Congregaţia Maicii Domnului a fost întemeiată la Blaj, la 2 februarie 1921 de către Mitropolitul dr. Vasile Suciu care, prin decretul 506/1921 declara înfiinţată prima congregaţie feminină din Biserica Română Unită cu Roma greco-catolică. Încă de la început Părintele Fondator a conceput astfel scopul şi misiunea surorilor din această congregaţie apostolică: «o instituţie chemată să concurgă (…) în cea mai largă măsură la rezolvarea problemei mari şi ardente de a apropia Neamul nostru cât mai mult de Domnul prin credinţă vie.». (…)«sperăm ca această Congregaţie religioasă de surori să prindă rădăcini adânci în Biserica noastră greco-catolică română şi să corespundă scopului care i-a fost asignat: educaţia copilelor înainte de toate»; «membrele ei să se dedice cu suflet şi inimă nevoilor şi necesităţilor acestei Biserici». Înaltul Arhiereu îşi încheia documentul de întemeiere punând „această primă Congregaţie română sub scutul Preasfintei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioare Maria” şi “în nădejdea că dragostea primelor membre ale Congregaţiei îi va şti da tot ce se cere pentru dezvoltarea şi înflorirea ei”.
Părintele Fondator dorea să înfiinţeze o mănăstire după modelul congregaţiilor apostolice apusene, de aceea, cu aprobarea Romei, a solicitat ajutorul unor surori românce formate în congregaţii apostolice latine. La apelul său, a răspuns printre altele, Sr. Febronia Mureşan, fiică de preot greco-catolic, formată în Congregaţia Franciscanelor sărace având casa mamă la Mallersdorf – Bavaria. Dânsa a fost prima organizatoare şi formatoare a celui dintâi nucleu de surori ale Congregaţiei Maicii Domnului şi, totodată, prima Superioară Generală şi co-fondatoare a Congregaţiei.
Primul apostolat încredinţat tinerelor aspirante la călugărie, a fost îngrijirea copiilor rămaşi orfani după cel dintâi război mondial, adunaţi în Orfelinatul Arhidiecezan deschis la Blaj încă din 1918. Localul care găzduia Orfelinatul şi primul grup de surori era improvizat şi necorespunzător, aşa că în toamna anului 1921, IPS Mitropolit a hotărât transferarea Orfelinatului împreună cu surorile tinerei Congregaţii la Castelul de la Obreja, acesta devenind „leagănul” Congregaţiei Maicii Domnului.
Treptat familia călugărească a Congregaţiei s-a lărgit, iar vestea existenţei sale s-a răspândit în toată Transilvania. În 1925 s-a deschis prima filială la Aiud, la Sanatoriul TBC din localitate. Între 1926 şi 1928 s-au deschis alte filiale la Geoagiul de Jos, Arad, Craiova, cu profil de îngrijire a bolnavilor. În 1927 s-a deschis o comunitate la Cluj, unde surorile au început propriul apostolat: un cămin pentru studente, apoi, treptat, au deschis propriile şcoli: Şcoala de Gospodărie, cunoscută cu numele de Institutul „Sfânta Tereza”, din anul 1938 – Şcoala Primară mixtă şi grădiniţa de copii „Maica Domnului”, iar din ianuarie 1945 Congregaţia Maicii Domnului a înfiinţat liceul teoretic „Maica Domnului”.
În august 1927, la încheierea lucrărilor de construcţie a Institutului Recunoştinţei din Blaj, surorile CMD s-au mutat de la Obreja la Blaj unde au preluat direcţiunea internatului de fete.
În perioada 1931-1935 s-au înfiinţat filialele: Brăila, Reghin, Sighişoara, apoi între 1937-1939 s-au mai deschis filiale pe lângă spitale şi sanatorii la Mediaş, Turda, Sebeş-Alba şi Ploieşti. În 1938 s-a deschis Şcoala Primară mixtă şi grădiniţa de copii „Maica Domnului” la Bucureşti.
Tot în 1938 s-a înfiinţat filiala Jucu. Aici s-a construit cu foarte mare trudă, o clădire nouă care a adăpostit până în 1948 o comunitate de surori, noviciatul din Ardealul de Nord, Şcoala Primară mixtă, iar începând cu 1946 şi un grup de 25 de copile rămase orfane în urma celui de-al doilea război mondial.
După Dictatul de la Viena, când clinicile universitare clujene s-au refugiat la Sibiu, conducerea Congregaţiei a fost solicitată pentru a trimite surori care să îngrijească bolnavii la Sibiu. S-au desfiinţat astfel aproape toate filialele cu profil medical, iar surorile au fost trimise la Sibiu. În martie 1945, odată cu revenirea Clinicilor la Cluj, au venit şi surorile, constituindu-se o comunitate care în 1947 număra aproape 100 de surori.
În tragicul an 1948, a fost desfiinţat învăţământul confesional, surorile fiind silite să predea statului toate bunurile din şcolile unde îşi desfăşuraseră activitatea. În octombrie 1948, surorile de la Institutul Recunoştinţei din Blaj au fost duse în mod forţat la Obreja, după o luptă eroică de o zi întreagă între surori şi oamenii de ordine puşi să le scoată din Capela unde îşi căutaseră refugiu. Surorile de la Institutul „Sf. Tereza” din Cluj au fost duse forţat la Jucu. Timp de încă aproape un an, existenţa surorilor a fost tolerată de regimul comunist, apoi în noaptea de 9 spre 10 septembrie 1949, atât surorile de la Jucu, cât şi cele de la Obreja, au fost încărcate în autobuze şi deportate la Mănăstirea Ortodoxă Bistriţa, judeţul Vâlcea. Intenţia regimului comunist fusese aceea de a constrânge/convinge surorile să renunţe la credinţa lor, propunându-le să continue să ducă viaţă de mănăstire, dar în „haină” ortodoxă, dar nici una nu a cedat. Superioarele au fost arestate şi duse la Ministerul de Interne la Bucureşti. De acolo, unele au fost trimise în domiciliu forţat, altele au fost duse la închisoare pentru un timp mai lung sau mai scurt. Însă surorile aflate la Mănăstirea Bistriţa s-au menţinut ferme în hotărârea lor de a nu se lepăda de credinţa în Biserica Romei. La sfârşitul lunii octombrie 1949, li s-a cerut surorilor să dezbrace haina călugărească şi să se întoarcă în propriile familii. Au fost ani de foarte mari greutăţi şi lipsuri, dar mai presus de toate lipsea Sfânta Liturghie, iar surorile erau nevoite ca din satele lor să meargă până la 25-30 de kilometri pe jos pentru a asista duminica la o Sfântă Liturghie.
În vara anului 1956, directorul Spitalului municipal din Craiova, a reuşit să reunească un grup de 24 de surori din CMD, pe care le-a cazat în mansarda spitalului şi care au fost angajate ca asistente medicale. S-a constituit astfel o adevărată comunitate clandestină care a funcţionat până în noiembrie 1958, în plin regim comunist. Descoperite de Securitate, surorile au fost obligate să se întoarcă în familiile lor, fiind urmărite îndeaproape şi confiscându-li-se cărţile de rugăciuni şi tot ceea ce putea însemna obiect religios. Pentru cele două superioare au urmat perioade lungi de închisoare, în multe locuri „renumite” pentru duritatea lor: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Jilava, Arad etc.
Toate surorile au fost urmărite de Securitate, unele au făcut chiar închisoare. În ciuda acestui fapt, în toate centrele unde s-au stabilit în perioada 1965-1970, surorile s-au străduit să-şi continue deprinderile de rugăciune şi slujire dobândite în Mănăstire. Au avut întotdeauna conştiinţa clară a apartenenţei la Cristos, pentru Care s-au implicat cu generozitate şi disponibilitate în orice slujire care putea aduce mărire lui Dumnezeu şi mântuire pentru suflete.
Sr. Letitia C.M.D.