Nemulţumirile românilor uniţi din vicariatul de pe lângă episcopia de rit latin din Oradea, fiind bine cunoscute la Curtea vieneză, împărăteasa Maria Terezia hotărî să defalce vicariatul şi să-l ridice la rangul de episcopie autonomă, ceea ce şi făcu, la 26 iulie 1776, prin numirea de episcop român unit, independent de episcopul latin, a lui Moise Dragoş, originar din Turda, ajuns paroh şi protopop în Oradea. Datorită unor neînţelegeri intervenite între Sfântul Scaun şi Curtea imperială, noua dieceză a fost înfiinţată canonic numai după un an, prin bula Papei Pius al VI-lea din 16 iunie 1777, cuprinzând parohiile unite din comitatele Bihor, Arad, Bichiş, Cenad, Ciongrad, Timiş-Torontal şi Caraş, ca sufragană Arhiepiscopiei latine de Strigoniu, aşa cum, sub jurisdicţia acesteia, era în acel timp şi Episcopia de Alba Iulia şi Făgăraş.
La 23 iulie 1777 a fost confirmată şi numirea episcopului Moise Dragoş, după care a fost hirotonit la 9 noiembrie acelaşi an în catedrala din Oradea, prin punerea mâinilor episcopului Grigore Maior de la Blaj. Odată cu episcopia a luat fiinţă şi capitulul eparhial, format din 5 canonici. La 16 februarie 1781, episcopia de Oradea a fost înzestrată de către împăratul Iosif II cu domeniul de la Beiuş. Episcopul Moise Dragoş a încetat din viaţă la 16 aprilie 1787. De la el ne-a rămas lucrarea scrisă De ortu, progressu, conversione Valachorum, Episcopis item Arhiepiscopis et Metropolitis eorum, în care pledează pentru restaurarea Mitropoliei de Alba Iulia.
* * *
Informaţii preluate din cartea “Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.