2. Să cunoaştem iubirea divinului samaritean
"Cine este aproapele meu?" (Lc. 10,29).
Din dorinţa de " a se îndrepta pe sine" Învăţătorul Legii pune o nouă întrebare. În faţa divinului Învăţător el, cărturarul, legiuitorul, judecătorul, cel care cunoştea şi trebuia să aplice Legea îşi dă seama că are nevoie de îndreptare, nu este pe "calea cea dreaptă".
Isus nu răspunde imediat la această întrebare, ci oferă mai întâi o pildă. Astfel, Pedagogul divin nu doreşte să-i ofere un răspuns direct pe care să-l înveţe pe de rost, formal, aşa cum cunoştea Legea, ci doreşte să-l ajute să cunoască adevărata milă şi criteriul pentru a şti cine este "aproapele" său şi, ca urmare, să răspundă el-însuşi întrebării pe care o pusese.
"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi căzu între tâlhari,…" (Lc. 10,30a). Un călător urma drumul lung şi sinuos ce pornea de la strălucitorul Ierusalim (centrul cultual şi cultural al iudeilor), printr-un ţinut deluros arid, deşertic, sufocant, spre Ierihon (una dintre cele mai vechi aşezări omeneşti din lume. O coborâre, ce se putea parcurge într-o zi de drum. Era însă o călătorie dificilă din cauza drumului deşertic şi a posibilelor pericole. În zonele deşertice din apropierea principalelor căi de comunicare dintre marile oraşe locuiau grupuri de hoţi care atacau călătorii singuratici, lipsiţi de apărare sau neglijenţi, agresându-i, tâlhărindu-i dar, fără a-i omorî.
Fără voia lui, călătorul cade peste o astfel de bandă de tâlhari. Este bătut, i se fură bunurile materiale, (probabil şi animalul de povară) şi, chiar mai mult, i se fură şi hainele de pe el. Apoi, este abandonat gol şi rănit pe marginea drumului, între viaţă şi moarte. Isus subliniază prin detalii situaţia dificilă în care se afla călătorul: "dezbrăcându-l, rănindu-l, au plecat, lăsându-l aproape mort" (Lc. 10,30b).
Pe acelaşi drum, din întâmplare, trece mai întâi un preot iar apoi un levit. Preotul principalul slujitor la templu şi la altarul jertfei, era cunoscătorul şi păstrătorul Legii vechi, iar levitul era ajutorul preotului cu diferite funcţiuni culturale. Ambii procedează la fel: văd mai întâi muribundul, înţeleg starea în care se află dar trec mai departe, ferindu-se să se atingă cumva de cel abandonat pe drum între viaţă şi moarte. Amândoi ştiu că prin atingere de un cadavru, devin impuri ritual, necuraţi, (cf. Lv. 21,11, Nm. 19,11-20) şi nu pot celebra funcţiuni la templu. Deci, s-ar putea spune că după cuvântul Legii vechi sunt justificaţi.
Mai târziu, un samaritean, probabil în drum spre Ierusalim, a trecut şi el pe acelaşi drum. Samaritenii, erau detestaţi de iudei pentru că, fiind fraţii de sânge, totuşi practicau un alt cult (Io. 4,9.20-22). De aceea între cele două popoare exista o ură şi un dispreţ atât de puternic încât chiar şi apelativul de samaritean putea constitui deja o jignire pentru iudei (Io. 8,48). Samariteanul călător, vede muribundul şi înţelege în ce situaţie este dar, spre deosebire de ceilalţi doi, se milostiveşte şi se apropie de cel căzut pe cale. Sentimentul de milă îi conferă acea forţă interioară ce generează o reacţie imediată, spontană, care depăşeşte ura sau dispreţul faţă de celălalt. El se apropie cu milă de cel căzut şi pentru a opri curgerea sângelui îi leagă rănile şi apoi toarnă ulei şi vin. Mila bunului samaritean nu se opreşte însă aici, ci în mod gratuit şi dezinteresat ia asupra sa situaţia acestui om neajutorat şi doreşte să-l ducă într-un loc sigur. De aceea îl aşează pe "propriul bun" (animal de povară) şi îl conduce la o "casă de primire pentru toţi" (un loc în care călătorii obosiţi puteau găsi odihnă, refacerea forţelor în siguranţă, un han), unde în continuare se ocupă personal de îngrijirea lui. Samariteanul îşi petrece tot restul zilei şi întreaga noapte la căpătâiul celui rănit, îngrijindu-l. Mai mult, în mila sa, el doreşte ca plecând să se asigure că va fi bine îngrijit în continuare şi îl lasă în grija stăpânului casei. De aceea, a doua zi, înainte de a pleca, oferă aceluia, doi dinari, adică suma corespunzătoare a două zile de muncă (cf. Mt. 20,2) şi îi promite: "ceea ce vei mai cheltui, eu la reîntoarcerea mea îţi voi restitui" (Lc. 10,35). Samariteanul prevedea că se va reîntoarce în scurtă vreme pe acelaşi drum şi dorea să plătească tot ce era necesar pentru vindecarea celui rănit.
În parabolă, gestul milostiv, gratuit şi dezinteresat al samariteanului apare în evidentă contradicţie cu atitudinea distantă, dispreţuitoare şi egoistă a celorlalţi doi, preotul şi levitul. Aceasta a remarcat şi învăţătorul Legii atunci, în vremea lui Isus. Ceea ce însă cu siguranţă nu a putut înţelege imediat este sensul simbolic-profetic pe care divinul Învăţător a dorit să-l transmită tuturor celor care ascultau atunci şi celor care până astăzi continuă să asculte această pildă.
Pentru a-i pătrunde mai profund sensul spiritual, să o recitim din nou cu ajutorul interpretării Părinţilor şi a tradiţiei Bisericii.
"Isus nu spune «cineva cobora» ci spune «un om cobora» pentru că acest om reprezintă, de fapt, întreaga umanitate" (Sever din Antiohia, Homilia 89). Deci Isus, divinul Învăţător, doreşte prin această pildă să prezinte, în mod simbolic, drumul întregii umanităţi. Este drumul început cu actul Creaţiunii. Adam în paradisul fericirii veşnice "locul cel înalt, liniştit, desprins de suferinţă, pe drept cuvânt numit aici Ierusalim (pacea divină)". După păcat, alungat fiind Adam din paradis, umanitatea coboară simbolic spre "Ierihon, ţinut pustiu, fără viaţă, îngropat parcă, în care domneşte un cald sufocant (…) care simbolizează viaţa frământată a lumii, viaţa departe de Dumnezeu care atrage spre cele de jos". Pe această cale coborâtoare a păcatului "o turmă de diavoli ca o bandă de tâlhari au atacat-o, au dezbrăcat-o de hainele perfecţiunii, au prădat-o de puterea spirituală, de puritate, de dreptate şi prudenţă, într-un cuvânt de imaginea divină". Astfel umanitatea slăbită de multele "răni ale feluritelor păcate" rămâne abandonată pe marginea drumului aproape "moartă spiritual".
Preotul şi levitul simbolizează Legea Vechiului Testament, care văzând umanitatea la pământ în agonie, trece pe alături neputincioasă. "Legea nu a condus umanitatea la completa vindecare nu a putut să o ridice de la pământ, de aceea a trebuit să se îndepărteze" (cf. Evr. 10,4.11).
Trece apoi samariteanul, un străin de Lege şi popor, dar care văzând rănitul se opreşte îndată din călătoria sa şi "nu trece pe alături pentru că scopul călătoriei Sale era tocmai a ne «vizita» pe noi, cei pentru care El a coborât pe pământ şi în mijlocul cărora a dorit să locuiască". El vine în căutarea umanităţii rănite, care prin păcat îndepărtase de El. Se milostiveşte de neputinţa ei văzând-o aproape moartă spiritual şi îi toarnă pe răni "vinul cuvântului" şi "uleiul iubirii Sale de oameni".
"Cine ar putea fi acel samaritean dacă nu însuşi Mântuitorul? – se întreabă: Sf. Clemente din Alexandria (Quis dives, 27-29) – Cine se milostiveşte mai mult de noi cei aproape ucişi de puterile întunericului cu răni, temeri, dorinţe, mânii, întristări, furturi, plăceri?". Iată cum pilda samariteanului milostiv se dovedeşte a fi o profeţie, dar, în acelaşi timp, şi un autoportret al Divinului samaritean coborât din iubirea Tatălui, pentru a lua asupra Sa rănile păcatelor lumii.
Mila samariteanului în faţa celui neputincios şi neajutorat, este virtutea esenţială care îl face să vină aproape şi îi dă elanul tuturor celorlalte acţiuni pe care le săvârşeşte îndată cu simplitate şi smerenie (leagă rănile, toarnă ulei şi vin, pune pe bunul său, conduce la casă, îngrijeşte, plăteşte). Aceasta ne duce cu gândul la milostivirea lui Isus faţă de cel încercat, pe care o regăsim şi la întâlnirea cu văduva din Nain care îşi jelea fiul (Lc. 7,13) şi la vederea mulţimilor necăjite, risipite şi înfometate (Mt. 9,36; 15,32), aceeaşi cu mila tatălui care aleargă să-şi îmbrăţişeze fiul risipitor întors zdrenţuit acasă (Lc. 15,20). Este mila divină care provine din marea iubire de oameni a Dumnezeului nostru. Ea a dăruit orbilor vederea (Mt. 9,27; 20,30; Mc. 10,47; Lc. 18,38), leproşilor vindecarea (Mc. 1,41; Lc,17,13), îndrăciţilor eliberarea (Mc. 5,19; 9,22) şi tuturor celor care au crezut în iubirea şi mila Domnului vindecare, alinare, consolare. El este "Tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre" îndelung răbdător şi mult milostiv, care pentru a vindeca rănile umanităţii leagă strâns "faşele mântuirii: caritatea, credinţa şi speranţa".
Apoi Samariteanul divin îmbrăţişează "omul căzut" pentru a-l aşeza pe "bunul său", adică ia asupra Sa acest rănit, ridicându-l de la pământ. "El ne înalţă deasupra patimilor animalice, – explică Sever din Antiohia – El ne poartă în Sine transformându-ne astfel în membre ale trupului Său". Deci trupul Său, acel "chip de rob" asemănător oamenilor (cf. Fil. 2,7), este "bunul Său" asumat cu smerenie prin Întrupare, pentru a putea purta "păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn" (1Pt. 2,24) împlinind astfel voia lui Dumnezeu Tatăl (Ps. 39,11). Divinul samaritean, luând asupra Sa rănile păcatelor celui căzut, le poartă în trupul Său spre "casa care primeşte pe toţi". Aceasta este în mod simbolic Crucea de la înălţimea căreia, cu braţele întinse, El îmbrăţişează umanitatea, se milostiveşte de toţi şi toarnă sângele mântuitor, şi apa revărsate din coasta Sa "picurând ca untdelemnul peste rănile noastre". Prin moartea răscumpărătoare, Crucea devine şi "locul de naştere" al Bisericii, noua "casă" ce va rămâne, după plecarea Sa, ca "locaş de adunare pentru toţi".
După noaptea Patimii răscumpărătoare, răsar zorii Învierii şi Divinul samaritean trebuie acum să plece. Înainte de a pleca, El se gândeşte la viitorul umanităţii rănite şi-i lasă doi dinari supraveghetorului casei. Acesta – ne spune Sever din Antiohia – "reprezintă pe apostoli, păstori şi doctorii Bisericii, cărora le încredinţează plecând, adică înălţându-se la cer, doi dinari pentru a avea grijă de cel rănit". Cei "doi dinari" cu ajutorul cărora misiunea vindecătoare a Bisericii poate continua, pot simboliza fie cele două testamente, Vechiul şi Noul în interpretarea lui Sever din Antiohia, fie chiar sufletul şi trupul Mântuitorului cum citim în imnografia postului mare sau Cuvântul divin şi Sfintele Taine, după cum scrie Sfântul Părinte în enciclică (cf. DCE nr. 19).
A trecut "ziua" Creaţiunii şi a Răscumpărării umanităţii şi a început "noua zi" a Bisericii, dar va veni o altă "zi" în care El se va reîntoarce pentru a plăti totul. Parabola aminteşte de trei zile în care se cuprinde în mod simbolic întreaga istorie a Mântuirii neamului omenesc. A treia "zi", reprezintă "ziua răsăritului fără de apus", ziua a "opta a săptămânii", ziua reîntoarcerii în glorie a Divinului samaritean, ziua răsplătirii tuturor "cheltuielilor" făcute în numele Său, pentru cei mici ai Săi (Mt. 25).
Întrebarea învăţătorului Legii poate fi interpretată şi altfel. "Cine este mie aproape?", adică "mi se cere să iubesc, dar pe mine cine mă iubeşte?"
Prin exemplul celui căzut între tâlhari, Isus arată acestui cărturar al legii ce înseamnă a experimenta iubirea, a fi iubit, a primi iubirea, pentru ca înţelegând aceasta, să o poată dărui la rândul său, împlinind astfel porunca iubirii. Isus descrie mai întâi detalii asupra celui tâlhărit, apoi atitudinea celor doi care trec pe alături şi, în final, prin acţiunile samariteanului, oferă alte detalii asupra îngrijirii de care avea nevoie acest om în agonie. Samariteanul, de fapt, văzându-l înţelege imediat starea gravă în care se afla şi "se apropie" până la identificare cu el. Rănile lui le îngrijeşte ca şi cum ar fi propriile răni, îl ia în braţe, îl conduce la un loc sigur şi-apoi plăteşte tot ce se cuvine pentru ca să se poată vindeca, aşa cum i-ar fi plăcut şi lui să se procedeze cu el dacă s-ar fi aflat într-o situaţie asemănătoare. Se poate spune că samariteanul milostiv l-a iubit pe cel căzut între tâlhari "ca pe sine însuşi", rănile lui au devenit propriile răni, suferinţele celuilalt au devenit propriile suferinţe. Subliniind aceste detalii Isus doreşte să deschidă sufletul învăţătorului Legii pentru a înţelege ce înseamnă să primeşti iubirea milostivului samaritean. Să se pună mai întâi în locul celui tâlhărit şi-atunci va înţelege foarte uşor cine îi este aproape. De fapt, Divinul Pedagog doreşte să ne înveţe acelaşi lucru pe fiecare dintre noi: să cunoaştem iubirea pe care El, Bunul samaritean, a avut-o faţă de fiecare dintre noi şi să înţelegem că El s-a făcut "aproape" de noi toţi, mai aproape decât oricine altcineva.
Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe om, scrie Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, încât, făcându-se El Însuşi om, îl urmează până la moarte pentru a reconcilia (împăca) dreptatea divină cu iubirea divină (cf. DCE, n.10). Dar iubirea lui Dumnezeu nu se opreşte aici, El a dorit să-şi permanentizeze prezenţa iubirii Sale prin Taina Jertfei Euharistice în care El coboară zilnic în mod trupesc pentru a continua lucrarea Sa în noi şi prin noi (cf. DCE, 14).
Prin simbolismul pildei samariteanului milostiv, Isus dezvăluie practic propriul destin. Personajul principal al parabolei se aseamănă în multe aspecte cu Divinul mântuitor, Isus Hristos. El este "străinul" care venit dintr-o altă "ţară" s-a aplecat asupra "răniţilor lumii", a legat toate rănile păcatelor lumii, a turnat peste ele untdelemnul iertării şi vinul euharistic, le-a luat asupra Sa pe Cruce şi a condus astfel pe toţi la casa Tatălui, plătind o dată pentru totdeauna pentru fiecare dintre noi. Există şi o deosebire remarcabilă ce trebuie subliniată. Dacă samariteanul milostiv l-a iubit pe cel rănit "ca pe sine însuşi", Isus Hristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru nu ne-a iubit "ca pe Sine Însuşi", ci tocmai, ne-a iubit mai mult decât pe Sine Însuşi. El s-a "apropiat" atât de mult de noi încât pe Cruce şi-a oferit chiar viaţa Sa ca jertfă vie pentru a purta în trupul Său imaculat toate rănile păcatelor noastre, ale întregii umanităţi, din totdeauna şi de pretutindeni.
Astfel în pilda "Divinului samaritean" ne regăsim fiecare dintre noi, cei ce suntem călători pe drumul vieţii noastre spirituale spre "Ierusalimul ceresc" în acel om despre care Isus vorbeşte şi care poate fi orice om, chiar şi cel care ascultă (învăţătorul Legii), chiar şi cel care citeşte astăzi acest text. Aşa cum confirmă imnografia Postului Mare: "Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele; cu totul sunt rănit acum de ele" (rugăciunea marelui canon de pocăinţă a Sf. Andrei arhiepiscopul Cretei).