au deschis apoi şcolile de aici – le vom înşira între faptele sale mai însemnate de natură bisericească, e limpede că prin aceste şi-a asigurat pentru totdeauna şi dreptul la recunoştinţa neamului nostru. şi în schimb, prin luptele sale îndârjite pentru dobândirea drepturilor politice pe seama neamului său obidit, pentru care a fost gata să renunţe şi la toiagul arhieresc, exilându-se de bună-voie, pentru ca peste două decenii să mânce pâinea amară a dorului de casă… a ridicat aşa de mult vaza Bisericii sale în faţa posterităţii, încât numai cei orbi sau orbiţi sufleteşte, vin să-i bage de vină că n-ar fi pe deplin românească.
Activitatea uriaşă de natură bisericească a Episcopului Inocenţiu a avut şi momentan rezultate destul de frumoase, ce nu se poate spune şi despre activitatea lui politică. Prin intrigele emisarilor sârbeşti care în părţile sudice ale ţării au provocat defecţionări destul de însemnate, s-a nimicit ce-i drept, cu vremea, o bună parte a roadelor ostenelelor sale, dar mărimea lui Inocenţiu Micu Klein, proprie, nu zace în acele rezultate, ci în spiritul genuin românesc, care a inspirat toate acţiunile sale, în demnitatea şi curajul său creştinesc, dovedit în toate împrejurările vieţiis ale, care n-a cunoscut „diplomaţia târguielilor mărunte”, nici chiţibuşăriile unei politici de oportunism. Atitudinea de arhiereu român unit, ce se desprinde din istoria acestui erou al convingerilor sale, a devenit pentru noi o adevărată cinozură, ce ne serveşte pe măsură pentru activitatea, mai mult ori mai puţin demnă şi corectă a urmaşilor săi…
Ca ieri, pomenirea lui n-ar fi însemnat altceva, decât o nouă dezvelire dureroasă a ranelor cauzate de nesfârşitele umiliri ale unui trecut în apunere; ca mâine, însă, aniversarea morţii lui va fi prilej de mare sărbătoare. Astăzi suntem în mijlocul drumului. Strălucirea soarelui drepturilor Bisericii şi Neamului nostru – pentru care a trudit atât arhiereul-mucenic Inocenţiu – nu s-a arătat încă, dar razele lui străbat deja prin norii grei purtaţi de vânturi, vestind pe seama tuturor lumina şi căldura aşteptată.
Reînvierea de astăzi a icoanei lui, atât de simpatice pentru sufletele noastre… nu este încă sărbătoarea de mâine, dar nici nu mai e jalba frământată de lacrimi de ieri, ci este un simbol minunat al nădejdilor noastre de mai bine…”
O problemă foarte importantă de care s-a ocupat în mod deosebit în activitatea publicistică Episcopul dr. Alexandru Rusu a fost autonomia Bisericii Române Unite cu Roma, concretizată, în special, în dreptul de alegere a Mitropolitului, care, pe lângă faptul că era conducătorul arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, este – concomitent – şi Capul Bisericii Române Unite.
Deschizând o paranteză, amintim cititorilor că în timpul persecuţiei comuniste, la 30 aprilie 1985, conducătorii din ilegalitate ai eparhiilor Bisericii Române Unite, Episcopii şi Ordinarii, prezenţi la funeraliile Episcopului Ioan Dragomir, la Ariniş, judeţul Maramureş „au hotărât şi s-a acceptat ca Episcopul Alexandru Todea, Administratorul Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş să conducă Biserica Română Unită până la altă prevedere canonică”. La 14 martie 1986, din nou, la Cluj-Napoca, „Corul Episcopilor şi Ordinarilor Provinciei Mitropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş, întruniţi în Conferinţă Episcopală, analizând situaţia în care se găseşte Biserica Română Unită după aproape 30 de ani de la scoaterea ei de pe arena vieţii publice, în vederea unei adecvate remedieri, însărcinează, şi Excelenţa Sa vlădica Blajului acceptă, să preia sarcina de Mitropolit al Bisericii Române Unite, cu toate drepturile şi datoriile prevăzute de Conciliile nostre Provinciale şi de normele canoanelor universale în vigoare”. Hotărârea a fost semnată de dr. Alexandru Teodea, Episcop la Arhidieceza de Alba-Iulia şi Făgăraş, Ioan Ploscaru, Episcop de Lugoj, dr. Coriolan Tămăian, Ordinarius de Oradea şi dr. Silvestru Aug. Prunduş OSBM, Ordinarius de Cluj-Gherla. A mai semnat Episcopul dr. Ioan Chertes, care n-a fost prezent la conferinţă, sub cuvintele: „Am citit şi am semnat”.
La 6 aprilie 1986, la Liturghia celebrată în capela Postului de Radio Vatican, Pr. Vasile Maria Ungureanu, care a dus vestea alegerii Mitropolitului Todea la Roma, l-a pomenit pe „IPS Mitropolit Alexandru”.
Împotriva acestei alegeri s-a ridicat Monseniorul Octavian Bârlea, superiorul Bisericii Române Unite din Germania, care, într-o alocuţiune ţinută la Postul de Radio „Europa Liberă”, a contestat competenţa Conferinţei Episcopale de a alege pe Mitropolitul Bisericii Române Unite, susţinând că acest drept revine exclusiv celor 100 de electori mitropolitani, desemnaţi din cele cinci dieceze, 60 din arhidieceză şi câte 10 din fiecare din cele patru eparhii: Oradea, Cluj-Gherla, Lugoj şi Maramureş. Pentru a evita cele întâmplate în 1981, când preotul Traian Crişan, originar din Eparhia de Cluj-Gherla, dar rezident la Roma, a fost numit secretar al Congregaţiei pentru canonizarea sfinţilor şi ridicat la rangul de arhiepiscop, prevăzut de canoane pentru respectiva demnitate, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a simţit lezat şi a protestat public, considerând actul papal drept o provocare la adresa Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Scaun însuşi nu a fost de acord cu pomenirea „Mitropolitului” Alexandru Todea la Liturghiile din capela Postului de Radio Vatican”. S-a recurs la formula de pomenire „Pe Episcopii noştri…” în care au fost cuprinşi toţi episcopii români uniţi, întâiul dintre ei fiind tot „IPS Alexandru (Todea)”. Problema a fost rezolvată abia după Revoluţia din decembrie 1989. La 9 martie 1990, Nunţiul Apostolic John Bukowsky l-a anunţat pe Ministrul Cultelor Nicolae Stoicescu, şi prin el Guvernul român, că Sfântul Scaun intenţionează să refacă ierarhia catolică de ambele rituri din România, comunicând nominal episcopii propuşi. Ministrul a exprimat acordul Guvernului, urmare căruia dr. Alexandru Todea, Episcop auxiliar de Cezaropolis, a fost numit Arhiepiscop de Alba-Iulia şi Făgăraş şi confirmat Mitropolit al Bisericii Române Unite. Aşadar, Papa a respectat hotărârea adusă de Conferinţa Episcopilor şi Ordinarilor, ţinută la 14 martie 1986 la Cluj-Napoca (în locuinţa preotului ilegalist Aurel Pop).
Revenind la preocuparea în publicistică a Episcopului dr. Alexandru Rusu de alegerea Mitropolitului în Biserica Române Unită, trebuie să arătăm că pentru numitul această alegere de către cler este un drept incontestabil, la care Biserica nu a renunţat şi, ori de câte ori a fost ameninţat, s-au ridicat din sânul ei glasuri de apărare. Unul dintre apărătorii acestui drept a fost şi Episcopul dr. Alexandru Rusu. Articolul său Dreptul nostru de alegere, publicat în Cultura Creştină nr. 3-4 din 10-25 februarie 1918, pare a nu-şi fi pierdut până astăzi din actualitate. Scaunul mitropolitan devenise vancant prin moartea Mitropolitului Victor Mihali de Apşa, iar dr. Alexandru Rusu, profesor de Teologie Dogmatică la Academia Teologică din Blaj, făcea parte din Redacţia Culturii Creştine, împreună cu alte ilustre personalităţi ale Bisericii Române Unite: dr. Ioan Sâmpăleanu, ştefan Roşianu, dr. Alexandru Nicolescu – viitor mitropolit – şi dr. Ioan Coltor. Reproducem mai jos articolul Dreptul nostru de alegere:
„În faţa scaunului văduvit al Mitropoliei noastre, rămasă chiar în aceste vremuri de extraordinară importanţă fără conducător, avem cea mai sfântă datorinţă ca fără amânare să exoperăm de la cercurile competente recunoaşterea dreptului nostru de alegere a noului cap al Provinciei noastre bisericeşti. Frământările prin care – chiar acum – trece Biserica noastră, mulţimea problemelor care aşteaptă o grabnică rezolvare, în lumina şi în spiritul curentelor la ordinea zilei, şi mai ales lupta ce va trebui să o purtăm contra încercărilor revoltătoare de a ne încorpora şi pe noi în cadrul autonomiei catolice regnicolare (maghiare n.n.), sunt lucruri în faţa cărora nimeni nu ne va acuza de impietate, dacă abia la o lună de la ziua de 21 ianuarie (1918, data decesului Mitropolitului Victor Mihali de Apşa, n.n.), ne şi gândim la alegerea noului conducător.
Se zvoneşte că, din cauza împrejurărilor de război, guvernul ar fi mai bucuros dacă scaunul de mitropolit s-ar umplea de astă dată prin denumire şi nu pe calea alegerii ca până acum. Se spune chiar că s-ar fi început anumite pertractări în această direcţie, şi că noul mitropolit în curând denumit va veni în numele renunţării de a avea autonomia noastră separată. Aceste zvonuri le socotim cu totul neîntemeiate. Căci nu putem crede că în Biserica noastră, ai cărei arhierei, în repetate rânduri şi atât de răspicat, au accentuat necesitatea imperioasă a autonomiei noastre separate, să se găsească cineva care să fie în stare a aduce această jertfă… pentru câştigarea unei mitre, fie şi de mitropolit…
Dreptul nostru de a alege pe Arhiepiscopul Blajului, care de la înfiinţarea mitropoliei este în aceeaşi vreme şi Capul întregii Provincii bisericeşti, este cum nu se poate mai clar. Ce-i drept, în ultimele două cazuri, în 1868 şi în 1893, alegerea ni s-a acordat numai pe lângă clauzula că aceasta să se facă „fără nici o consecinţă pentru viitor” şi pe lângă „susţinerea apriată a dreptului său de numire (!) a Maiestăţii Sale”, dar această clauzulă a Guvernului ungar, menită să ne ştirbească dreptul avitic, n-are nici un temei în legile care au normat în toată vremea de mai înainte, partea aceasta din viaţa Bisericii noastre. Dreptul de a alege pe Episcopul de Alba-Iulia, respectiv Făgăraş şi Blaj, l-a avut Biserica noastră totdeauna. Fixat încă înainte de Unire în art. III al Dietei din Turda de la 1579 şi cuprins în art. 1, t. 8, I al Aprobatelor, acest drept a fost expres rezervat din partea Părinţilor care au făcut Unirea, spunând în Manifestul de la 1698 că doresc „să steie în voia soborului pe cine ar alege să fie vlădică, pe care Sfinţia Sa Papa şi Înaltul Împărat să-l întărească”. şi în tot decursul veacului al XVIII-lea şi până la mijlocul veacului al XIX-lea – dreptul acesta – deşi modificat puţin prin Diploma a II-a Leopoldină (19 martie 1701) în sensul de a se candida prin alegerea clerului, nu unul singur, ci trei – s-a recunoscut fără nici o excepţie din partea puterii Statului. Conferinţa ţinută la Viena la 1850 în chestia „revendicării” Mitropoliei şi a înfiinţării celor două episcopii noi a fost, deci, cea dintâi, care a enunţat părerea că „denumirea Mitropolitului, până la viitoarea cândva în următoarele cazuri regulare, să atârne nemijlocit de Maiestatea Sa”! Dar, oricine vede că această declaraţie, făcută în vremea absolutismului când totuşi s-a conces alegera din 30 septembrie 1850, nu poate prejudicia dreptul nostru atât de evident.
Nu ne îndoim, prin urmare, că acest drept, care, durere, nici până astăzi nu s-a regulat, deşi nesmintit trebuia să se facă, ni se va recunoaşte şi de astă dată. Împrejurările excepţionale de răboi, care încă par a se apropia de sfârşit, nu pot fi la nici un caz un titlu de a ni se lua şi acest crâmpei de autonomie, păzit până acum cu scumpătate.
Adevărat că vremile sunt foarte grele, dar tocmai de aceea suntem siguri că guvernul nu va face nimic prin ce le-ar îngreuna şi mai tare. Scrisoarea prin care Ordinariatul nostru arhiepiscopesc cere recunoaşterea dreptului pe care-l avem, pe cât ştim s-a şi înaintat cercurilor competente şi aşa, poate nu peste mult, vom sta în faţa urnei de alegere. Să stăm deci bine, să stăm cu frică şi să luăm aminte!”
De altfel, Episcopul Alexandru Rusu s-a dovedit apărător neînduplecat al Bisericii, în toate cazurile în care aceasta a fost ameninţată sau atacată. Aşa se explică redactarea şi difuzarea memoriului înaintat Puterii comuniste, pentru care a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. De aceea, e bine să fie cunoscut şi răspunsul pe care nu l-a putut da pe loc Biserica Română Unită la „chemarea” adresată credincioşilor greco-catolici de Mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, la serbarea aniversării centenare a zilei de 3/15 mai 1848, ţinută pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, la 15 mai 1948, să se „întoarcă acasă”. Răspunsul nu a putut fi dat pe loc, fiindcă Episcopului român unit dr. Ioan Suciu, prezent la aniversare nu i sa îngăduit să vorbească şi, în semn de protest, a părăsit Câmpia Libertăţii, dar nu a întârziat prea mult şi a fost dat de către Episcopul Alexandru Rusu, Mitropolitul ales al Bisericii Române Unite, dar nerecunoscut de Guvernul comunist, prin cuvântarea rostită în faţa miilor de pelerini, adunaţi la 29 iunie 1948, sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Mănăstirea Bixad, judeţul Satu-Mare: „La serbarea de la Blaj de la 3/15 mai – nu serbarea Bisericii, ca până aci, ci serbarea Guvernului – Mitropolitul Bălan de la Sibiu ne-a adresat o invitaţie: „Măi române, măi! Tu care eşti frate cu italienii, francezii, spaniolii, portughezii, cu neamurile latine, rupe-te de ele şi vino cu grecii, bulgarii, sârbii, ucrainienii, ruşii, alături de noi”. Acolo nu i s-a dat nici un răspuns, că nu aveam Mitropolit la Blaj şi, chiar dacă l-am avea, nu putea răspunde, căci Biserica Unită nu figura în program. Noi nu ne conducem după program stabilit de guvern. Programul nostru este Cristos, de aceea, aici îi răspundem Mitropolitului de la Sibiu: Înalt Preasfinţite, ne-ai chemat şi nu ne-am dus. Ne chemi şi acum, şi nu mergem, pentru că vrem mântuirea noastră şi a neamului întreg. Dacă ai chibzui bine, ai vedea că nu este cazul să mergem alături de Tine şi de cei trădători de ţară şi de neam, ci, dimpotrivă, ar trebui ca IPS Ta să vii alături de noi, pentru a lucra împreună pentru mântuirea vremelnică şi veşnică a neamului nostru.”
Asemenea declaraţii, precum şi memoriile şi circularele difuzate, i-au adus Episcopului Alexandru Rusu condamnarea pentru „instigare şi crimă de înaltă trădare”, detenţia, moartea de martir şi, foarte probabil, îi vor aduce şi încoronarea supremă cu aureola de sfânt.
(Sursa: „Cei 12 Episcopi martiri”)