Exista un parcurs clasic in ceea ce priveste dezvoltarea si cresterea umana. Trei sunt momentele esentiale din acest parcurs.
Primul dureaza pana pe la varsta de 18 ani, deci marea majoritate dintre voi se incadreaza aici. E cel al proiectelor. Fiecare dintre voi are o imagine mai mult sau mai putin reala despre sine si despre lumea in care traieste si despre ceea ce va face odata ajuns la maturitate.
Cand depasiti varsta de 18 ani si deveniti maturi, cu toate drepturile si indatoririle pe care orice cetatean adult le are, incepeti sa va confruntati in mod direct cu lumea reala.
Acesta este al doilea moment esential, fiindca puteti verifica daca ceea ce credeati despre voi si despre lume este real. Vreti de exemplu sa deveniti medic. Ei bine, dupa 18 ani aveti ocazia sa vedeti in mod concret ce inseamna acest lucru: un examen de admitere, anii de facultate si asa mai departe. Aveti ocazia sa descoperiti in mod concret daca va place si daca reusiti sa parcurgeti distanta dintre idea de medic pe care o aveati si ceea ce inseamna in mod concret sa fii medic.
Acesta e momentul in care intervine de multe ori o stare de revolta, de rebeliune, fiindca nu intotdeauna lumea pe care ne-am imaginat-o corespunde cu lumea reala. Si asta nu e placut. Risca sa creeze o tensiune interioara.
Tensiunea aceasta ne duce inspre al treilea moment, acela al deziluziei. Daca este bine trait, acest al treilea moment ne readuce cu picioarele pe pamant. Aveam anumite iluzii apropo de lumea in care traim. Ne dam seama ca lumea nu era exact asa cum o gandeam noi si atunci ajustam imaginea noastra in asa fel incat sa devina cat mai apropiata de realitate.
In tot acest complicat proces de dezvoltare exista doua atitudini esentiale, care se regasesc tot timpul si pe care le vom regasi in continuare pana la sfarsitul vietii noastre.
Prima dintre acestea e reprezentata de ceea ce eu vreau, sau mai vulgar spus, de ceea ce am chef. Este tipica pentru adolescenti, pentru tineri. De obicei la acest nivel pot interveni probleme cu parintii sau cu adultii in general. Poate ca stiti exemple concrete, apropo de am chef sau n-am chef sa studiez, am chef sau n-am chef sa merg undeva, s.a.m.d.
Ca in toate lucrurile, exista o parte buna si una mai putin buna. Cea buna este ca oricum suntem obligati sa tinem cont intr-o mai mica sau mai mare masura de ceea ce simtim, de faptul ca vrem sau nu un lucru. Daca am in fata carne si peste, e normal sa spun daca vreau una sau alta. Daca am in fata doua optiuni trebuie sa stiu ce vreau sa fac. Daca pot sa devin medic sau astronaut trebuie sa stiu si ce vreau eu. Asta e partea buna.
Partea mai putin buna e ca daca tin cont doar de ceea ce vreau, de ceea ce am chef, si daca doar asta ghideaza alegerile din viata mea, totul devine un fel de idolatrie. Ma incred orbeste in ceea ce simt eu in momentul acesta. Am vazut un reportaj facut in Franta, despre niste tineri din periferia Parisului care au dat foc unei masini. Cand politia i-a arestat, au fost intrebati de ce au distrus masina. Iar ei au raspuns: aveam chef sa distrugem ceva.
Cealalta atitudine esentiala este apropo de ceea ce eu gandesc, ceea ce eu cred. E important ceea ce eu cred despre ceva anume, dar e posibil ca ceea ce eu cred sa nu corespunda cu realitatea.
Si aici avem doua situatii: daca nu imi dezvolt propria capacitate de a judeca lucrurile, voi fi dependent tot timpul de parerile altora. Daca in schimb sunt convins si condus doar de ceea ce eu cred, judecata mea se transforma in prejudecata. Si atunci voi fi convins ca am dreptate tot timpul si in orice situatie.
Care ar fi atunci o atitudine justa? Aceea de a nu anula ceea ce simt si ceea ce vreau si nici ceea ce cred, dar nici sa nu actionez doar in functie de asta. Atitudinea justa ar fi aceea de a pune dorintele mele si parerea mea la dispozitia credintei.
Daca vreti un exemplu concret uitati-va la martirii bisericii noastre. In mod cert, nici unul dintre ei nu vroia nici sa sufere, nici sa moara. Si in mod cert, in functie de varsta, de formarea lor, aveau opinii diferite despre multe lucruri din lumea aceasta. Insa au pus si dorintele lor si parerile lor la dispozitia si la lumina credintei. Si si-au dat seama, toti, ca un singur om, ca in situatia data, credinta lor in Dumnezeu era pe primul plan.
Daca ar fi sa exemplificam tot ceea ce am spus pana acum cu momente din Sfanta Scriptura, legate de perioada liturgica pe care o traim, am putea lua Floriile si Emausul. Duminica Floriilor, a intrarii lui Isus in Ierusalim, e momentul tipic in care multimea si chiar ucenici sunt prinsi de ceea ce ei doresc si de ceea ce ei cred. Isi doresc un rege ca Isus, care sa le inmulteasca painile si sa ii invie din morti la fel ca pe Lazar. Si sunt convinsi ca Isus vine la Ierusalim pentru a deveni rege si a indeparta stapanirea romana. Iata ceea ce ei vor si ceea ce ei cred.
In scurt timp insa multimea isi da seama ca s-a inselat, si atunci se revolta, isi schimba atitudinea fata de Isus. Il vad slab, suferind, batjocorit si atunci cer sa fie rastignit. In loc sa-si schimbe conceptiile, vor ca lumea sa se schimbe dupa conceptiile lor.
La Emaus ii vedem pe doi dintre ucenici, care chiar daca nu sunt revoltati, sunt cel putin dezamagiti si tristi. Ii spun lui Isus, care ii insoteste fara ca ei sa-i recunoasca: noi nadajduiam, speram, ca El sa fie acela pe care il asteptam, pe care ni-l doream. Si atunci, Isus le explica in ce fel el era mult mai mult decat ceea ce-si doreau ei. Isi dau seama ca Dumnezeu nu i-a tradat si nu numai ca a implinit dorintele lor, dar le-a dat mult mai mult. In Isus inviat au acum si painea cea de toate zilele si viata vesnica. E cu adevarat un rege, cu mult mai mult decat ceea ce-si doreau ei.
Iata de ce aceste doua atitudini definesc auto-controlul. Daca pot sa controlez ceea ce doresc si ceea ce gandesc, sunt stapan pe mine. Daca in schimb urmez doar ceea ce vreau si ceea ce cred sunt la indemana lumii.
Isus si Maica Sfanta ne sunt exemple in aceasta cale.
In primul rand Isus in gradina Ghetimani. Suferinta care il asteapta e un lucru pe care nu si-l doreste. Si de aceea se roaga Tatalui sa indeparteze de la El acel pahar. Dar nu se opreste la acest lucru, la ceea ce El isi doreste. Ci pune dorinta lui in mainile Tatalui si il lasa pe Tatal sa decida, fiindca stie ca Tatal il iubeste si va alege cea mai buna cale pentru El. O cale care chiar daca trece prin suferinta, ajunge la Inviere. Si de aceea isi continua rugaciunea spunand: dar faca-se nu voia mea ci voia Ta.
Ce a facut in schimb Adam? Alege voia lui in fata vointei lui Dumnezeu. Dumnezeu ii spune sa nu faca un lucru care l-ar duce la moarte. Adam in schimb se increde mai mult in ceea ce simte, in ceea ce vrea si in ceea ce crede. Se increde mai ales in glasul sarpelui care ii intareste convingerile si ii prezinta marul ca pe ceva placut la vedere si de dorit. Si alegand astfel sa se ghideze doar dupa ceea ce doreste si ceea ce crede, fara a le pune in mainile lui Dumnezeu, cunoaste moartea. Va fi nevoie de toata suferinta lui Isus, pana la moarte, pentru a-l salva pe Adam.
Maica Sfanta ne ofera si ea un exemplu in momentul in care Arhanghelul Gabriel ii anunta nasterea Fiului lui Dumnezeu. Ceea ce anunta Ingerul sunt lucruri pe care Maria nu le intelege in intregime. Si poate nici nu doreste o schimbare atat de radicala in viata ei. Dar stie ca daca acest mesaj vine de la Dumnezeu, in mod cert este mai presus de ceea ce ea poate intelege si de ceea ce ea vrea. Si de aceea ii spune Ingerului: fie mie dupa cuvantul tau.
Intotdeauna avem de ales. Dar sa fim convinsi ca atunci cand Dumnezeu ne cere ceva, este intotdeauna spre binele nostru
Si atunci cand Dumnezeu ne vorbeste noua, se poate sa ne ceara lucruri care risca sa bulverseze viata noastra, comoditatea noastra. Ne cere poate lucruri care nu ne convin intotdeauna. Am prefera sa stam linistiti, fara probleme. Ne cere poate sa renuntam la ceea ce vrem, la felul in care vedem lucruile si lumea in care traim.
Nu vom avea probabil ocazia sa raspundem la fel ca episcopii nostri si sa fim pusi in situatia de a ne da viata pentru Dumnezeu. Dar in mod cert, fiecare “Da” spus lui Dumnezeu, fiecare renuntare pe care o facem pentru El, este un mod de a marturisi credinta noastra in fata lumii. Este micul nostru martiriu de fiecare zi. Si este si samanta sperantei noastre. Fiindca daca vom spune “Da” lui Dumnezeu vom primi acea speranta a Maicii Sfinte care a facut-o sa spere chiar si in fata Crucii Fiului ei. Si daca vom lasa intotdeauna ultimul cuvant in viata noastra lui Dumnezeu, la fel ca Isus, vom simti prezenta Tatalui nostru ceresc in fiecare clipa din viata noastra.