SĂ CUNOAŞTEM ŞI SĂ CREDEM ÎN IUBIREA DIVINULUI SAMARITEAN
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
Florentin, prin harul şi prea mare mila Bunului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate împreună rugătoare, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori şi cinstitori de Dumnezeu,
"Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care după mare mila Sa, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre speranţă vie, spre moştenire nepieritoare şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire…" (1Pt. 1,3-5).
Iubiţi credincioşi,
În cuvântul pastoral din acest an, pentru mărita sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos doresc să vă invit să medităm împreună asupra unor adevăruri fundamentale ale credinţei noastre creştine. Cu toţi dorim mântuirea sufletului nostru şi moştenirea vieţii veşnice, de aceea poate adeseori ne punem întrebarea "ce să fac să dobândesc mântuirea sufletului, să moştenesc viaţa veşnică?"
Cuvântul "viu şi lucrător" al Sfintei Evanghelii de la Luca 10,25-37 ne va călăuzi itinerarul reflexiei spirituale pentru ca la lumina Harului Spiritului Sfânt, cu sprijinul Tradiţiei şi a Magisteriului bisericii să putem descoperi răspunsuri cuvenite la aceste întrebări esenţiale pentru viaţa creştină.
A cunoaşte şi a crede în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi (cf. 1Io. 4,16), constituie "formula concisă a existenţei creştine", ne învaţă Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea în "Deus caritas est" (Dumnezeu este iubire, DCE, n.1), prima scrisoare enciclică. Pentru a putea trăi cu adevărat bucuria luminatei sărbători a Învierii Domnului trebuie să descoperim acest adevăr în viaţa noastră. De aceea vom porni de la întrebarea învăţătorului Legii "ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?" ne vom lăsa conduşi de către Divinul Învăţător prin modelul Samariteanului milostiv şi apoi vom încerca să-l aplicăm pentru viaţa noastră.
1. Întrebarea esenţială a vieţii noastre
"Învăţătorule ce să fac să moştenesc viaţa de veci?" (Lc. 10,25).
Isus în drum spre Ierusalim, se opreşte pentru a predica poporului. Din mulţime se ridică o persoană care îi pune o întrebare. Este un învăţător al Legii, adică o persoană instruită la şcolile rabinice pentru a cunoaşte Legea, a o interpreta corect, a instrui pe ceilalţi în aplicarea ei şi a judeca asupra corectitudinii cu care a fost aplicată Legea în situaţii concrete.
"Ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?" este o întrebare pe care o întâlnim de mai multe ori în evanghelii (Mt. 19,16; Mc. 10,17; Lc. 18,18) şi constituie de fapt întrebarea fundamentală a omului care doreşte să recupereze acea viaţă în deplină armonie cu Divinitatea, cu creaţia şi cu sinele, pe care Adam o trăia la început în paradis, acea comuniune în iubire fără limite de timp, spaţiu, sau persoane, în deplină fericire a tuturor şi pentru totdeauna.
A dobândi "viaţa veşnică", viaţa fără-de-sfârşit, înseamnă de fapt a împărtăşi din nou viaţa divină, iubirea divină dintru începuturi. "A moşteni viaţa veşnică" presupune existenţa acestui ideal, dar care încă nu poate deveni împlinire imediată. Moştenirea în general aparţine tatălui care din iubire o lasă fiului prin testament la moartea sa. "Moştenirea vieţii veşnice" aparţine Tatălui şi El a dorit din iubire faţă de oameni ca la moartea Fiului Său să o lase prin Testamentul cel Nou tuturor acelora care au primit Cuvântul şi cred în numele Lui (cf. Io. 1,12) şi animaţi fiind de Spiritul lui Dumnezeu (cf. Rom. 8,14-17) vor deveni fii ai lui Dumnezeu şi implicit "moştenitori".
Isus citeşte dincolo de cuvinte, în sufletul acestui om, gândul ascuns. "Ce să fac?", adică "oare mai am ceva de făcut?" Sigur pe cunoştinţele sale, preocupat de "dreptatea care vine din lege" (Fil. 3,6), învăţătorul Legii se consideră de fapt deja salvat (mântuit), îndreptăţit în faţa lui Dumnezeu pentru a moşteni viaţa veşnică.
Isus îi răspunde cu o întrebare care îl trimite mai întâi spre Scripturi, pentru că după Legea veche, ascultarea şi împlinirea Cuvântului divin este o condiţie pentru a trăi (cf. Lv. 18,5; Dt. 4,1; Ez. 20,11).
Învăţătorul recită porunca Legii (Dt. 6,4 şi Lv. 19,18) "ad-litteram", aşa cum o învăţase. Isus confirmă răspunsul ca fiind "drept". Formal totul pare perfect, practic, însă Isus pusese accentul pe un alt aspect. Problema reală a acestui om nu era "a face", mai mult sau "a face" altceva, ci "cum face". A avea o atitudine spirituală şi o motivaţie corectă în ceea ce face. Altfel spus accentul nu este pe "a face" ci pe "a fi", adică "a trăi" ceea ce face. Isus îl întrebase "cum citeşti, ceea ce este scris în Lege?", adică "cu ce spirit citeşti?": doar formal pentru a învăţa pe de rost o poruncă sau cu spirit deschis, faţă de Cel care a lăsat această poruncă, cu dorinţa de a trăi cuvântul citit ?
"Fă aceasta şi vei trăi!", îi spune Isus. Împlineşte Cuvântul pe care l-ai spus, trăieşte-l cu încredere şi vei dobândi viaţa. Isus cere o nouă perspectivă de înţelegere a Legii, menită să ducă la împlinire Legea şi proorocii (cf. Mt. 5,17). "Că prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu este lucru lămurit, căci «dreptul din credinţă va fi viu»" ne spune apostolul neamurilor (Gal. 3,11). Deci adevărata îndreptare nu este aceea care vine doar prin Lege, ci este aceea care vine "pe temeiul credinţei" (Fil. 3,9).
Nu este suficient a cunoaşte poruncile divine, este nevoie a le trăi cu încredere şi cu spirit nou. Omul e chemat să aibă încredere în Cuvântul divin, ca răspuns de iubire faţă de Cel care a proclamat acest Cuvânt din iubire faţă de el şi a descoperit dincolo de Dumnezeu-Cuvântul pe Dumnezeu care este Iubire.
Omul izvorât din Iubirea divină este creat pentru a iubi, altfel se îndepărtează de esenţa şi originea propriei fiinţe (cf. 1Io. 4,7-8) plăsmuită după "chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (cf. Gen. 1,26). Adam primul "fiu" al lui Dumnezeu uită Cuvântul poruncii divine, urmează cuvântul celui rău şi astfel pierde comuniunea cu Dumnezeu. Umanitatea rămâne astfel "analfabetă", în imposibilitatea de a citi, a înţelege şi a răspunde Cuvântului divin. În "noul Adam", Isus Hristos, Cuvântul îmbracă haina umană şi astfel natura umană îşi regăseşte armonia cu natura divină. El arată chipul uman al Tatălui, dezvăluindu-ne prin jertfa Sa răscumpărătoare măsura iubirii Tatălui faţă de noi "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel unic născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică"(cf. Io 3,16 şi 1Io. 4,10). Dumnezeu care l-a creat pe om din iubire, nu cere decât un răspuns liber de iubire din partea aceluia pe care îl iubeşte atât de mult.
Răspunsul nostru de iubire la Iubirea divină, motivează şi fundamentează credinţa noastră creştină. De aceea prima şi cea mai mare poruncă este: a-L iubi pe Dumnezeu "din toată inima", adică cu o inimă neîmpărţită (cf. Lc. 16,13), "cu toată viaţa", oferindu-I întreaga viaţă, "cu toată puterea", punând în slujba Lui energia trupească, şi "cu tot cugetul", punând în slujba Lui propria inteligenţă. Astfel răspunsul meu este personal, conştient (cu deplina voinţă şi inteligenţă) şi integral, adică întreaga mea viaţă este îndreptată spre a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Acela care m-a iubit mai înainte ca eu să-L pot iubi. A-L cunoaşte mai mult pentru a-L putea iubi mai mult şi iubindu-L mai mult să dobândesc mai multă încredere în iubirea Lui. Pe scurt, trăirea credinţei creştine ne cere să cunoaştem şi să credem în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.
În documentul amintit, Episcopul Romei, Papa Benedict al XVI-lea, arată că la fundamentul vieţii creştine "nu este o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care conferă vieţii un nou orizont şi astfel orientarea ei decisivă" (cf. DCE, n.1). Şi astăzi putem întâlni iubirea lui Dumnezeu prin oameni, prin Cuvântul Său, prin Sfintele Taine, iar "în liturgia Bisericii, în rugăciunea sa, în comunitatea vie a credincioşilor percepem prezenţa Sa şi învăţăm astfel să o recunoaştem în viaţa de fiecare zi" (cf. DCE, n.17). Dumnezeu nu pretinde imposibilul. El ne-a iubit mai întâi, ne-a arătat şi ne-a ajutat să trăim iubirea Sa, iar acum aşteaptă răspunsul nostru matur. Nu doar un sentiment efemer sau o bucurie trecătoare, ci o iubire matură care să implice toate capacităţile omului (inteligenţa, voinţa şi sentimentele) (cf. DCE, n.17). Treptat această comuniune în iubire creşte şi, ca urmare, creşte şi comuniunea de voinţă. Astfel "…voinţa lui Dumnezeu nu mai este pentru mine o voinţă străină, pe care poruncile mi-o impun din afară, ci este propria mea voinţă" (cf. DCE, n.17). Deci nu mai poate fi vorba de o "poruncă" dificil de împlinit, ci este vorba de o experienţă de iubire (cf. DCE, n.18).