3. Să credem în iubirea Divinului samaritean.
"Mergi şi fă şi tu asemenea!" (Lc. 10,37).
Isus încheie pilda Sa cu o întrebare menită să-l ajute pe învăţătorul Legii, să poată înţelege răspunsul la propria întrebare: "cine este mie aproape?" Isus, inversând unghiul de vedere îi răspunde cu întrebarea "cine a fost aproape celui căzut între tâlhari?". Prin aceasta, Isus doreşte să-i ceară o schimbare a mentalităţii, convertirea. Nu eu sunt cel care aleg cine îmi este aproapele, ci tocmai celălalt, cel care este în nevoie recunoaşte pe cel care a fost aproapele său. Altfel spus Isus îi cere să-şi schimbe gândul întrebându-se nu "pe cine mai trebuie eu să ajut?", ci mai degrabă "cine m-a ajutat pe mine atunci când am avut eu nevoie de ajutor?" şi deci "cine are acum nevoie de ajutorul meu?". Aceasta cere ca înainte de a practica milostenia să cunoască izvorul sentimentului milei, adică să-şi amintească el-însuşi cum a experimentat iubirea. Nu poate iubi acela care nu a cunoscut mai întâi iubirea. Am văzut că Isus oferă acele detalii, asupra celui căzut între tâlhari tocmai pentru ca interlocutorul său să se poată pune în situaţia celuilalt, să înţeleagă nevoia lui de a fi ajutat, să-şi deschidă cu generozitate sufletul şi să experimenteze iubirea.
Aceasta este pedagogia divină: ajută sufletele mai întâi să experimenteze, să trăiască iubirea, să se simtă iubite şi apoi sufletele se deschid spre caritatea fraternă. Este modelul păcătoasei care spăla cu lacrimile ei picioarele lui Isus, căreia i s-a iertat mult pentru că a iubit mult (Lc. 7,36-50). Este exemplul convertirii "micuţului" Zaheu care după ce l-a primit pe Isus cu bucurie în "casa sufletului său", împarte de bună voie averea lui săracilor şi se împacă cu toţi cei pe care îi nedreptăţise.
Trăind iubirea lui Dumnezeu treptat sufletul cunoscând această iubire, pe de-o parte se eliberează, se purifică de orgoliu, mândrie, egoism, invidie, ură, mânie şi de necurăţie, iar pe de-altă parte dobândeşte încredere şi tărie pentru a depăşi obstacolele omeneşti şi se poate îndrepta liber şi uşor spre celălalt. Pe măsură ce relaţia de iubire se dezvoltă, creşte şi încrederea în iubirea lui Dumnezeu. Astfel dorinţa de a transmite, de a împărtăşi, de a face cunoscută această iubire, creşte şi se manifestă în apropierea de celălalt cu dorinţa sinceră, gratuită şi dezinteresată de a se pune în slujba lui, fără a dori să-l utilizez ca pe un instrument pentru interese proprii.
Ascultând pilda, învăţătorul Legii înţelege esenţialul: aproapele celui tâlhărit a fost cel ce "s-a milostivit de el". Chiar dacă evită să pomenească pe samaritean, el dovedeşte că a înţeles criteriul pe baza căruia se poate stabili o astfel de relaţie. Este mila care provine din iubirea dezinteresată, gratuită, simplă şi smerită, după modelul milei samariteanului care este dezinteresată, liberă, trece peste orice lege de trib (familie), confesiune sau naţiune; este gratuită: plăteşte tot cu generozitate şi nu caută avantaje proprii; este simplă şi directă, se desprinde imediat de propriile interese, preocupări, de propriul drum şi se dedică total celui care a apărut acum în drumul vieţii lui şi care are nevoie de ajutorul său.
Acum nu-i rămâne decât să trăiască ceea ce a înţeles. "Mergi şi fă şi tu asemenea!" (cf. Lc. 10,37) sunt două imperative ce amintesc de trimiterea în misiune a profeţilor Vechiului Testament (Du-te şi spune…!) sau a apostolilor în Noul Testament (Mergeţi şi învăţaţi…!). El devine astfel un trimis a lui Isus pentru a oferi exemplul milostivului samaritean în lume.
Isus îi cere să facă asemenea bunului samaritean, să renunţe la criteriile egoiste (de trib, lege, naţiune sau confesiune) şi să se pună la dispoziţia celui care are nevoie de el, nu cu superioritate ci cu smerenie, cu generozitate şi simplitate, fără a căuta vreun avantaj propriu.
Iubirea adevărată nu este condiţionată de gradul de rudenie, de prietenie, de orice fel de reciprocitate, pentru că atunci înseamnă că de fapt caut un avantaj propriu. "…dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce har puteţi dobândi? Căci şi păcătoşii iubesc pe aceia care îi iubesc pe ei, Şi dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce har puteţi dobândi? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru" (Lc. 6,32-33).
Adeseori citind această parabolă ne place să ne identificăm imediat cu samariteanul milostiv şi ne întrebăm ca şi învăţătorul Legii: "Oare ce trebuie să mai fac? Pe cine mai trebuie să ajut? De cine să mă mai milostivesc?" Isus ne răspunde tuturor: pentru a putea acţiona ca un bun samaritean trebuie mai întâi să mă recunosc cu smerenie ca fiind cel căzut între tâlhari, adică cel care are nevoie de ajutorul Său, pentru a cunoaşte şi a trăi iubirea Sa. Deci să mă milostivesc mai întâi de mine -însumi şi de sufletul meu! Să cunosc mai întâi iubirea Lui faţă de mine şi apoi plin de iubirea Lui să o împărtăşesc celui care are nevoie de ea. "…voind să fii înţelept nu imita canalul, care nimic nu-şi păstrează din apa ce o primeşte, ci ia pildă de la bazin, care nu lasă să curgă afară nici un picur de apă până ce nu este el însuşi plin. Astfel vei îmbogăţi pe alţii fără să te sărăceşti pe tine însuţi"(Sf. Bernard).
Dacă dorim să facem ceva pentru umanitatea rănită, bolnavă, înfometată, atunci să începem de la cel mai aproape de noi, adică de la sufletul nostru. Păstrând iubirea lui Dumnezeu în sufletul nostru, ne iubim cu adevărat şi vom avea şi o măsură justă pentru iubirea aproapelui: "ca pe noi înşine". Aşa îl vom ajuta ca la lumina harului Spiritului Sfânt să redescopere acea scânteie divină ce o poartă prin Taina Sf. Botez în propriul sufletul.
Parabola bunului samaritean, ne spune Sf. Părinte Papa, ne ajută să înţelegem că acela care are nevoie de mine şi pe care îl pot ajuta, este de fapt aproapele meu. "Ideea de aproapele este universalizată şi totuşi rămâne concretă". De asemenea, ne reaminteşte criteriul judecăţii finale iubirea faţă de aproapele (cf. Mt. 25,31-46). "Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui se întrepătrund: în cel mai mic îl întâlnim pe Isus şi în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu" (cf. DCE, n.15). De fapt, între iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, există o legătură inseparabilă, de aceea, a afirma iubirea lui Dumnezeu, devine o minciună dacă sunt închis nevoilor aproapelui (cf. 1Io.4,20). Astfel iubirea aproapelui devine o cale de întâlnire a lui Dumnezeu (cf. DCE, n.16). Progresând pe drumul relaţiei de iubire cu Dumnezeu voi ajunge la o comuniune de voinţă cu El, care va influenţa şi sentimentele mele. "Atunci învăţ să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii şi sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Hristos. Prietenul său este prietenul meu". Atunci voi iubi în Dumnezeu şi cu Dumnezeu chiar şi persoana pe care nu o simpatizez sau nu o cunosc. "Numai slujirea aproapelui îmi deschide ochii asupra a ceea ce face Dumnezeu pentru mine şi asupra modului său de a mă iubi". Astfel relaţia cu Dumnezeu devine o experienţă a iubirii care cere să fie împărtăşită şi altora (cf. DCE, n.18).
Slujirea carităţii face parte din natura profundă a Bisericii împreună cu vestirea cuvântului lui Dumnezeu şi celebrarea Sf. Taine, ca urmare caritatea este o expresie a esenţei Bisericii, ne învaţă Pontiful roman. "Biserica este familia lui Dumnezeu în lume", dar iubirea caritativă trebuie să depăşească limitele Bisericii şi "parabola bunului samaritean rămâne criteriul de evaluare ce impune universalitatea iubirii îndreptată spre cel care este în nevoi, întâlnit din întâmplare, oricine ar fi acela" (cf. DCE, n.25). Vorbind despre aspectele concrete ale carităţii creştine în Biserică, Episcopul Romei oferă din nou modelul pildei bunului samaritean definind caritatea creştină ca fiind "răspunsul la ceea ce într-o anumită situaţie constituie o nevoie imediată: persoanele înfometate trebuie hrănite, cele fără haine îmbrăcate, cele bolnave trebuie îngrijite în vederea vindecării, cele reţinute în închisori trebuie vizitate, etc.". Persoanele care oferă această slujire trebuie să posede, pe lângă competenţa profesională şi omenie, adică "atenţia inimii". Pentru aceasta este necesară "formarea inimii" , îndrumarea spre întâlnirea cu Dumnezeu în Hristos astfel încât iubirea lor faţă de aproapele să nu provină dintr-o obligaţie impusă, ci "să fie consecinţa credinţei lor care devine lucrătoare prin iubire (cf. Gal 5,6)". De asemenea este necesar ca activitatea caritativă creştină să fie independentă de partide, de ideologii sau de alte scopuri şi să devină slujire, aici şi acum cu iubirea gratuită de care omul are nevoie. "Programul creştinului – programul bunului samaritean, programul lui Isus – este «o inimă care vede». Această inimă vede unde este necesară iubirea şi acţionează în consecinţă" (cf. DCE, n.31).
"Când vezi o bucată de aur pe jos, negreşit nu întrebi prea mult de ce n-a ridicat-o acesta sau acela, ci te sileşti a întrece pe toţi şi a o ridica. La fel trebuie să gândeşti şi cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că în milostivirea faţă de el ai găsit o comoară" (Sf. Ioan Gură-de-aur).
Ajutorul acordat nu trebuie să umilească pe celălalt, de aceea trebuie oferit cu smerenie şi nu cu superioritate, conştient de faptul că prin smerenia lui Hristos am fost răscumpăraţi şi noi. A putea ajuta nu constituie un merit propriu, ci un har primit de la Domnul. Ajutorul smerit va putea împlini ceea ce îi este posibil, încredinţând restul Domnului care guvernează mersul întregii lumi (cf. DCE, n.35).
Iubiţi credincioşi, trăirea poruncii iubirii presupune mai multe etape. Mai întâi să cunosc şi să am încredere în iubirea lui Dumnezeu faţă de mine, apoi, formarea unei inimi iubitoare şi atentă la nevoile celuilalt (o inimă care vede). Să văd şi să înţeleg unde este nevoie să ajut. Să reflectez cum ar fi procedat Hristos, Divinul samaritean şi să încerc să mă pun în situaţia celuilalt şi să descopăr chipul lui Hristos în acest fiu al Său. În fine, acum să acţionez ca pentru Hristos, ca răspuns la iubirea pe care am cunoscut-o şi în care cred. Împlinind astfel porunca milei (Lc. 6,36) şi dobândind fericirea celor milostivi (Mt. 5,7).
Întrebată despre "secretul" succesului apostolatului ei, Fericita Tereza de Calcutta a răspuns: "Rugăciunea care devine acţiune. Rodul rugăciunii este credinţa. Rodul credinţei este iubirea. Rodul iubirii este slujirea. Vedeţi totul se leagă. Ceea ce facem noi este iubirea lui Dumnezeu în acţiune".