De curând, aflu că Eparhia Bisericii Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului a serbat, cu un anume fast, un secol de păstorire dreptcredincioasă a ritului românesc ortodox răsăritean în catedrala, fostă Unită a oraşului. Cred şi nu sunt singurul în această părere, că această prăznuire creştinească se bazează, vai, pe dublă eroare: bisericească şi istorică.
Această biserică greco-catolică a Băii-Mari nu a fost niciodată, după cum bine se ştie de toată lumea, una aparţinătoare vechii Bisericii ortodoxe româneşti; ea a fost ridicată în 1911 de către canonicul greco-catolic şi apoi prepozit, dr. Alexandru Breban – naşul meu de botez, numele meu întreg este Nicolae-Alexandru Breban. Edil al oraşului, printre altele, el a ridicat şi spitalul orăşenesc şi s-a asociat nu puţinor preoţi Uniţi de pe tot cuprinsul Ardealului în lupta pentru drepturile şi demnitatea Românilor aflaţi sub discriminatoria şi aspra administraţie austro-maghiară, de partea lui Iuliu Maniu şi a ţărăniştilor, martiri şi luptători neînfricaţi, urmându-l pe viitorul cardinal Iuliu Hossu, ca şi pildă eroică a luptei şi suferinţelor celor implicaţi înainte de finele secolului XIX în cunoscutul proces la Memorandiştilor. După Marea Unire, dr. Alexandru Breban (Şandor-bacsi cum i se spunea în familia noastră) în ciuda unor diferenţe de păreri politice privind viitorul României şi al Ardealului, în linia unui Slavici şi al altora, ajunge după 1918 senator în parlamentul României Mari.
Acestea, foarte pe scurt câteva date despre ctitorul bazilicii Unite care, cum se ştie în 1930 devine catedrală pe lângă Episcopia Unită păstorită de episcopul Alexandru Rusu. (Pe care, în tinereţea mea, preotul Vasile Breban, până a fi arestat de Unguri în ’40, l-a servit; născut nu departe de Baie, în comuna Cicârlău, ca fiu al protopopului Nicolae Breban, ziditor şi el al frumoasei şi mândrei biserici a satului, tot la începutul secolului!)
Dar nu pentru aceste date familiale sunt astăzi profund contrariat şi pot s-o spun, indignat cu drept cuvânt de îndrăzneala eparhiei ortodoxe a oraşului de a serba un secol de la înălţarea catedralei Greco-Catolice drept lăcaş de oficiu ortodox, ştiut fiind că ortodocşi oraşului aveau alte sălaşuri de cult, îşi au propria lor, impozantă istorie religioasă dar şi politică care, cum iarăşi bine o ştim, ce se scurge până în secolele luptătoare şi aspre, vechi, ale celor două ţări româneşti, Moldova lui Ştefan cel Mare şi a lui Vasile Lupu ca şi a Ţării Româneşti a Basarabenilor. Noi, ardelenii, de pe la 1700 avem o altă istorie şi luptă odată cu alipirea la catolicism, fapt ce a adus nu puţine jertfe şi martirii, începând cu primul, al lui Inocenţiu Micu Klein, mort în exil la Roma; dar şi la prerogativele esenţiale în străduinţa de a ne apăra şi justifica existenţa noastră, ca etnie, limbă şi istorie, iniţiind şi susţinând Biserica noastră marea mişcare cultural-politică a Şcolii Ardelene care, în frunte cu splendizii istorici şi prelaţi Uniţi, pe numele lor Şincai, Samuil Micu sau Petru Maior au luptat nu numai pentru eliberarea Românilor şi a românismului de sub tutela brutală a grofilor calvinişti maghiari dar, în materie de limbă şi cultură, a dus, printre altele, la înfiinţarea de numeroase şi prestigioase şcoli româneşti ca şi la traducerea în idiomul vulgatei, a latinităţii noastre pe care în sfârşit o descopeream, a bibliilor lui Paul Petre Aron şi Samuil Micu.
E nevoie oare să fac eu azi, acest scurt şi bineînţeles extrem de sumar istoric al istoriei Bisericii băimărene ca şi al întregii noastre Biserici, Unite cu Roma, unul din stâlpii închegării şi afirmării depline a statului românesc modern dar şi singura mare instituţie naţională ce a fost cu adevărat martiră sub ticăloşia ateistă a statului comunist. Fapt certificat şi de Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, în vizita sa istorică şi înalt benefică făcută cu un deceniu în urmă pe plaiurile noastre, moment, sa nu se uite, al unii sfârşit moment sacru de ecumenică înţelegere frăţească între cele două mari Bisericii ale Românilor. Ceas grav pe care unii păstori ortodocşi ca şi unii prelaţi se prefac, azi, a-l fi uitat şi rândurile de faţă vin, din păcate, tocmai să consemneze indignarea şi marea noastră nedumerire că astfel de false prăznuiri şi distorsiuni ale adevărului istoric şi bisericesc mai pot avea loc. E nevoie oare să mai adaug că protestez hotărât faţă de asemenea practici ca ceea la care m-am referit mai sus, inutile şi calomniatoare pentru prestigiul marii Biserici Ortodoxe a Românilor dar şi dăunătoare istoriei noastre naţionale.
Cu câţiva ani în urmă am avut bucuria de a fi declarat cetăţean de onoare al urbei în care am văzut lumina zilei şi cu aceiaşi ocazie am deplâns faptul că eparhia ortodoxă nu numai că a îndepărtat tabla de marmoră din pronaos care îl desemnează pe canonicul dr. Alexandru Breban ca edil al locaşului dar şi ezită să o înapoieze celor în drept. Spuneam cu această ocazie că prin faptul că noi înşine distrugem însemnele şi originea zidirilor noastre, cărturăreşti, literare sau morale, semnele şi dovezi ale luptelor şi suferinţelor înaintaşilor nu facem decât să dăm apă la moară celor care ne contestă încă odată dreptul la istorie, la trecut, la cultele noastre şi la demnitatea umană şi naţională, târziu şi greu cucerite. Demnitatea şi libertatea, umană, naţională, creştinească. Comuniştii barbari de altă dată dar şi unii iredentişti de azi, neîmpăcaţi cu posesia noastră, a Românilor, asupra acestei părţi a teritoriului naţional dar şi contestându-ne originile, cultura înaltă ca şi întreaga structurare naţională, vor fi totdeauna bucuroşi de a li se da o mână de ajutor atunci când unii dintre slujitorii naţiei, preoţi, profesori, deputaţi sau scriitori chiar, într-un reflex de un privitivism inexplicabil, vor încerca să ştirbească şi să întunece memoria noastră comunitară, trecutul sau figurile emblematice ale istoriei, de la Ştefan la Eminescu, de la I.C. Brătianu la T. Maiorescu, Iorga sau ardeleanul Lucian Blaga.
Dar noi, scriitorii acestei ţări, cel puţin unii dintre ei, ne mai găsim aici şi de faţă, prezenţi, deci martori, dispuşi şi îndatoraţi de a mărturisi. Ceea ce ştim, ceea ce am moştenit, ceea ce este adevărat şi, mai ales, ceea ce este necesar încă o dată, în ceasurile şi în timpul dificil pe care îl traversează încă o dată naţiunea noastră. Apărând valorile ei fundamentale ca şi marile nume ce ne-au zidit şi format.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Nicolae BREBAN
Membru al Academiei Române
Bucureşti, august, 2011